- Definitiv?
- Da.
- Atunci ţine-te de ea, îl sfătui Judele, ca şi cum i s-ar fi luat o piatră mare de pe inimă. Pentru numele lui Dumnezeu, Larry, a sosit momentul să te maturizezi. Să capeţi puţină siguranţă în puterile tale. Când ai prea multă, e un lucru urât, Dumnezeu mi-este martor, dar în cantităţi mici, aplicată peste scrupulele tale, e absolut necesară! Ea reprezintă pentru suflet exact ceea ce este pentru piele balsamul care-o protejează de arşiţa verii. Nu poţi să-ţi stăpâneşti decât sufletul tău propriu, iar din când în când câte-un deştept de psiholog pune sub semnul întrebării până şi această capacitate. A sosit momentul să te maturizezi! Lucy a ta este o femeie minunată. A-ţi lua asupra ta răspunderea mai mult decât pentru ea şi pentru propriul tău suflet înseamnă să ceri prea mult, iar a cere prea mult este una din căile ce au dus omenirea la dezastru.
- Îmi place să stau de vorbă cu tine, îi mărturisi Larry, iar sinceritatea comentariului pe care-l stârni replica lui îl uimi şi-l amuză.
- Probabil din cauză că-ţi spun exact ceea ce-ai dori să auzi, îi spuse Judele senin. Apoi adăugă: Există o mulţime de feluri în care poţi să te sinucizi, ştiai?
Nu peste mult timp, Larry avu prilejul să-şi aducă aminte de această remarcă, în circumstanţe cât se poate de nefericite.
La ora 8.15, a doua zi dimineaţă, camionul lui Harold părăsea garajul Greyhound, în direcţia Table Mesa. Harold, Weizak şi alţi doi stăteau în partea din spate. Norman Kellogg şi un alt bărbat, în cabină. Se aflau la intersecţia dintre Arapahoe şi Broadway când întâlniră un Land-Rover nou-nouţ, ce venea încet spre ei.
Weizak făcu semn şi strigă:
- Încotro te duci, domnule judecător?
Judele, care arăta destul de comic în vesta lui, pusă peste cămaşa de lână, opri maşina.
- Am hotărât să fac o excursie de o zi, până la Denver, spuse el prietenos.
- Crezi că te ţîne rabla aia până acolo? glumi Weizak.
- O, cred că da, dacă mă ţin departe de drumurile principale.
- Păi, dacă treci cumva pe lângă o librărie din alea cu cărţi deocheate, ai face bine să încarci maşina, ce zici?
Vorba de duh fu primită cu hohotul de râs al tuturor, inclusiv al Judelui - cu excepţia lui Harold. Arăta galben şi tras la faţă, de parcă ar fi zăcut. Adevărul era că aproape nu lipise geană pe geană. Nadine se ţinuse de cuvânt; în noaptea aceea îşi îndeplinise nu puţine vise. Vise din cele umede, trebuie să precizăm. Aştepta cu înfrigurare sosirea nopţii următoare, iar gluma lui Weizak cu aluzie la pornografie nu reuşi să-i smulgă decât umbra unui surâs acum, când adunase ceva experienţă de primă mână. La plecarea lui, Nadine dormea încă. Înainte de a cădea laţi, pe la ora 2, ea îi mărturisise că ar dori să-i răsfoiască jurnalul. Iar el îi răspunsese că dacă vrea, poate să citească. Probabil că astfel se dădea legat în mâinile ei, dar era mult prea tulburat ca să ştie sigur. În orice caz, era cea mai bună scriere a lui, iar factorul decisiv fusese tocmai acesta, anume dorinţa - ba nu, nevoia. Nevoia lui ca altcineva să citească, să treacă prin experienţa minunatei lui opere. Acum Kellogg se aplecase din cabina camionului şi i se adresă Judelui:
- Ai grijă, domnule. Bine? în zilele astea mişună pe drumuri tot felul de tipi ciudaţi.
- Chiar aşa este, cum spui tu, îi răspunse Judele cu un zâmbet straniu. Voi fi atent. Vă urez o zi bună, domnilor. Şi dumitale, Weizak.
Ceea ce stârni un nou hohot de râs, apoi se despărţiră.
Judele nu se îndreptă spre Denver. Când ajunse la şoseaua US 36, o traversă direct şi porni de-a lungul lui US 7. Soarele dimineţii era luminos şi potolit, iar pe acest drum secundar traficul nu se încurcase atât de rău încât să-l blocheze. În oraşul Brighton era ceva mai rău; la un moment dat s-a văzut silit să părăsească şoseaua şi s-o pornească peste terenul de fotbal al liceului, ca să ocolească o formidabilă îngrămădire de maşini. Continuă să meargă spre est, până întâlni 1-25. Dacă ar fi luat-o la dreapta, ajungea la Denver. Dar el coti la stânga - spre nord - şi intră pe breteaua ce cobora la autostradă. La jumătatea coborârii scoase maneta schimbătorului la punct mort şi se uită din nou la stânga, spre vest, unde Munţii Stâncoşi se înălţau semeţ spre cerul senin; la poalele lor se afla oraşul Boulder.
Îi spusese lui Larry că e prea bătrân pentru aventură, dar, să-l ierte Dumnezeu, fusese o minciună. Inima nu-i mai bătuse într-un asemenea ritm vioi de douăzeci de ani, iar aerul i se părea mai parfumat şi culorile mai vii ca oricând. Avea să urmeze 1-25 până la Cheyenne, apoi îşi urma drumul spre apus, dincolo de munte, unde nu ştia ce avea să-l aştepte. Pielea lui, uscată din pricina vârstei, începu să-l furnice la acest gând. 1-80 spre vest, până la Salt Lake City, apoi peste Nevada, până la Reno. Apoi o lua din nou spre nord, deşi nu prea mai conta. Deoarece undeva, între Salt Lake şi Reno, poate chiar mai devreme, avea să fie oprit, chestionat şi probabil trimis într-altă parte, spre a fi din nou interogat. Iar undeva, între locurile acestea, era posibil să i se facă o invitaţie.
Nu era exclus nici să-l întâlnească pe Omul Întunecat în persoană.
- Haide la drum, moşule, îşi spuse el încetişor.
Băgă Roverul în viteză şi coborî pe autostradă. Spre nord porneau trei benzi, relativ goale. După cum ghicise, ambuteiajele şi nenumăratele accidente din Denver întrerupseseră eficient tot fluxul traficului. De cealaltă parte a liniei mediane se aglomeraseră multe maşini - din cauza bieţilor nebuni care se năpustiseră spre sud, sperând orbeşte că acolo avea să fie mai bine - dar aici se putea înainta destul de uşor. Pentru moment, cel puţin.
Judele Farris merse mai departe, bucuros de călătorie. Noaptea trecută dormise prost. Diseară, sub stele, avea să doarmă mai bine, cu trupul lui bătrân înfăşurat în doi saci de dormit. Se întrebă dacă mai avea să vadă vreodată Boulder, făcându-şi socoteala că şansele erau mici. Cu toate acestea, se afla în cea mai bună dispoziţie.
Trăia una dintre cele mai frumoase zile din viaţa lui.
La începutul după-amiezei, Nick, Ralph şi Stu se duseră pe biciclete până în North Boulder, oprindu-se înaintea unei case mici, tencuite cu ghips, unde Tom Cullcn locuia singur. Pentru rezidenţii "bătrâni" din Boulder, casa lui Tom devenise un soi de reper. Stan Nogotny spunea că arăta ca şi cum catolicii, baptiştii şi adventiştii de ziua a şaptea se uniseră cu democraţii şi cu sectanţii Moon ca să formeze un Disneyland politico-religios.
Gazonul din faţa casei lui Tom expunea un grup statuar straniu. Existau o duzină de statui ale Fecioarei, câteva părând să hrănească nişte cârduri de flamingo roz, din plastic. Cea mai mare dintre păsări era mai înaltă decât Tom, fiind ancorată în iarbă într-un singur picior, care se termina cu o ţepuşă lungă de peste un metru. Mai exista şi o fântână a dorinţelor uriaşă, cu un Isus din plastic reflectorizant, stând în găleata ornamentală cu mâna Lui întinsă... binecuvântând, parcă, păsările roz. Lângă fântână se mai alia o vacă mare, din ipsos, care ai fi zis că se adapă dintr-un vas ornamental de apă pentru păsări.
Uşa din fală se deschise în grabă şi în întâmpinare le ieşi Tom, dezbrăcat până la brâu. Văzut de la distanţă, îi trecu prin minte lui Nick, ai fi putut crede că este un scriitor sau pictor nemaipomenit de arătos, cu ochii de un albastru-deschis şi barba mare, blond-roşcată. Pe măsură ce se apropia, renunţai la primul gând, spunându-ţi că nu era un intelectual... poate cine ştie ce meşter din mişcarea counterculture, care substituise originalităţii kitsch-ul. Iar când ajungea foarte aproape, zâmbind şi turuind vrute şi nevrute, te convingeai imediat că lui Tom Cullen îi fila cel puţin o lampă.
Nick ştia că unul dintre motivele pentru care avea o mare simpatie faţă de Tom era acela că el însuşi fusese considerat retardat mintal, la început pentru că handicapul lui îl împiedicase să înveţe scrisul şi cititul, mai târziu pentru că oamenii considerau ca pe un lucru de la sine înţeles că un surdomut este înapoiat mintal. I se adresaseră toţi termenii posibili folosiţi în argou, de-a lungul timpului. Îi lipsesc câteva cărămizi la mansardă. E moale la etaj. Merge în trei roţi. Gagiu' are o gaură-n cap şi i s-a scurs creieru'. Gagiului nu-i funcţionează toate bujiile. Îşi aminti de seara în care se oprise la Zack's, crâşma din împrejurimile oraşului Shoyo, ca să bea o bere - seara în care fusese agresat de Ray Booth şi de gaşca lui. Barmanul stătea la celălalt capăt al tejghelei, aplecându-se la urechea unui client şi şoptindu-i ceva. Îşi pusese mâna pavăză la gură, prin urmare Nick nu prinse decât câteva fragmente din ceea ce zicea omul. Oricum n-ar fi avut nevoie de mai mult. Surdomut... probabil retardat... aproape toţi indivizii ăştia sunt retardaţi...
Dar dintre toate expresiile urâte folosite la adresa lui, era una care i se potrivea cu adevărat lui Tom Cullen. Pe care Nick i-o aplicase adesea, cu mare compasiune, în liniştea propriei lui minţi. Gagiu' nu joacă cu toate cărţile. Tocmai asta era hiba lui Tom. La asta se reducea problema lui. Regretabil în cazul lui Tom era că nu-i lipseau decât puţine cărţi, pe deasupra nici foarte importante - un doi de caro, un trei de treflă, ceva de felul ăsta.
Dar fără ele nu poţi duce nici un joc până la capăt. Nici măcar o pasienţă!
- Nicky! strigă Tom. Cât mă bucur să te văd! Doamne! Tom Cullcn e atât de bucuros! Îl îmbrăţişă şi-l strânse la pieptul lui pe Nick. Nick simţi înţepătura lacrimilor în ochiul rănit, în spatele peticului negru, pe care-l purta încă în zile luminoase ca aceasta. Şi Ralph! Şi cestălalt. Tu eşti... ia să vedem...
- Eu sunt..., începu Stu.
Nick îi sugeră să tacă printr-un gest hotărât cu mâna stângă, încercase cu Tom exerciţii de mnemotehnică, care păreau să dea rezultate bune. Dacă reuşeşti să faci asocierea dintre un lucru cunoscut şi un nume pe care doreşti să-l ţii minte, de cele mai multe ori procedeul funcţionează şi numele respectiv se fixează în memorie. Tot Rudy îl învăţase şi asta, acum cine ştie câţi ani.
Îşi scoase blocnotesul din buzunar şi scrise câteva cuvinte în fugă. Apoi i-l întinse lui Ralph, făcându-i semn să citească.
Ralph se încruntă puţin, dar se conformă:
- Cum se cheamă mâncarea preparată din carne şi legume, cu sos, care-ţi place ţie foarte mult?
Tom încremeni. Orice urmă de însufleţire îi dispăru din obraji. Gura i se deschise, iar înfăţişarea lui te ducea cu gândul la un monument al idioţeniei.
Stu făcu un gest de nerăbdare şi spuse:
- Nick, nu crezi că ar trebui să...
