Stu îşi descleştă încet mâinile din cămaşa lui Ralph.
- Richardson a dorit să afle câte femei însărcinate există, iar eu i-am răspuns că avem ştiinţă doar de una, în momentul de faţă. M-a întrebat în câte luni este şi eu i-am zis că în patru. Corect?
- Acum merge pe cinci. Ralph, medicul e sigur că bebeluşii au murit de Supergripă? E absolut sigur?
- Nu, nu este, iar asta trebuie să-i explici foarte clar şi lui Frannie. După părerea lui, puteau să fie o sumă de alte cauze la mijloc... dieta mamei... probleme creditare... o infecţie respiratorie... sau poate că pur şi simplu au fost debili. Nu excludea nici factorul Rh, ce naiba o mai fi şi ăla. Pur şi simplu n-a avut cum stabili cu exactitate, copiii născându-se în câmp, nu departe de 1-70. Mi-a povestit cum el şi încă vreo trei dintre conducătorii grupului s-au sculat în miez de noapte şi au discutat. Richardson le-a atras atenţia ce ar însemna dacă aceşti copii au murit cu adevărat de Captain Trips şi cât de important este să ştim cu exactitate adevărul.
- Glen şi cu mine am vorbit despre asta, îi comunică Stu sumbru, chiar în ziua în care ne-am întâlnit, adică pe 4 Iulie. Mi se pare că a trecut o veşnicie de atunci... În orice caz, dacă Supergripă este vinovată de moartea pruncilor, înseamnă că, probabil, în patruzeci sau cincizeci de ani vom lăsa toată mustăria în seama şobolanilor, a muştelor şi a vrăbiilor.
- Cam asta le-o fi zis şi Richardson. Oricum, aflându-se la vreo şaizeci de kilometri vest de Chicago, i-a convins să facă un ocol a doua zi, ca să poată duce trupurile la un spital mare, unde să le facă autopsia. Era sigur că va stabili cu precizie dacă este Supergripă sau nu. La sfârşitul lui iunie, a văzut destule cazuri. Ca oricare alt doctor, nu?
- Da.
- Dar a doua zi de dimineaţă, copiii dispăruseră. Femeia aceea îi înmormântase şi n-a vrut să le spună unde. Au pierdut două zile cu săpăturile, făcându-şi socoteala că nu se putuse îndepărta prea mult de tabără şi nici să-i îngroape prea adânc, fiind sfârşită de puteri, după naştere. Dar nu i-au găsit, iar ea nu le-a mărturisit unde se află, indiferent cât şi-au dat ei silinţa să-i explice cât de important este. Biata femeie şi-a ieşit total din minţi.
- E de înţeles, îi spuse Stu, gândindu-se cât de tare îşi doreşte şi Fran copilul.
- Doctorul a mai zis că poate doi oameni imuni pot da naştere unui copil imun, chiar dacă Supergripă face în continuare victime, îi spuse Ralph plin de speranţă.
- Şansa ca tatăl natural al pruncului lui Fran să fi fost imun este cam de unu la un miliard. În orice caz, el nu-i aici.
- Mda, mă gândesc că nici nu merită discutată o asemenea şansă. Îmi pare rău că a trebuit să-ţi dau ştirea asta, Stu. Dar am considerat că e mai bine să ştii. Ca să-i poţi spune şi ei.
- Perspectiva asta nu mă bucură deloc, îi mărturisi Stu.
Ajuns acasă, descoperi însă că altcineva i-o luase înainte.
- Frannie?
Nici un răspuns. Mâncarea pentru cină se afla pe aragaz - arsă, în cea mai mare parte - dar apartamentul era scufundat în întuneric şi tăcere. Stu intră în salon şi privi în jur. Pe masa pentru cafea se afla o scrumieră cu două mucuri, dar Fran nu fuma, iar marca era diferită de a celor pe care le fuma el.
- Draga mea!
O descoperi de-abia în dormitor, unde Frannie zăcea pe pat, în semiîntuneric, cu privirile aţintite în tavan. Avea obrajii umflaţi şi cu dâre de lacrimi.
- Bună, Stu, îl întâmpină ea cu voce scăzută.
- Cine ţi-a spus? o întrebă el enervat. Cine n-a mai putut să se abţină să-ţi aducă ştirea cea bună? Indiferent cine-a fost, o să-i arăt eu lui.
- Sue Stern a fost. Auzise de la Jack Jackson. Are un CB, pe care a ascultat convorbirea dintre doctorul acela şi Ralph. S-a gândit că e mai bine să mă prevină, înainte să-i vină cuiva ideea să facă o glumă proastă. Biata Frannie. Trebuie mânuită cu grijă, fiind fragilă. A nu se deschide până la Crăciun.
Râse scurt, iar în sunetul respectiv se ghicea atâta dezolare, încât Stu simţi că-l podidesc şi pe el lacrimile.
Traversă camera şi se întinse în pat, alături de ea, îndepărtându-i o şuviţă de păr de pe frunte.
- Scumpa mea, nimic nu este sigur. Nimic nu este sigur, încă.
- Ştiu că nu e. Şi chiar dacă ar fi, mai există şi şansa ca noi să avem copii. Se întoarse spre el şi-l privi cu ochii trişti, înconjuraţi de urme roşii. Dar eu îl vreau pe acesta. Ţi se pare ceva rău în asta?
- Nu, desigur că nu.
- Am stat în pat, aşteptând să mişte sau să dea un semn oarecare. Nu l-am mai simţit din seara aceea, când Larry a venit să-l caute pe Harold. Ţi-aduci aminte?
- Da.
- L-am simţit mişcând, dar nu te-am trezit. Acum regret. Regret din suflet.
Începu iarăşi să plângă şi-şi duse mâna la faţă, ca să n-o vadă bocind.
Stu îi îndepărtă braţul, se apropie de ea şi o sărută. Ea-l strânse cu putere, apoi rămase inertă, lipită de el. Când îi vorbi din nou, cuvintele erau pe jumătate înăbuşite, fiind pronunţate chiar de lângă gâtul lui.
- Este cu mult mai rău să nu ştii. Acum sunt condamnată să aştept şi să văd ce se va întâmpla. Mi se pare groaznic să aştepţi ca să vezi dacă pruncul va muri, după ce a petrecut o zi în afara trupului tău.
- Nu vei aştepta singură, îi spuse Stu.
Îl îmbrăţişă din nou cu putere pentru cuvintele lui şi rămaseră nemişcaţi multă vreme.
Nadine Cross se afla în salonul fostei ei locuinţe de aproape cinci minute, adunându-şi diverse lucruri, când îl văzu şezând în scaunul din colţ, îmbrăcat doar într-o pereche de izmene, cu degetul mare în gură şi urmărind-o cu ochii lui verzui-cenuşii şi stranii, ca de chinez. A fost atât de surprinsă - pentru că dăduse pe neaşteptate de el, dar şi înţelegând, în aceeaşi clipă, că el o urmărise în tot acel răstimp - încât inima-i execută un salt, mai să-i iasă din piept, şi trase un ţipăt. Romanele pe care tocmai era pe cale să le vâre în rucsac se împrăştiară pe podea, foşnind din file.
- Joe... Leo, vreau să spun...
Îşi puse o mână pe piept, deasupra sânilor, ca şi cum ar fi urmărit să potolească galopul nebun al inimii. Dar inima ei nu era încă dispusă să-şi rărească ritmul. Nu era suficient că îi răsărise înaintea ochilor atât de neaşteptat; şi mai rău era însă că era îmbrăcat şi se purta ca atunci când îl întâlnise, în New Hampshire. Se simţea târâtă înapoi, în timp, ca şi cum o zeiţă absurdă şi răutăcioasă ar fi silit-o să-şi retrăiască de la capăt ultimele şase săptămâni din viaţă.
- M-ai speriat îngrozitor, termină ea cu voce slabă.
Joe nu-i răspunse.
Se apropie încet de el, aşteptându-se chiar să vadă în mâna lui un cuţit lung, de bucătărie, ca în zilele de demult, dar mâna lui liberă stătea, nevinovat, în poală. Observă că de pe trupul lui dispăruse bronzul. Vechile urme de răni şi de vânătăi dispăruseră şi ele. Doar ochii rămăseseră aceiaşi... ochi care te urmăreau obsedant. Tot ceea ce se adunase puţin câte puţin în ei, din ziua în care se apropiase de foc şi-l ascultase pe Larry cântând, se pierduse cu desăvârşire. Privirile lui erau acum exact ca atunci când îl întâlnise, iar asta îi dădu fiori reci, de teamă.
