Voi muri în deplinătatea facultăţilor mele mintale.

Scriind ordonat până la capătul foii, adăugă semnătura: Hawk.

Puse carnetul Permacover în portbagajul motocicletei. Răsuci capacul stiloului şi-l prinse la buzunar. Îşi introduse ţeava Coltului în gură şi-şi ridică privirile spre cerul albastru. Îşi aminti de un joc pe care-l jucau când erau mici, din pricina căruia ceilalţi îl necăjeau, pentru că nu era niciodată în stare să-l ducă până la capăt. Pe unul dintre drumurile mărginaşe era o groapă adâncă de nisip, de pe marginea căreia te aruncai, aşteptai o veşnicie, parcă, să atingi nisipul, te rostogoleai de nenumărate ori şi urcai din nou, ca s-o iei de la capăt.

Toţi cu excepţia lui Harold. El rămânea la buza gropii şi striga, Unu... Doi... Trei! la fel ca toţi ceilalţi, dar formula magică nu funcţiona niciodată. Picioarele lui rămâneau încremenite pe loc. Nu se putea hotărî să sară. Uneori, ceilalţi îl alungau acasă, strigând în urma lui şi poreclindu-l Harold Panseluţă.

Îi trecu prin minte: Dacă aş fi avut curajul să sar măcar o dată... numai o dată... poate nu m-aş afla aici. Oricum, urma alege.

Gândi: Unu... Doi... TREI!

Apăsă pe trăgaci.

Arma se declanşă.

Harold tresări pentru ultima oară.

CAPITOLUL 65

LA de Las Vegas se află Emigrant Valley, iar în noaptea respectivă, în mijlocul acelei sălbăticii ardea un foc mic. Alături stătea morocănos Randall Flagg, frigând un iepure. Îl întorcea pe grătarul improvizat, urmărind cum sfârâie şi răspândeşte stropi de grăsime în flăcări. Vântul bătea uşor şi risipea mirosul apetisant în deşert, ceea ce atrăsese lupii. Opriţi pe cea de-a doua înălţime ce se vedea din locul unde poposise el, fiarele urlau la luna plină. Din când în când, Flagg le arunca o privire şi atunci doi sau trei se încăierau, muşcând, înşfăcând şi lovind cu puternicele lor picioare dindărăt, până când cel mai slab era alungat. Apoi ceilalţi se puneau din nou pe urlat, cu boturile ridicate spre luna umflată şi roşiatică.

Dar lupii îl plictiseau acum.

Purta jeanşii, cizmele ponosite şi haina lui din blană de oaie, cu cele două insigne prinse de buzunarele de la piept: zâmbăreţul şi CE MAI FACI, PORCIA TA? Din timp în timp, briza nopţii îi ridica gulerul.

Nu-i plăcea cum merg lucrurile.

Vântul aducea cu sine semne rele, prevestiri negre, ca liliecii fluturând prin podul înalt al unui hambar pustiu. Bătrâna murise, şi la început el socotise că e bine. Pentru că se temuse de bătrână, cu toate că nu ar fi avut de ce. Murise, iar el îi spusese Daynei Jurgens că murise fiind în comă... dar oare aşa să fi fost? Acum nu mai era atât de sigur.

Vorbise oare, înainte să se sfârşească? Şi dacă da, ce anume spusese?

Ce plănuiau ei?

Flagg dobândise un soi de al treilea ochi. Era la fel ca şi cu putinţa de a levita, adică erau nişte lucruri pe care le putea face şi le acceptase, dar a căror natură n-o înţelegea. Era în stare să-şi trimită oriunde acest al treilea ochi şi să vadă cu el... aproape oricând. Uneori însă, în chip misterios, ochiul lui rămânea orb. Reuşise să vadă încăperea unde murise bătrâna şi pe cei din jurul ei, afectaţi încă de mica surpriză pe care le-o pregătiseră Harold şi Nadine... apoi imaginea se estompase şi se trezise din nou în deşert, înfăşurat în pătura lui, privind spre înălţimi, fără să distingă decât Cassiopeea în jilţul ei înstelat. Iar o voce dinlăun-trul lui spuse: S-a dus. Au aşteptat să le vorbească, dar ea n-a mai apucat s-o facă.

Acum el nu mai avea încredere în voce.

Apăruse tulburătoarea problemă a spionilor.

Judele, cu căpăţâna sfărâmată.

Fata, care-i scăpase printre degete în ultimul moment. Iar ea ştia, fir-ar să fie! Ea ştia!

Aruncă deodată o privire furioasă în direcţia lupilor şi vreo şase se încăierară, mârâind gutural în liniştea din jur.

Cunoştea toate secretele lor cu excepţia... celui de-al treilea. Cine era al treilea? Îşi trimisese Ochiul de nenumărate ori şi nu se alesese decât cu faţa criptică şi idioată a lunii.

Cine era al treilea?

Cum de reuşise fata să-i scape? Fusese luat prin surprindere şi se alesese doar cu o fâşie din bluza ei. Despre cuţitul ascuns ştiuse, asta nu fusese decât o joacă de copil, dar la saltul spre fereastră nu se aşteptase. Şi la sângele rece cu care îşi luase viaţa, fără să ezite măcar o clipă. Se descotorosise de el în doar câteva clipe.

Gândurile lui se hăituiau unele pe altele, ca nevăstuicile în beznă.

Lucrurile începuseră să se cam destrame pe la margini. Nu-i plăcea deloc să constate asta.

Lauder, de exemplu. Uită-te la Lauder.

Acţionase excelent, ca o jucărie mecanică, pe care o întorci cu cheiţa înfiptă-n spate. Vino aici. Du-te-ncolo. Fă asta. Fă aia. Dar bomba cu dinamită nu le venise de hac decât la doi dintre ei - tot planul, tot efortul se dusese de râpă din cauza negresei, din cauza baborniţei cu un picior în groapă, care se întorsese să moară acolo. Şi pe urmă... după ce-l aranjase pe Harold... acesta fusese la un pas s-o ucidă pe Nadine! Şi acum îl apuca un spasm de ciudă şi de mirare când se gândea. Iar putoarea aia proastă rămăsese cu gura căscată, aşteptând să tragă din nou, ca şi cum ar fi vrut să fie omorâtă. Iar dacă Nadine murea, cine o mai păţea din cauza întregii porcării?

Cine altul, decât fiul lui?

Iepurele era făcut. Îl trase din ţepuşă şi-l puse pe farfuria din tablă.

- Băgaţi la maţ, hiene ce sunteţi!

Asta-i făcu să rânjească cu gura până la urechi. Nu cumva fusese şi în Marină la viaţa lui? Posibil. Însă din rasa pe care o găseşti doar la Parris Island. Acolo fusese un puşti, un dezertor, Boo Dinkway pe numele lui. Îi făcuseră...

Ce anume?

Flagg se încruntă şi-şi coborî privirile în farfuria cazonă. Îl bătuseră pe bietul Boo cu bâte căptuşite cu material moale? Îl sugrumaseră? Parcă-şi amintea şi de nişte benzină. Dar ce anume?

Cuprins de un acces de furie, se abţinu cu greu să nu azvârle iepurele în foc. Ar trebui să-şi aducă aminte atâta lucru, fir-ar să fie!

- Luaţi şi mâncaţi, porcilor, şopti el, dar de această dată amintirea era şi mai palidă.

Se pierdea pe sine. Pe vremuri fusese în stare să privească înapoi, peste anii şaizeci, şaptezeci şi optzeci, ca un om care se uită de la înălţimea a două etaje spre o cameră întunecată. Dar acum nu mai reuşea să-şi amintească limpede decât evenimentele de la Supergripă încoace. Dincolo de asta nu exista decât o ceaţă, care se ridica uneori câte puţin, atât doar cât să-i dezvăluie un obiect sau o întâmplare enigmatică (Boo Dinkway, bunăoară... dacă acesta existase vreodată cu adevărat), pentru ca apoi să acopere din nou totul.

Ultima amintire de care putea fi acum absolut sigur era drumul lui spre sud, de-a lungul lui US 51, mergând la Mountain City, spre casa lui Kit Bradenton.

Şi că se născuse. Se născuse din nou.

Strict vorbind, el nu mai era un om, dacă vreodată fusese cu adevărat. Era ca o ceapă, lepădând încet strat după strat... cu toate că părea să-şi piardă, în primul rând, atributele cu care omenirea se mândrea: gândirea organizată, memoria, poate că şi libera voinţă... dacă a existat aşa ceva în realitate.

Începu să mănânce iepurele.

Altădată, nu se îndoia, ar fi dispărut rapid atunci când lucrurile începeau să se complice. Nu şi de această dată. Acum se afla la locul lui, sosise vremea lui şi trebuia să reziste până la capăt.

Nu conta că nu reuşise încă să-l descopere pe cel de-al treilea spion, sau că Harold îi scăpase de sub control la urmă şi avusese neruşinarea colosală să încerce să-i ucidă mireasa promisă, mama fiului său.

Straniul Trashcan Man bântuia pe undeva prin deşert, în căutarea armelor care aveau să şteargă pe vecie de pe faţa pământului Free Zone, care-i provoca atâtea tulburări şi griji. Ochiul lui nu putea să-l urmărească pe Trashcan Man şi Flagg considera că, din anumite puncte de vedere, Trash era chiar mai ciudat decât el însuşi, un fel de copoi uman în stare să adulmece cordita, napalmul şi gelignita cu precizia sinistră a unui radar.

În cel mult o lună, avioanele de vânătoare ale lui National Guard aveau să zboare, cu încărcătura completă de rachete Shrike sub aripi. Iar atunci când va fi sigur că mireasa îi rămăsese grea, aveau să plece în zbor spre răsărit.

Se uită visător la luna asemănătoare unei mingi de baschet şi surâse.

Mai exista şi o altă posibilitate. Spera că Ochiul îl va lumina, cu timpul. Putea să se ducă acolo în persoană, în chip de cioară, sau de lup, sau poate ca insectă - călugăriţă, poate, ceva suficient de mic să se poată strecura printr-o gură de aerisire din mijlocul unui smoc de iarbă de deşert, cu vârful ascuţit. Va sări sau se va târî prin conducte întunecate şi în cele din urmă va aluneca prin grătarul unui aparat de aer condiţionat sau printre palele încremenite ale unui ventilator pentru aerisire.

Construcţia respectivă era sub pământ. Imediat ce treceai frontiera în California.