Îşi termină şi ultima prăjitură, strâmbându-se din cauza gustului de hrană congelată şi a sâmburelui ei, din gem mai rece decât restul. Se hotărî să renunţe la motocicletă şi să meargă pe jos până la staţia de autobuz; Teddy Weizak sau Norris puteau să-l ia cu ei, având aceeaşi direcţie de mers acasă. Porni, încheindu-şi fermoarul jachetei subţiri până sub bărbie, protejându-se de frigul ce avea să mai dureze doar o oră. Trecea pe lângă casele pustii, cu storurile trase şi, după ce străbătuse o distanţă cam de şase blocuri de-a lungul lui Arapahoe, începu să vadă semnul X trasat cu creta, cât se poate de vizibil, pe tot şirul de uşi. Fusese, din nou, ideea lui. Semnul indica locurile de unde Comitetul pentru înhumări scosese toate cadavrele găsite. X reprezenta un fel de ştergere definitivă. Oamenii care locuiseră în casele respective plecaseră până la sfârşitul veacurilor. Peste o lună, X-ul avea să fie omniprezent în Boulder, semnalând sfârşitul unei epoci.
Era timpul să gândească, să gândească foarte atent. Îşi dădea seama că nu mai fusese în stare de acest exerciţiu de când o întâlnise pe Nadine... dar poate că asta se întâmplase chiar înainte.
I-am citit jurnalul pentru că mă simţeam jignit şi eram gelos, cugetă el. Apoi ea a pătruns la mine în casă, în căutarea jurnalului meu, probabil, dar nu a reuşit să-l descopere. Dar şocul pe care îl suferi atunci când îţi pătrunde cineva în casă reprezintă poate o răzbunare suficientă. În orice caz, pe el îl afectase profund. La urma urmei, putea să considere că sunt chit.
Nu şi-o mai dorea pe Frannie, nu?... Oare?
Simţi cum în piept se aprinde pojarul resentimentului. Poate că nu. Dar asta nu schimba cu nimic faptul că fusese exclus. Deşi Nadine îi vorbise prea puţin despre motivele pentru care venise la el, Harold bănuia că şi ea fusese exclusă într-un fel oarecare, refuzată sau respinsă. Ei doi formau un cuplu de excluşi, de paria, iar aceştia clocesc întotdeauna planuri. Poate asta era singura metodă ca să nu-şi piardă minţile. (Nu uita să pui asta la tine în jurnal, îi trecu lui Harold prin cap... ajuns acum aproape în centru.)
De cealaltă parte a munţilor se afla o întreagă societate de paria. Iar atunci când într-un loc se adună mai mulţi excluşi, se petrece o osmoză mistică şi eşti înăuntru. Înăuntru, acolo unde este cald. Un lucru mic de tot, să te afli înăuntru, unde e cald, dar cât de mult contează. Este probabil cel mai important lucru din lumea asta.
Poate că nu-şi dorea neapărat să fie chit. Poate că nu se mulţumea cu un meci egal, cu o carieră de gropar, mai mare peste un dric model secolul douăzeci, cu primirea unor scrisori nesemnificative de mulţumire pentru ideile lui şi cu aşteptarea a cinci ani până ce ar fi binevoit Bateman să se retragă din comitetul ăla al lor grozav, ca să-i poată lua locul... Şi dacă se hotărau iarăşi să nu ţină cont de el? Ceea ce nu era exclus, pentru că nu era vorba doar de vârstă. Îl cooptaseră pe afurisitul de surdomut, care nu era decât cu câţiva ani mai mare decât Harold.
Vâlvătaia resentimentului ardea acum cu toată puterea. Gândeşte-te, sigur că da, gândeşte-te - asta era uşor de zis, uneori chiar şi uşor de făcut... dar la ce bun să gândeşti dacă nu te puteai aştepta de la ncanderthalienii care conduceau lumea, în cel mai bun caz, decât la un hohot de râs batjocoritor sau, mai rău, la o scrisoare de mulţumire?
Ajunse la staţia de autobuz. Era devreme şi încă nu sosise nimeni. Pe uşă se afla un afiş, anunţând că pe 25 se organiza o altă întrunire publică. Întrunire publică? Lăbăreală publică.
Camera de aşteptare era căptuşită cu afişe prezentând anunţuri de călătorie, reclame pentru Greyhound Ameripass şi imagini cu păcătoasele de autocare străbătând Atlanta, New Orlcans, San Francisco, Nashville şi cine mai ştie ce alte locuri. Se aşeză şi cercetă cu privirile lucide pe care le ai dimineaţa şirul de jocuri mecanice, cu luminile stinse, automatele de Coca-Cola şi de cafea, de unde puteai obţine şi un Lipton Cup-a-Soup care mirosea vag a peşte mort. Îşi aprinse o ţigara şi aruncă chibritul pe jos.
Adoptaseră Constituţia. Iuupiiii. Ce să mai, cât se poate de foarte-foarte. Distracţia mersese până acolo, încât cântaseră The Star-Spangled Banner.
Dar dacă s-ar fi ridicat Harold Lauder, nu ca să arunce câteva sugestii constructive, ci ca să le povestească el cam cum stă treaba în anul întâi după epidemic?
Doamnelor şi domnilor, numele meu este Harold Emery Lauder şi mă aflu aici ca să vă informez că, după cum zice şi în vechiul cântec, lucrurile importante, se ştie, ies unul câte unul din pălărie. După cum spunea şi Darwin. Data viitoare când vă ridicaţi şi cântaţi Imnul Naţional, stimaţi prieteni şi vecini, rumegaţi chestia următoare: America este moartă, moartă ca un cârlig de rufe, moartă ca Jacob Marley, Buddy Holly, Big Bobber şi Harry S. Truman, dar principiile de-abia emise de domnul Darwin sunt cât se poate de în vigoare, încă - tot atât de vii pe cât i s-a părut stafia lui Jacob Marley lui Ebenezer Scrooge. Cât timp meditaţi la binefacerile sistemului constituţional, rezervaţi-vă totuşi puţin timp ca să vă gândiţi şi la Randall Flagg, Omul din Vest. Mă îndoiesc foarte tare că el are vreme de pierdut cu asemenea nimicuri, cum ar fi întrunirile publice, ratificările şi discuţiile despre înţelesul real al gogoşilor în cea mai bună tradiţie liberală. El, în schimb, s-a concentrat asupra lucrurilor esenţiale, studiază Darwin şi se pregăteşte să şteargă marea tejghea acoperită cu melamină a universului cu cadavrele voastre. Doamnelor şi domnilor, vă rog să-mi permiteţi să vă sugerez, cu toată modestia cuvenită, că - în timp ce noi ne străduim să repunem în funcţiune lumina şi aşteptăm ca un medic să găsească micul şi fericitul nostru muşuroi - el caută poate cu înfrigurare un pilot cu brevet, ca să poată începe zborurile de recunoaştere deasupra Boulderului, în cea mai bună tradiţie Francis Gary Powers. În timp ce noi dezbatem chestiunea arzătoare cine să facă parte din Comitetul pentru Curăţarea Străzilor, el s-a ocupat deja de înfiinţarea unui Comitet de Curăţare a Armelor, ca să nu mai vorbim despre mortiere, despre centrele de lansare a rachetelor, ba poate chiar şi centrele de luptă cu arme biologice. Desigur, noi ştim prea bine că ţara noastră nu posedă centre de producere a germenilor sau pentru tehnici biologice de luptă, chiar acesta este unul dintre motivele pentru care ţara aceasta este atât de măreaţă - care ţară, ha-ha - dar trebuie să înţelegeţi că, în timp ce noi ne ocupăm de aşezarea în cerc a căruţelor, el...
- Hei, Hawk, nu cumva faci ore suplimentare?
Harold îşi ridică privirile şi-l întâmpină pe Weizak cu un zâmbet.
- Mda, m-am gândit că nu strică. Am dat drumul şi la ceasul tău, când am ajuns aici. Deja ai strâns şase dolari.
Weizak începu să râdă.
- Eşti o figură ca-n cărţi, Hawk, ştiai chestia asta?
- Sunt, se arătă Harold de acord, zâmbindu-i în continuare. Apoi se aplecă să-şi lege şireturile la bocanci. Habar n-ai tu ce carte, poate tocmai cea câştigătoare.
CAPITOLUL 56
STU îşi petrecu ziua următoare la centrala electrică, ajutând la repararea motoarelor, iar la sfârşitul zilei porni spre casă, călare pe bicicletă. Ajunsese în dreptul micului parc aflat vizavi de First National Bank, când se auzi strigat. Îşi parcă bicicleta şi se apropie de chioşcul pentru fanfară, unde-i aştepta Ralph.
- Te-am căutat, Stu. Ai un minut liber?
- Doar un minut. Am întârziat la masă, iar Frannie o fi îngrijorată.
- Mda. Din câte se vede pe mâinile tale, ai fost la centrală şi ai lucrat cu sârmă de cupru.
Ralph avea o figură absentă şi neliniştită.
- Da, nici mănuşile de protecţie nu sunt de mare folos. Mi-am distrus mâinile.
Încuviinţă din cap. În afară de ei, în parc se mai aflau doar câteva persoane; câţiva priveau linia ferată îngustă pentru trenul care făcea odinioară legătura între Boulder şi Denver. Trei femei tinere întinseseră masa la iarbă verde. Stu constată cât de plăcut era să stea pur şi simplu, cu mâinile rănite în poală. Poate că nu va fi chiar aşa de rău când voi fi şerif, gândi el. Cel puţin scap de nenorocita aia de linie de montaj din East Boulder.
- Cum merge la uzină? se interesă Ralph.
- Eu nu prea am de unde să ştiu... Sunt un zilier care dă o mână de ajutor, ca şi ceilalţi. Brad Kitehner zice că merge strună şi că vom avea lumină până la sfârşitul celei dintâi săptămâni a lui septembrie, poate chiar mai devreme, iar căldură va fi pe la mijlocul aceleiaşi luni. Desigur, este prea tânăr ca să se apuce de preziceri...
- Eu sunt în stare să pariez pe Brad, interveni Ralph. Am încredere în el. S-ar putea spune că a profitat din plin de pregătirea la locul de muncă.
Ralph încercă să râdă, dar veselia lui se transformă într-un oftat imens.
- Ce-i cu tine, Ralph?
- Am recepţionat nişte veşti la radio, îi explică Ralph. Parte sunt bune, în schimb altele... ei, altele nu sunt deloc bune, Stu. Vreau să ştii şi tu despre ce e vorba, pentru că secretul oricum nu poate fi păstrat. În Free Zone există mulţi oameni cu CB-uri şi-mi închipui că unii ascultau convorbirea mea cu acest grup, care urmează să sosească.
- Câţi sunt?
- Peste patruzeci. Unul dintre ei este medic, îl cheamă George Richardson. Mi se pare un om de treabă, şi echilibrat.
- Asta-i o ştire nemaipomenită!
- Vine din Derbyshire, Tennessee. Majoritatea celor din grup provin din partea centrală a Sudului. Ei bine, se pare că împreună cu ei era o femeie însărcinată, căreia i-a venit sorocul acum zece zile, pe data de 13. Doctorul a ajutat-o să nască - au fost gemeni - şi erau în cea mai bună formă. La început, cel puţin.
Ralph rămase tăcut, deşi continua să mişte din gură. Stu îl prinse de cămaşă.
- Au murit? Bebeluşii au murit? Asta încerci să-mi spui? Că au murit? Răspunde-mi odată, fir-ar să fie!
- Au murit, zise Ralph aproape în şoaptă. Primul s-a stins după douăsprezece ore. Din câte se pare, s-a sufocat şi a murit. Celălalt s-a dus după două zile. Richardson n-a fost în stare să facă nimic ca să-i salveze. Femeia a înnebunit. Bate câmpii despre moarte, distrugere şi despre faptul că nu vor mai fi copii. Stu, am să te rog să faci în aşa fel încât Fran să nu fie prin preajmă când sosesc. Asta voiam să-ţi spun. Şi că trebuie s-o anunţi imediat de cele întâmplate. Pentru că, dacă n-o faci tu, o va face altcineva.
