Acolo existau eprubete, şiruri nesfârşite de eprubete, pe fiecare dintre ele fiind lipită o bucăţică de bandă Dymo cu textul explicativ: o superholeră, un superantrax, o versiune nouă şi îmbunătăţită a ciumei bubonice, toate bazate pe capacitatea de mutaţie a antigenilor care transformase şi Supergripa într-o boală aproape universal mortală. În locul acesta existau sute de boli noi; un sortiment bogat, după cum se spunea în reclame.

Ce-ai zice să-ţi torn aşa ceva în apă, Free Zone?

Sau să provoc o mică explozie în atmosferă?

O formă minunată de boală a legionarilor, cu prilejul Crăciunului, sau aţi prefera mai degrabă gripa porcească în forma ei perfecţionată?

Randy Flagg, Moş Crăciun întunecat, în sania lui de la National Guard, pregătit să toarne puţin virus pe fiecare horn?

Va aştepta şi va recunoaşte momentul potrivit, atunci când, în sfârşit, va fi sosit.

Ceva anume îi va spune.

Lucrurile aveau să meargă bine. De data asta nu trebuia să se mai dea la fund. Acum ţinea hăţurile şi nu avea să le scape din mână.

Iepurele se terminase. Cu burta plină de mâncare caldă, se simţea iarăşi la largul lui. Cu farfuria de tablă în mână, se ridică şi aruncă oasele în noapte. Lupii se repeziră, se băteau pe ele, mârâind, muşcând şi urlând, cu ochii rotindu-se dement în lumina lunii.

Flagg rămase nemişcat, cu mâinile în şolduri, hohotind sălbatic cu faţa ridicată spre lună.

În dimineaţa următoare, devreme, Nadine părăsi oraşul Glendale şi porni de-a lungul lui 1-15, călare pe Vespa. Părul ei alb ca zăpada, lăsat liber, flutura în urma sa ca trena unei mirese.

Îi părea rău de motocicletă, care-i servise vreme îndelungată şi cu credinţă, dar acum abia se mai ţinea. La asta contribuiseră distanţele lungi şi căldura deşertului, dificila traversare a Munţilor Stâncoşi şi întreţinerea insuficientă. Motorul suna răguşit şi chinuit. În loc să rămână docil în dreptul marcaţiei 5x1000, acul turometrului tremura întruna. Nu mai conta. Dacă se strica de tot, Nadine o lua mai departe pe jos. De-acum n-o mai urmărea nimeni. Harold murise. Iar dacă aşa trebuia să se întâmple, el avea să prindă de veste şi-i va trimite pe cineva s-o întâmpine.

Harold încercase s-o împuşte! Harold încercase s-o omoare!.

Oricât se străduia să uite, lucrul acesta îi revenea mereu în minte. Nu-i dădea pace, tot aşa cum pe un câine îl sâcâie mereu gândul să nu-şi piardă osul. N-ar fi trebuit să se întâmple aşa. Flagg i se arătase în vis în prima noapte de după explozie, când Harold acceptase în cele din urmă să-şi facă tabără. Îi spusese că i-l va lăsa pe Harold alături până ce ajungeau pe Culmea Vestică, aproape de Utah. După care-l va înlătura fără chinuri, printr-un accident petrecut într-o clipită. O pată de ulei. Avea să cadă în râpă. Fără nici un fel de probleme sau dureri.

În realitate însă, evenimentele nu se desfăşuraseră rapid şi fără probleme, iar Harold fusese la un pas s-o ucidă. Glonţul şuierase la o palmă de obrazul ei, şi ea nu fusese în stare să se clintească din loc. Încremenise din cauza şocului, întrebându-se cum e posibil aşa ceva, cum de-i fusese permis - să îndrăznească doar - una ca asta.

Încercase să minimalizeze întâmplarea, spunându-şi că era felul în care Flagg o speria şi-i aducea aminte cui îi aparţine ea în realitate. Dar nu avea nici o raţiune! Părea o nebunie! Şi chiar dacă exista o oarecare logică, o voce hotărâtă şi ştiutoare din ea îi spunea că Flagg nu fusese pregătit pentru incidentul cu împuşcăturile.

Încercă să alunge acea voce, să-i închidă uşa în nas, aşa cum procedează o persoană sănătoasă la minte cu o fiinţă indezirabilă, în ochii căreia se citeşte pofta de a ucide. Dar nu reuşi. Vocea îi zicea că nu mai este în viaţă decât prin jocul orb al întâmplării. Că proiectilul tras de Harold ar fi putut s-o lovească în frunte, fără ca Randall Flagg să fi putut interveni, într-un fel sau altul.

Vocea aceea era mincinoasă. Flagg ştia totul, până şi unde s-a aşezat o vrăbiuţă...

Nu, acela este Dumnezeu, o contrazicea vocea implacabil. Dumnezeu ştie, el nu. Eşti încă în viaţă din pură întâmplare, ceea ce înseamnă că toate promisiunile au fost anulate. Nu-i datorezi nimic. Poţi să te opreşti şi să te întorci, dacă vrei.

Să mă întorc, mai mare râsul! Să mă întorc unde?

În această privinţă, vocea nu avea nimic să-i spună; ar fi mirat-o să fie altfel. Chiar dacă picioarele Omului Întunecat erau din lut moale, descoperirea asta venea puţin prea târziu.

Încercă să se concentreze asupra frumuseţii răcoroasei dimineţi de deşert. Însă vocea continua să-i şoptească pe ton scăzut, insistent.

Dacă n-a ştiut că Harold va avea puterea să-l înfrunte şi să te atace, ce alte lucruri nu ştie? Şi ce se va întâmpla data următoare, când va fi pus la încercare?

Vai, Doamne Dumnezeule, era prea târziu. De ce aşteptase vocea - zile, săptămâni, poate chiar ani - până acum, când era inutil să-i mai spună ceva?

Ca şi cum ar fi fost de acord, vocea tăcu în cele din urmă şi nu-i rămase decât să se bucure de splendoarea dimineţii. Mergea mai departe, cu ochii aţintiţi asupra drumului ce se desfăşura la nesfârşit înaintea ei. Drumul spre Las Vegas. Drumul spre el.

Vespa cedă chiar în acea după-amiază. Se auzi un zgomot de roţi dinţate măcinate şi motorul se cală. Un miros fierbinte şi neobişnuit, ca de cauciuc prăjit, venea dinspre motor. De la cei şaizeci de kilometri la oră cu care înaintase constant până atunci, viteza coborâse mereu, până ce ajunsese să meargă la pas. Nadine scoase motoreta pe banda de refugiu şi acţionă demarorul de câteva ori, conştientă că este inutil. O terminase. Omorâse o mulţime de lucruri în drumul spre soţul ei. Era răspunzătoare de dispariţia întregului Comitet din Free Zone şi a tuturor invitaţilor lor în timpul ultimei întruniri explozive. Apoi Harold. Pe urmă, nu trebuia să uite nici de pruncul nenăscut al lui Fran Goldsmith.

Se simţi cuprinsă de greaţă. Se târî până la gardul de protecţie şi vărsă tot ce mâncase. Avea febră, se găsea într-o stare vecină cu delirul, ea, unica fiinţă vie într-un deşert de coşmar, pârjolit de soare. Era cald... infernal de cald.

Se întoarse în şosea, ştergându-se la gură. Vespa zăcea într-o rână, ca un animal mort. Nadine îi aruncă o ultimă privire şi porni la drum. De-abia trecuse de Dry Lake. Asta însemna că trebuia să-şi petreacă noaptea la marginea drumului, dacă nu venea nimeni s-o culeagă. Cu puţin noroc, avea să ajungă la Las Vegas dimineaţă. Deodată ştiu sigur că Omul Întunecat avea s-o lase să meargă pe jos. Avea să sosească la Las Vegas înfometată, şi însetată, şi arsă de căldura deşertului, după ce şi ultima picătură din viaţa ei trecută i se scursese din trup. Femeia care se ocupase de copiii dintr-o şcoală din New England avea să dispară pentru totdeauna.

La cât ghinion avea, putea fi sigură că vocea aceea discretă, care o tulbura atât de tare, avea să fie ultima bucăţică din vechea Nadinc, care va dispărea. Până la urmă, fireşte, va veni şi rândul ei.

Merse tot mai departe, pe măsură ce după-amiaza se scurgea. Stropi de transpiraţie i se scurgeau pe obraji. În punctul unde asfaltul şoselei se îngâna cu cerul albastru-deschis, aerul vibra strălucitor, ca argintul-viu. Îşi descheie bluza uşoară şi o scoase, rămânând doar în sutienul din bumbac alb. Arsuri de la soare? Ce dacă? Cinstit vorbind, nici nu-mi pasă.

Spre amurg, pielea ei căpătase o teribilă nuanţă roşiatică, aproape purpurie în dreptul zonei înălţate a claviculelor. Răceala nopţii sosi pe neaşteptate, înfiorând-o şi aducându-i aminte că-şi lăsase cele necesare înnoptării la motoretă.

Se uită în jur, nesigur, văzând maşini din loc în loc, unele îngropate sub dune de nisip până la ornamentaţiile de pe capote. Gândul de a se adăposti într-unul dintre aceste morminte îi făcu rău... chiar mai rău decât chinuitoarele arsuri.

Delirez, îi trecu prin minte.

Nu că asta ar mai fi avut vreo însemnătate. Decise că e mai bine să meargă toată noaptea, decât să doarmă într-o maşină. Ce bine ar fi fost să se afle tot în Midwest. Acolo ar fi găsit un hambar, o căpiţă de fân, un câmp cu trifoi. Un loc curat şi moale. Aici nu era decât şoseaua, nisip şi solul compact al deşertului.

Îşi îndepărtă părul lung de pe faţă şi se gândi că ar fi fost mult mai bine să fi murit.

Soarele coborâse acum dincolo de orizont, iar lumina zilei şi întunericul ajunseseră la momentul de echilibru perfect. Vântul care îi mângâia obrajii era extrem de rece. Se uită în jur cu teamă.

Se făcuse prea rece.

Măgurile se transformaseră în nişte monoliţi întunecaţi. Dunele de nisip păreau nişte coloşi răsturnaţi, ameninţători. Până şi smocurile de fire ascuţite de saguaro îi sugerau degetele scheletice şi acuzatoare ale celor morţi, ieşind afară prin nisip din mormintele lor puţin adânci.

Deasupra capului, roata cosmică a cerului.

Îşi aminti un fragment de vers dintr-un cântec al lui Bob Dylan, cuvinte reci şi deloc încurajatoare: Hăituit ca un crocodil... prădat în lanul de porumb...

Pentru ca apoi să-i vină în minte imediat un cântec de-al formaţiei Eagles, de-a dreptul înspăimântător: Şi diseară aş vrea să dorm cu tine în deşert... cu un milion de stele în jur...

Pe neaşteptate, simţi că este lângă ea.

Simţi asta chiar înainte ca el să-i vorbească.

- Nadine.

Vocea lui plăcută, venind din întunericul profund. Nespus de plăcută, teama care o învăluia din toate părţile, dându-i sentimentul că ajunsese acasă.

- Nadine, Nadine... cât îmi place s-o iubesc pe Nadine.

Se întoarse şi se trezi faţă în faţă cu el, aşa cum ştiuse mereu că se va întâmpla într-o bună zi, în chipul cel mai simplu şi firesc. Stătea pe capota motorului unui Chevrolet sedan vechi (oare se aflase acolo şi acum o clipă? nu era sigură, dar avea impresia că nu), cu picioarele încrucişate, cu mâinile sprijinite uşor de genunchii jeanşilor lui spălăciţi. O privea şi-i zâmbea blând. Dar privirea lui nu era câtuşi de puţin blândă. Se vedea în ochii lui că omul acesta nu avea nimic de-a face cu blândeţea. I se ghicea în ochi o veselie neagră care dansa acolo ca picioarele unui bărbat sub care tocmai s-a căscat trapa de pe platforma spânzurătorii.

- Helo, spuse ea. Iată-mă.

- Da, ai ajuns, în sfârşit. Aşa cum mi s-a promis.

Zâmbetul lui se lăţi pe toată faţa şi el îşi întinse mâinile spre ea. Când îl atinse, Nadine simţi o căldură dogoritoare. Căldura venea de la el, ca de la o sobă de teracotă plină de lemne. Mâinile lui netede, fără amprente, alunecară în jurul încheieturilor femeii... şi apoi o apucară strâns, ca nişte cătuşe.