- Te amuză, nu? Mă dau bătut. Cine este?
- Nadine Cross.
- Doamna aceea cu şuviţe albe în păr?
- Chiar ca.
- Al naibii, trebuie să fie de două ori mai bătrână decât el.
- Mă îndoiesc, îi răspunse Frannie, că pe Harold îl preocupă acest aspect în acest moment al relaţiei lor.
- Larry ştie?
- Habar n-ara şi nici nu mă interesează. Femeia asta, Cross, nu mai era prietena lui Larry. Şi cred că nu a fost nici înainte.
- Mda, spuse Stu. Era bucuros că Harold îşi găsise o iubită, dar subiectul nu-l interesa peste măsură. Care este părerea lui Harold despre Comitetul pentru Căutare? Ţi-a spus ceva despre asta?
- Doar îl cunoşti pe Harold. Zâmbeşte mereu, dar... slabe speranţe. Probabil de asta rămâne aproape tot timpul cu echipa pentru înhumări. Acum i se spune Hawk, ştiai?
- Serios?
- Eu am auzit de-abia astăzi. Nu mi-am dat seama despre cine se vorbeşte, până n-am întrebat.
Medită câteva clipe, apoi izbucni în râs.
- Ce-ai găsit de râs? se interesă Stu.
Frannie îşi întinse picioarele, încălţate în pantofi de sport. Pe talpa lor se vedea modelul format din cercuri şi linii.
- Mi-a făcut un compliment, legat de pantofi, îi explică ea. Nu-i zăpăcit?
- Zăpăcită eşti tu, îi răspunse Stu surâzător.
Harold se trezi chiar înainte de revărsatul zorilor, cu o durere surdă, însă nu absolut neplăcută, în vintre. Simţi cum îl trece un fior de răcoare. Deşi se aflau doar în 22 august, iar toamna calendaristică nu urma să vină decât peste o lună, dimineaţa devreme era considerabil mai rece.
Mai jos de talie, în schimb, îi era teribil de cald, o, da. Era suficient să arunce o privire formei molatice şi încântătoare a feselor ei sumar acoperite de minusculii chiloţei transparenţi şi temperatura îi creştea brusc. N-ar fi deranjat-o dacă ar fi trezit-o din somn... ei, poate că ar fi deranjat-o, însă în nici un caz nu ar fi obiectat. Încă nu se lămurise ce zăcea în spatele ochilor negri şi se temea puţin de ea.
Renunţă la gând şi se îmbrăcă în linişte. Nu dorea să o supere pe Nadine, indiferent cât de mult o dorea în clipa aceea.
Trebuia neapărat să se ducă într-un loc în care să fie singur şi să poată gândi.
Se opri la uşă, îmbrăcat şi cu bocancii în mâna stângă. Răcoarea din încăpere şi prozaicul ritual al îmbrăcării îi tăiaseră dorinţa. Acum simţea mirosul din cameră, care, constata el, nu era prea atrăgător.
Nu era decât un amănunt, un lucru mărunt, fără de care se puteau descurca. Poate avea dreptate. Se pricepea să facă anumite figuri absolut incredibile cu gura şi cu mâinile. Dar dacă nu era decât un lucru atât de neînsemnat, oare de ce domnea în spaţiul acesta odoarea stătută şi vag acră pe care o asocia în mintea lui cu plăcerea solitară a unui şir de ani răi?
Poate tu însuţi doreşti să nu fie bine.
Tulburător gând. Ieşi, închizând cu grijă uşa în urma lui.
Nadine îşi deschise ochii de îndată ce se închise uşa. Se ridică, se uită gânditoare, apoi se întinse la loc. Trupul său tânjea, într-un ciclu de dorinţă lent şi nepotolit, care îi amintea de durerile menstruale. Dacă este un lucru atât de neînsemnat, cugetă ea (fără să ştie cât de asemănătoare erau gândurile ei cu ale lui Harold), atunci de ce se simţea astfel? La un moment dat, azi-noapte, a trebuit să-şi muşte buzele, ca să-şi înăbuşe strigătul: Încetează cu toată prosteala asta şi STRĂPUNGE-MĂ cu chestia aia! Mă auzi ? STRAPUNGE-MÂcu ea, UMPLE-MĂ cu ea! Crezi că ceea ce-mi faci tu are vreo valoare pentru mine? Străpunge-mă cu ea şi hai să sfârşim odată jocul ăsta smintit, fă-o, măcar de hatârul meu!
Bărbatul stătea cu capul între picioarele ei, scoţând în focul pasiunii sunete stranii, care - dacă nu ar fi fost atât de sincere şi de stăruitoare, aproape sălbatice, uneori - ar fi putut să pară comice. Îşi ridicase privirea, acele cuvinte tremurându-i pe vârful limbii, şi văzuse (sau îşi închipuise, doar?) o figură la fereastră. După o clipă de foc, din pasiunea ei nu mai rămăsese decât un pumn de cenuşă rece.
Fusese faţa lui, rânjindu-i sălbatic.
Ţipătul i se urcase spre gât... şi atunci faţa dispăru, nu mai rămaseră decât pete de umbră ce jucau pe geamul întunecat, printre urmele de praf. Nu mai rămăsese decât monstrul pe care copilul şi-l imaginează pândind în dulap sau tupilat cu şiretenie în spatele cutiei cu jucării din colţ.
Nimic mai mult.
Doar că în realitate nu era doar atât şi acest fapt nu-l putea nega nici măcar acum, în lumina rece şi raţională a primilor zori. Ar fi fost periculos să pretindă că nu este aşa. Fusese chiar el şi venise să-i transmită un avertisment. Viitorul soţ veghea asupra alesei inimii sale. Iar o mireasă pângărită ar fi devenit inacceptabilă.
Uitându-se în tavan, se gândi: I-o sug, dar asta nu înseamnă pângărire. Îl las să mi-o tragă în cur, dar nici asta nu e pângărire. Mă îmbrac de dragul lui ca ultima boarfă de pe stradă, dar şi asta e perfect în regulă.
Era mai mult decât suficient ca să te întrebi ce fel de om era de fapt logodnicul tău.
Nadine rămase multă, foarte multă vreme cu privirea aţintită în tavan.
Harold îşi pregăti cafea instant, o bău strâmbându-se, îşi luă două Pop-Tarts reci şi ieşi pe treptele din faţa casei. Se aşeză şi le mancă, în timp ce lumina zorilor se răspândea în jur.
Privind retrospectiv, ultimele câteva zile i se păruseră ca o plimbare printr-un carnaval dement. În minte i se învălmăşeau camioane portocalii, Weizak bătându-l pe umăr şi spunându-i Hawk (acum toată lumea adoptase porecla), cadavre, un şir nesfârşit de cadavre putrezite, după care se întorcea acasă şi urma un şuvoi nesfârşit de sex pervers. Suficient ca să te zăpăcească de cap.
Acum însă, stând pe treptele din faţă, reci ca marmura, cu o ceaşcă de infernală cafea instant plimbându-i-se prin maţe, putea să mestece prăjiturile reci, cu gust de rumeguş, şi să mediteze în voie. Se simţea pentru prima oară cu capul limpede după o perioadă de eclipsă mintală. Îi veni în minte că, pentru o persoană care se considerase întotdeauna un cro-magnon în mijlocul unei cete de neanderthalieni troglodiţi, se folosise nepermis de puţin de darul gândirii. Se lăsase dus, nu de nas, ci de penis.
Se întoarse cu gândul la Frannie Goldsmith, ridicându-şi în acelaşi timp privirile spre culmile Flatiron. Frannie intrase în ziua aceea la el în casă, acum ştia sigur. Cu un pretext oarecare, se dusese la apartamentul în care ea locuia împreună cu Redman, cu speranţa că va avea ocazia să-i cerceteze încălţămintea. După cum constatase, purta tenişi a căror talpă avea model identic cu cel văzut de el pe podeaua pivniţei. Format din cercuri şi din linii, şi nu din zigzagurile şi spiralele obişnuite. Dragul meu, nu mai încape nici o discuţie.
Nu era atât de greu de priceput cum se petrecuse povestea. Într-un fel sau altul, ea îşi dăduse seama că-i citise jurnalul. Probabil lăsase o urmă sau o pată pe una dintre pagini... sau chiar mai multe. Prin urmare, venise la el acasă ca să descopere un semn al reacţiei lui faţă de ceea ce citise. Ceva pus pe hârtie.
Desigur, exista caietul lui cu însemnări. Dar nu-l găsise, de asta putea fi sigur. Acolo stătea scris negru pe alb că urmăreşte să-l ucidă pe Stu Redman. Dacă ar fi aflat, fără îndoială i-ar fi spus lui Stu. Şi chiar dacă accepta că nu, nu credea că s-ar fi putut purta faţă de el cu atâta naturaleţe şi linişte, aşa cum făcuse ieri.
