Mâzgăli cu scrisul lui ţeapăn, de şcoală secundară: Nick Andros sau poate Androtes - mut. În oraş? Şi dedesubt: Tom Cullen, de verificat cu Paul. Îşi vârî carnetul la locul lui, în buzunar. La şaizeci de kilometri spre nord-est, Omul Întunecat ajunsese la punctul culminant al îndelungatei lui relaţii cu Nadine Cross, sub stelele scânteietoare ale deşertului. Ar fi fost deosebit de interesat să afle că un prieten de-al lui Nick Andros se află la Las Vegas.

Dar el dormea.

Lloyd aruncă o privire morocănoasă pasienţei, uitând de Julie Lawry, de supărarea fetei şi de funduleţul ei apetisant. Mai făcu o şmecherie cu un as, iar gândurile i se întoarseră cu tristeţe la Trashcan Man şi la ce avea să zică - sau să facă - Flagg la aflarea ştirii.

În vremea în care Julie Lawry părăsea Cub Bar, simţindu-se respinsă, deşi nu-şi făcuse decât datoria ei de cetăţean, după cum gândea ea, Tom Cullen privea visător luna plină prin fereastra imensă din apartamentul său, situat în altă parte a oraşului

Sosise vremea să plece.

Era vremea să se întoarcă.

Apartamentul acesta nu semăna cu casa lui din Boulder. Locul acesta era mobilat, dar nu şi decorat. Nu atârnase nici măcar un singur afiş şi nu agăţase nici măcar o pasăre împăiată, cu ajutorul sârmei de pian. Locuinţa aceasta nu fusese decât un loc de popas, iar acum sosise vremea să pornească mai departe. Era bucuros. Nu putea să sufere locul acesta. Aici domnea un miros special, uscat şi putred, pe care nu reuşeai niciodată să-l defineşti până la capăt. Oamenii erau amabili, în mare parte, iar pe unii îi plăcea la fel de mult ca pe cei din Boulder: Angie sau băieţelul acela, Dinny. Nimeni nu-şi bătea joc de el pentru că era încet la minte. Îi dăduseră o muncă şi glumeau cu el, iar când venea pauza de prânz schimbau între ei mâncarea din sufertaşe. Erau oameni drăguţi şi asemănători celor din Boulder, din câte-şi făcea el socoteala, dar...

Dar în jurul lor plutea mirosul acela.

Păreau să aştepte şi să urmărească ceva. Uneori cădeau într-o tăcere stranie, iar ochii li se acopereau de un văl impenetrabil, de parcă i-ar fi vizitat pe toţi aceleaşi vise neliniştitoare. Făceau diverse lucruri fără să ceară explicaţii de ce şi la ce bun. Avea sentimentul că oamenii aceştia purtau nişte măşti fericite, dar feţele lor adevărate, de profunzime, erau ale unor monştri. Văzuse odată un film de groază cu acest subiect. Monstrul respectiv purta numele de vârcolac.

Luna plutea deasupra deşertului, fantomatică, distantă şi liberă. O văzuse pe Dayna, din Free Zone. O văzuse o singură dată. Oare ce se întâmplase cu ca? Spionase şi ea? Se întorsese înapoi?

Nu ştia nimic despre toate astea. Dar se temea.

Pe scaunul La-Z-Boy din faţa inutilului televizor color din apartament aştepta un mic rucsac, plin cu felii de şuncă ambalate în vid, Slim Jims şi Saltines. Îl ridică şi-l puse în spate.

Călătoreşti noaptea, dormi ziua.

Ieşi în curtea clădirii fără să arunce vreo privire înapoi. Luna era atât de puternică, încât îi arunca umbra pe cimentul crăpat, unde jucătorii, înainte să intre în cazinouri, îşi parcaseră odinioară maşinile lor cu numere de înmatriculare din alte state.

Îşi ridică privirile spre banul spectral ce plutea pe cer.

- Luna, şopti el. Doamne, da. Tom Cullen ştie ce înseamnă asta.

Bicicleta lui îl aştepta rezemată de peretele din stuc roz al clădirii. Se opri un moment ca să-şi aranjeze rucsacul, apoi încălecă şi porni în direcţia drumului Interstate. Pe la ora 11 noaptea ieşise din Las Vegas şi pedala spre est, pe banda de refugiu a lui 1-15. Nimeni nu-l văzuse. Nimeni nu sunase alarma.

Mintea lui se afla într-un punct neutru, aşa cum se întâmpla aproape întotdeauna când îşi rezolva problemele imediate. Pedală mai departe, conştient doar de faptul că briza uşoară a nopţii îi mângâia obrajii transpiraţi. Din când în când trebuia să ocolească o dună de nisip care se târâse din deşert şi pusese un braţ alb şi scheletic de-a curmezişul drumului, şi, ieşind din oraş, evită şi maşinile şi camioanele oprite în drum - priviţi lucrarea mea, voi, cei puternici, şi minunaţi-vă, ar fi spus poate Glen Bateman, în felul lui ironic.

La ora 2 făcu un popas şi luă o gustare uşoară, Slim Jims, biscuiţi şi Kool-Aid dintr-un termos mare, prins în spatele bicicletei. Apoi îşi văzu de drum. Luna apusese. Cu fiecare rotaţie a roţilor bicicletei se afla tot mai departe de Las Vegas şi se simţea tot mai bine.

Dar la 4.15 în acea dimineaţă de 13 septembrie se abătu asupra lui un talaz îngheţat de teamă, cu atât mai înspăimântător cu cât era total neaşteptat şi aparent iraţional. Tom ar fi ţipat cat îl ţinea gura, dar coardele lui vocale erau deodată încremenite. Muşchii picioarelor îi amorţiră brusc şi continuă să meargă mai departe în virtutea inerţiei, sub stelele încremenite. Imaginea alb-negru negativă a deşertului defila tot mai încet pe dinaintea lui.

El se afla în apropiere.

Omul fără faţă, demonul ce bântuia acum pe pământ.

Flagg.

Bărbatul înalt, aşa-i spuneau. Rânjitul, aşa-i spunea Tom în sinea lui. Numai că atunci când rânjetul se abătea asupra ta, ţi se oprea sângele în vine, iar carnea se făcea rece şi cenuşie. Omul în stare să se uite la o pisică şi s-o facă să borască ghemotoace de păr. Dacă trecea printr-un şantier, lucrătorii se izbeau cu ciocanul în degete, puneau şindrila invers sau mergeau ca somnambulii până la capătul grinzilor şi...

... Vai, Doamne Dumnezeule, este treaz!

Un geamăt ieşi din gâtlejul lui Tom. Simţi deodată veghea celuilalt. I se păru că vede sau simte un Ochi deschizându-se în bezna începutului de zi, un Ochi roşu, infernal, încă puţin împăienjenit şi buimac de somn. Se rotea în întuneric. Căuta. Pe el îl căuta. Ştia că Tom Cullen se află acolo, dar nu şi locul precis unde să-l găsească.

Picioarele găsiră cu greu pedalele şi începură să se mişte, din ce în ce mai repede; se aplecă asupra coarnelor, reducând rezistenţa în faţa vântului, până ce prinse o viteză ameţitoare. Dacă i-ar fi ieşit acum în cale epava unei maşini, ar fi intrat în ea cu toată viteza şi poate ar fi suferit un accident mortal.

Treptat, simţi că prezenţa aceea întunecată şi fierbinte rămâne în urma lui. Iar cea mai mare minune dintre toate a fost că Ochiul roşu infernal căutase în direcţia lui, trecuse pe deasupra sa fără să-l vadă (poate din cauză că m-am aplecat aşa de tare asupra ghidonului, judecă Tom Cullen incoerent)... după care se închisese la loc.

Omul Întunecat dormea din nou.

Cum se simte iepuraşul când umbra şoimului se lasă asupra lui ca un crucifix negru... şi apoi îşi vede de drum fără să se oprească sau măcar să încetinească? Cum se simte şoarecele când pisica ce a pândit cu răbdare în faţa găurii lui cât e ziua de lungă a fost înşfăcată fără prea multă ceremonie de stăpânul ei şi aruncată pe uşă afară? Cum se simte cerbul când se strecoară pe nesimţite pe lângă atotputernicul vânător, care trage un pui de somn după prânz, după ce în dimineaţa respectivă a ucis trei urşi? Poate că nu simt nimic sau poate simt ceea ce a simţit şi Tom Cullen pe când ieşea din sfera aceea de influenţă neagră şi periculoasă: o izbucnire de uşurare teribilă şi măreaţă; sentimentul unei noi naşteri. Şi, mai presus de orice, un sentiment de siguranţă, atât de greu dobândit, că un asemenea noroc nu poate fi decât un semn ceresc.

Merse până la ora 5 dimineaţa. În faţa lui, cerul căpătase culoarea albastru-închis-tivit-cu-auriu a răsăritului. Stelele păleau.

Tom era la capătul puterilor. Mai pedală puţin, până ce văzu un povârniş abrupt, cam la şaizeci de metri la dreapta şoselei. Îşi împinse bicicleta peste mal şi apoi coborî în valea seacă. Urmându-şi impulsurile şi semnalele instinctului, adună suficientă iarbă uscată şi cactuşi ca să acopere bicicleta. Cam la zece metri de bicicletă erau două stânci mari, sprijinite una de cealaltă. Se strecură în punga de umbră dintre ele, îşi puse haina sub cap şi adormi aproape imediat.

CAPITOLUL 67

MOMÂIA AMBULANTĂ se întorsese la Vegas.

Ajunsese cam pe la ora 9.30 dimineaţa. Lloyd îl văzuse sosind. Şi Flagg îl văzuse pe Lloyd, dar nu-l băgase în seamă.

Traversase holul recepţiei de la Grand, conducând o femeie. În ciuda aversiunii tuturor de a se uita la Omul Întunecat, mai multe capete se întorseseră s-o privească pe ea. Părul femeii era alb ca zăpada. Suferise o teribilă arsură de la soare, atât de gravă, încât îl ducea pe Lloyd cu gândul la victimele incendiului cu benzină de la Indian Springs. Părul alb, arsura îngrozitoare, ochii absolut goi. Avea o expresie nu doar placidă, ci de-a dreptul idioată. Lloyd mai văzuse odată asemenea ochi. La Los Angeles, după ce Omul Întunecat îl terminase pe Eric Strellerton, avocatul care avea de gând să-l înveţe pe Flagg cum să procedeze.

Flagg nu se uita la nimeni. Rânjea. O conduse pe femeie până la lift şi intrară împreună în cabină. Uşa se închise în urma lor şi urcară până la ultimul etaj.

În următoarele şase ore, Lloyd se strădui să pună totul la punct, ca să fie pregătit când Flagg avea să apară şi să-i ceară raportul. După părerea lui, totul era sub control. Nu-i mai rămăsese decât să-l găsească pe Paul Burlson şi să scoată de la el toate datele în legătură cu Tom Cullen, pentru eventualitatea că Julie Lawry descoperise cu adevărat ceva interesant. Lloyd se îndoia, dar cu Flagg era mai bine să te ştii în siguranţă decât să ai ce regreta după aceea. Mult mai bine.

Ridică receptorul şi aşteptă răbdător. După câteva secunde se auzi un păcănit şi apoi vocea nazală a lui Shirley Dunbar, specifică celor din Tenncssee.

- Centrala.

- Bună, Shirley, sunt eu, Lloyd.

- Lloyd Henreid! Ce faci'?

- Destul de bine, Shirl. Poţi să-mi faci legătura la 6214?

- Paul? Nu este acasă? Se află la Indian Springs. Cred că pot să-ţi fac legătura cu el la comandamentul bazei.

- Okay, te rog să încerci.

- Imediat. Ascultă, Lloyd, când vrei să treci pe la mine să guşti din prăjitura mea cu cafea? Am mereu proaspătă, pentru că fac câte una la fiecare două sau trei zile.

- Curând, Shirley, o asigură Lloyd, strâmbându-se.

Shirley avea patruzeci de ani, era deşirată... şi pusese ochii pe Lloyd. Avea parte de o mulţime de ironii din pricina ei, mai cu seamă de la Whitney şi Ronnie Sykes. Dar era o telefonistă foarte bună, capabilă să facă adevărate minuni cu sistemul telefonic din Las Vegas. Punerea în funcţiune a telefoanelor - sau cel puţin a celor mai importante - fusese cea dintâi prioritate a lor după alimentarea cu energie electrică, dar cea mai mare parte a echipamentului automatic arsese, prin urmare se văzuseră siliţi s-o ia de la început, ceea ce echivala cu vechile cutii din tablă şi sfoara ceruită. Întreruperile se ţineau lanţ. Dar Shirley se ocupa de toate cu o pricepere ieşită din comun şi dădea dovadă de multă răbdarea cu celelalte trei sau patru operatoare, care mai aveau încă multe de învăţat.

Pe deasupra, prăjitura cu cafea era cu adevărat minunată.

- Curând, repetă el, făcându-şi socoteala cât de bine ar fi fost să se poată face o combinaţie între trupul durduliu şi tânăr al Juliei Lawry şi talentele şi firea blândă, supusă, ale lui Shirley Dunbar.