- Tu ştii, repetă Flagg.

- Nu, eu...

Flagg se aplecă iarăşi peste interfon.

- Lloyd a plecat?

- Nu, sunt aici.

Intercom scump, recepţie perfectă.

- Mai aşteaptă puţin cu motocicleta Daynei. Avem încă ceva de pus la punct, spuse, privind-o pe Dayna, cu o sclipire vicleană în ochi.

- Okay.

Interfonul se închise cu un păcănit. Flagg o măsură din priviri, zâmbind, cu braţele încrucişate. Rămase aşa multă vreme.

Dayna începu să transpire. Ochii lui păreau să crească şi să se întunece. Privind în ei, avea sentimentul că se uită în nişte fântâni foarte vechi şi adânci. De această dată, oricât se strădui, nu mai reuşi să se desprindă de ei.

- Spune-mi, i se adresă el blând. Să nu trecem la lucruri neplăcute, draga mea.

Dayna îşi auzi propria voce ca de la mari depărtări:

- Tot ceea ce s-a întâmplat mai devreme a fost un scenariu, nu-i aşa? O mică piesă de teatru într-un act.

- Nu înţeleg ce vrei să spui, draga mea.

- Ba da. Greşeala a fost că l-ai pus prea repede pe Lloyd să-ţi răspundă. E suficient să le spui o vorbă, că ei au şi sărit să-ţi împlinească voia. În mod normal, ar fi trebuit să fie pe jumătate gata cu pregătirea motocicletei. Numai că tu i-ai prevenit să nu mişte, pentru că nu aveai câtuşi de puţin intenţia să-mi dai drumul.

- Draga mea, eşti bolnavă, asta-i paranoia curată. Presupun că din cauza ororilor prin care ai trecut cu oamenii aceia. Cei cu grădina zoologică ambulantă. Trebuie să fi fost o experienţă teribilă. Şi acum s-ar putea să se petreacă lucruri urâte, dar noi nu vrem asta, nu-i aşa?

Puterile ei se topeau cu repeziciune; avea sentimentul că i se scurg prin picioare, de-a lungul unor linii de forţă absolut drepte. Cu o ultimă urmă de voinţă, izbuti să-şi strângă pumnul mâinii drepte amorţite şi să se lovească deasupra sprâncenei drepte. Simţi o durere violentă în ţeastă şi privirile i se tulburară. Capul i se lăsă brusc pe spate şi izbi uşa cu un sunet sec. Ochii i se desprinseră de ai lui şi simţi cum îi revine voinţa. La fel şi puterea de a-l înfrunta.

- Vai, cât de bun eşti, i se adresă ea, cu apăsată ironie.

- Ştii cine e acela, insistă Flagg. Se ridică de la birou şi se apropie agale de ea. Ştii, şi o să-mi spui. Pumnii în cap nu te vor scăpa, draga mea.

- Cum se face că tu nu ştii? ţipă ea. Doar ai ştiut şi de Jude şi de mine! Cum se face că nu ştii de...

Mâinile bărbatului, reci şi grele ca marmura, se lăsară asupra umerilor ei cu forţă teribilă.

- Cine este?

- Nu ştiu.

O scutura ca pe o păpuşă de cârpă, iar pe figura lui apăruse un rictus crud. Deşi mâinile îi erau reci, faţa îi radia ca un cuptor.

- Ştii. Spune-mi. Cine-i?

- De ce nu ştii tu ?

- Pentru că nu reuşesc să văd! urlă Flagg, azvârlind-o cât colo pe duşumea.

Ea se rostogoli ca şi cum trupul său ar fi fost fără oase şi rămase nemişcată, iar atunci când el îşi aplecă asupră-i faţa licărind ca o lanternă în întuneric, muşchii ei cedară şi simţi lichidul cald scurgându-i-se pe picioare. Figura aceea raţională, blândă şi îndatoritoare dispăruse. Randy Flagg dispăruse. În faţa ei se afla acum Momâia Ambulantă, omul Înalt, barosanul, şi numai Dumnezeu putea s-o mai ajute.

- Ai să vorbeşti, spuse el. Ai să-mi spui ceea ce vreau să aflu.

Ea îi aruncă o privire scurtă şi se ridică încet în picioare.

Simţea greutatea cuţitului lipit de braţ.

- Da, am să-ţi spun. Vino mai aproape.

Rânjind, bărbatul înaintă un pas.

- Nu, şi mai aproape, vreau să-ţi şoptesc la ureche.

El se apropie. Dayna simţea dogoarea de cuptor, gerul îngheţat, în urechi îi răsuna o vibraţie înaltă şi atonală. În nări simţea nebunia, aidoma duhorii legumelor putrede într-un beci întunecat.

- Mai aproape, şopti ea răguşit.

Bărbatul mai făcu un pas, şi atunci, cu toată forţa urii, ea-şi îndoi braţul, auzi arcul declanşându-se şi strânse forma grea în mână.

- Na! urlă ea isteric, ridicându-şi braţul, pregătită să-i sfârtece stomacul, să-l facă să se împleticească prin încăpere cu maţele aburinde atârnându-i pe podele. Dar el îşi puse mâinile în şolduri, îşi lăsă capul pe spate, şi începu să râdă, hohote imense de râs, strâmbându-se şi zvârcolindu-se de atâta veselie.

- O, draga de ea! strigă el în această veselie dezlănţuită.

Dayna se uita prosteşte la propria ei mână, în care ţinea strâns o banană sănătoasă şi galbenă, cu abţibildul alb-albastru Chiquita lipit pe ea. Îngrozită, o lăsă să-i scape pe jos, unde fructul luă aspectul unui surâs galben şi greţos, ca o replică la zâmbetul lui Flagg.

- Ai să-mi spui, şopti acesta. Fii sigură că ai să vorbeşti.

Acum Dayna ştia că aşa va fi.

Se răsuci fulgerător şi cu o asemenea viteză, încât până şi Omul Întunecat fu luat, pentru moment, prin surprindere. O mână neagră reuşi să-i apuce doar spatele bluzei, dar nu rămase decât cu o bucată mare de mătase între degete.

Dayna se repezi spre fereastra cât un perete.

- Nu! urlă Flagg şi porni în urma ei ca un vânt negru.

Se împinse cu toată forţa de care-i erau în stare picioarele şi lovi geamul cu fruntea. Se iscă un zgomot surd, nu foarte puternic, şi Dayna văzu bucăţi de sticlă incredibil de groasă căzând în parcarea pentru personal. Din punctul de impact porniseră în toate direcţiile crăpături ca nişte vine de argint-viu. Inerţia o făcuse să iasă pe jumătate prin gaură, iar acum rămăsese nemişcată, sângerând din greu.

Atunci simţi mâna lui pe umăr şi se întrebă cât timp îi va lua până o va face să vorbească. O oră? Două? Bănuia că se află oricum pe moarte, dar speranţa asta nu-i era suficientă.

"Pe Tom l-am văzut, dar tu nu-l poţi depista sau cum s-o chema chestia asta pentru că el este altfel, el este..."

O trăgea înapoi în încăpere.

Se sinucise simplu, făcând o mişcare bruscă din cap spre dreapta. Un ciob ascuţit ca o lamă de sticlă îi pătrunse adânc în gât. Altul îi intrase în ochi. Într-o clipă corpul îi înţepenise şi mâinile i se izbiră spasmodic de geam. Apoi toată vlaga se scurse din trup. Ceea ce Omul Întunecat trăgea în birou nu mai era decât un sac inform şi însângerat.