şi până la insula din New York,

de la pădurile de sequoia,

până la apele Golfului,

ţara asta a fost făcută pentru tine şi pentru mine.

Woody Guthrie

Hei, Trash, cc-a zis bătrâna doamnă Semple când i-ai dat foc la cecul de pensie?

Carley Yates

Când va veni noaptea

Şi pământul se va întuneca

Şi doar lumina lunii o vom mai vedea

Teamă nu voi simţi

Cât timp alături de mine vei fi

Ben E. King

CARTEA A TREIA

CAPITOLUL 61

OMUL ÎNTUNECAT îşi postase gardienii de-a lungul graniţei răsăritene a Oregonului. Cel mai mare post se găsea la Ontario, acolo unde 1-80 venea dinspre Idaho. În cabina unui enorm camion Peterbilt se adăposteau şase bărbaţi. Se aflau aici de mai bine de o săptămână, jucând pocher cu bancnote de douăzeci şi de cincizeci, acum la fel de inutile ca şi fisele de Monopoly. Unul dintre bărbaţi câştigă aproape şaizeci de mii de dolari, în timp ce altul - un tip care câştiga înainte de epidemie circa zece mii de dolari pe an - era acum în găleată cu peste patruzeci de mii.

Plouase aproape întreaga săptămână, iar bărbaţii din trailer ajunseseră la capătul nervilor. Veneau din Portland, şi-şi doreau să se întoarcă tot acolo. La Portland erau femei. De un cârlig atârna un aparat de radio emisie-recepţie puternic, din care se revărsa doar pârâitul continuu al paraziţilor. Ei nu aşteptau decât două cuvinte simple: Veniţi acasă. Ceea ce ar fi însemnat că omul pe care-l pândeau ei fusese capturat într-altă parte.

Acesta avea aproximativ şaptezeci de ani, era solid şi pe cale să chelească. Purta ochelari şi conducea un autoturism alb-albastru cu tracţiune integrală, fie jeep, fie International-Harvester. Potrivit instrucţiunilor, trebuia omorât pe loc.

Erau iritaţi şi plictisiţi - noutatea jocului pe sume mari de bani si cu bani adevăraţi se răsuflase cu două zile în urmă, chiar şi pentru cei mai prostănaci dintre ei - însă nu destul de plictisiţi ca s-o pornească spre Portland de capul lor. Primiseră ordinele de la Momâia Ambulantă în persoană şi, chiar şi după instalarea febrei claustrofobice induse de ploaia de afară, spaima de el rămăsese la fel de mare. Dacă ratau afacerea şi el prindea de veste, doar Dumnezeu îi mai putea salva.

Prin urmare stăteau şi jucau pocher şi făceau de veghe pe rând în dreptul fantelor pe care le practicaseră în peretele de oţel al trailerului. 1-80 rămânea pustie sub ploaia constantă şi monotonă.

- E un spion din partea cealaltă, le spusese Momâia Ambulantă, cu zâmbetul acela oribil luminându-i fălcile. De ce era oribil nimeni n-ar fi putut spune exact, dar când ţi-era adresat te simţeai ca şi cum tot sângele din vine ţi s-ar fi transformat în supă fierbinte de roşii. E un spion pe care am putea să-l primim cu braţele deschise, să-i arătăm tot ce vrea să vadă şi să-l trimitem înapoi fără să-i facem nimic, le explicase în continuare Momâia. Dar eu ţin neapărat să pun mâna pe el. Să pun mâna pe amândoi. Fiindcă vor fi doi. Şi le vom trimite căpăţânile peste munte, înainte să cadă zăpada. Ca să aibă la ce se gândi toată iarna.

Şi începuse să râdă dement înaintea oamenilor adunaţi într-una dintre camerele de conferinţă de la Portland Civic Center. Îi răspunseră şi ei cu zâmbete, nişte rânjete reci şi neliniştite. Chiar dacă se felicitau unii pe alţii că fuseseră aleşi pentru o asemenea răspundere, în sinea lor şi-ar fi dorit ca ochii aceia neastâmpăraţi, infernali, de nevăstuică, să se fixeze pe oricine altcineva, numai pe ei nu.

Departe, la sud de Ontario, la Sheaville, mai era un alt post mare de gardă. Acolo fuseseră plasaţi patru bărbaţi într-o căsuţă de lângă autostrada 1-95, a cărei panglică şerpuia spre Alvord Desert, cu formaţiunile lui stâncoase stranii şi cursurile de apă întunecate.

În celelalte posturi fuseseră instalaţi câte doi bărbaţi; existau în total douăsprezece asemenea puncte, începând de la orăşelul Flora, chiar lângă US 3, la mai puţin de o sută de kilometri de graniţa cu Washington, şi până jos, la McDermitt, pe frontiera dintre Oregon şi Nevada.

Un bătrân într-un autoturism alb-albastru cu tracţiune integrală. Instrucţiunile pe care le primiseră toate santinelele sunau identic: Omorâţi-l, dar nu-l loviţi la cap. Deasupra mărului lui Adam nu trebuia să se vadă nici o urmă de sânge sau vânătaie.

- Nu vreau să le expediez înapoi bunuri depreciate, le spusese Randy Flagg, izbucnind în hohote infernale de râs.

Graniţa nordică dintre Oregon şi Idaho este marcată de Snake River. Dacă era să urmezi Snake la nord de Ontario, unde cei şase bărbaţi stăteau în Peterbiltul lor jucând cine-scuipă-mai-departe pe bani fără valoare, ajungeai în cele din urmă foarte aproape de Copperfield. Snake face aici o cotitură pe care geologii o numesc meandră, iar în apropiere de Copperfield râul este stăvilit de Oxbow Dam. În cea de-a şaptea zi a lui septembrie, pe când Stu Redman şi grupul lui înaintau cu greu de-a lungul lui Colorado Highway 6 la peste o mie şase sute de kilometri spre est şi sud, Bobby Terry stătea în Copperfield Five-and-Dime cu un teanc de cărţi cu benzi desenate alături, întrebându-se cam în ce stare se afla Oxbow Dam şi dacă ecluzele rămăseseră deschise sau închise. Prin faţa magazinului trecea Oregon Highway 86.

El şi partenerul lui, Dave Roberts (care acum dormea în apartamentul de deasupra), discutaseră pe larg despre baraj. Ploua de o săptămână. Apele lui Snake River se umflaseră. Dacă Oxbow Dam ceda? Nasol. Un perete de apă s-ar fi abătut asupra Copperfieldului, iar bieţii Bobby Terry şi Dave Roberts ar fi fost târâţi hăt, până la Oceanul Pacific. Se vorbiseră să se ducă la baraj şi să vadă dacă existau crăpături, dar în cele din urmă pur şi simplu nu îndrăzniseră. Ordinul lui Flagg fusese cât se poate de limpede: Staţi la pândă.

Dave îi atrăsese atenţia că Flagg se poate afla oriunde. Era un mare călător şi circulau o serie de poveşti despre felul cum apărea, din senin, într-o mică cetate unde nu se aflau decât zece oameni care reparau linii de înaltă tensiune sau adunau arme dintr-un depozit al armatei. Se materializa, ca o fantomă. Doar că era vorba de o fantomă rânjitoare şi întunecată, încălţată cu cizme prăfuite şi cu tocurile roase. Uneori era singur, alteori era însoţit de Lloyd Henreid, la volanul unui imens automobil Daimler, negru ca un dric şi la fel de lung. Uneori venea pe jos. În clipa asta nu era nicăieri, în următoarea te trezeai cu el în faţa ta. Într-o zi se afla la L.A. (sau cel puţin aşa mersese vorba), iar peste o zi se arăta hăt, cine ştie unde... pe jos.

Dar, după cum se spunea, nici măcar Flagg nu se putea afla în şase locuri în acelaşi timp. Unul dintre ei putea să dea o fugă până la afurisitul de baraj, să arunce o privire şi să se-ntoarcă rapid. Şansele să păţească ceva erau de unu la o mie.

"Foarte bine, atunci te duci tu", îi zisese Bobby Terry tovarăşului său. "Eu îţi dau permisiunea". Dar Dave respinsese această invitaţie, cu un surâs neliniştit. Deoarece Flagg avea obiceiul să afle ce se întâmplă, chiar dacă nu-şi făcea apariţia la locul cu pricina. Mai erau şi alţii care afirmau că avea o putere supranaturală asupra prădătorilor din împărăţia animalelor. O femeie purtând numele de Rose Kingman pretindea că-l văzuse pocnind din degete spre un cârd de ciori de pe sârmele de telefon, iar ciorile i se aşezaseră pe umeri; Rose Kingman mai spunea că păsările începuseră să cârâie "Flagg... Flagg... Flagg".

Chestia asta i se părea de-a dreptul ridicolă. Imbecilii erau liberi să creadă orice, dar Delores, mama lui Bobby Terry, nu crescuse copii idioţi. El ştia prea bine cum se răspândesc poveştile, crescând de la gura din care ieşeau până la urechea în care intrau. Iar Omul Întunecat se bucura, desigur, şi încuraja legendele care circulau pe seama lui.

Poveştile astea îi provocau totuşi un mic fior atavic, ca şi cum în străfundul fiecăreia ar fi existat un sâmbure de adevăr. Existau voci care afirmau că poate chema lupii sau trimite spiritul în trupul unei pisici. Un tip din Portland zicea că duce o nevăstuică sau un pescăruş albastru sau cine ştie ce altă jivină în rucsacul lui hărtănit, de Cercetaş, pe care-l poartă când merge pe jos. O grămadă de prostii. Dar... dacă era totuşi în stare să stea de vorbă cu animalele, ca un satanic Doctor Doolittle? Şi el sau Dave se duceau la afurisitul de baraj, încălcând ordinele lui directe şi erau văzuţi...

Pedeapsa pentru nesupunere era ţintuirea pe cruce.

Bobby Terry îşi făcu socoteala că bătrânul baraj nu va ceda tocmai acum.

Scoase un Kent din pachetul de pe masă şi-l aprinse, strâmbându-se din cauza gustului uscat şi neplăcut. Peste vreo şase luni nu se va mai putea fuma nici o ţigară. Poate era mai bine aşa. Oricum, porcăriile astea erau periculoase.

Oftă şi-şi luă altă cărticică din teanc. Era o broşură din seria ridicolă şi afurisită cu Ţestoasele Mutante Ninja. Ţestoasele Ninja erau cunoscute sub numele de "eroii cu carapace". Îi zvârli cât colo, în cealaltă parte a magazinului, pe numiţii "eroi" Raphael, Donatello şi ameţiţii ăia de prieteni ai lor, iar cărţulia în care locuiau flutură şi se lăsă ca un cort peste casa de bani. Gândindu-te la lucruri de felul Ţestoaselor Mutante Ninja, îţi puteai spune că nu e nici o pagubă că lumea fusese distrusă.

Luă următoarea cărţulie, un Batman - ăsta cel puţin era un soi de erou în care puteai crede cât de cât - şi tocmai o deschidea când văzu Scoutul albastru trecând prin faţa lui, în direcţia vest. De sub anvelopele maşinii săreau jerbe murdare de apă de ploaie.

Bobby Terry rămase cu gura căscată, holbându-se la locul pe unde trecuse maşina. Nu-i venea să creadă că vehiculul pe care îl căutau cu toţii tocmai se arătase lângă postul lui de observaţie. Ca să spunem adevărul, în străfundul minţii lui persistase bănuiala că toată chestia nu fusese decât un aranjament menit să le dea o ocupaţie.

Fugi la uşa din faţă şi o deschise cu o smucitură. Ieşi grăbit pe trotuar, ţinând încă în mână cartea cu Batman. Poate că nu fusese decât o halucinaţie. Dacă te gândeai prea mult la Flagg, nu era exclus să ai halucinaţii.

Dar nu era nicidecum asta. Apucă să mai vadă pentru o clipă capota Scoutului tocmai înainte să dispară în spatele dealului, la ieşirea din oraş. Apoi se trezi în magazinul pustiu, urlând cât îl ţineau plămânii după Dave.

Judele conducea posomorât, străduindu-se să uite că pe lumea asta există şi artrită, iar dacă exista, el nu avea, şi chiar dacă avea, nu-l deranja niciodată pe vreme umedă. Nu dorea să ducă raţionamentul mai departe, pentru că ploaia era un fapt de netăgăduit, după cum ar fi spus tatăl său, iar singura speranţă rămânea Mount Hope.

Călătorea prin ploaie de trei zile încoace. Uneori burniţa doar, însă în cea mai mare parte a timpului picăturile cădeau nemilos. Şi acesta era un fapt de netăgăduit. În multe locuri, drumurile erau pe punctul să fie spălate de ape, iar până la primăvară multe vor deveni impracticabile. Îi mulţumise de mai multe ori în cursul micii expediţii lui Dumnezeu pentru excelenta maşină Scout.

În primele trei zile, luptându-se să înainteze pe 1-80, se convinsese că nu va ajunge pe Coasta de Vest nici în anul 2000, dacă nu recurgea la drumurile secundare. Şoseaua era pustie pe porţiuni mari, urmate de locuri pe unde se putea strecura în viteza a doua, dar de prea multe ori se văzuse nevoit să prindă cârligul de la troliul Scoutului de bara unei maşini şi s-o tragă la marginea drumului, ca să-şi creeze un culoar de trecere.

Până să ajungă la Rawlins, se săturase. Se întorsese spre nord-vest pe 1-287, ocolind Great Divide Basin, iar peste două zile poposise în colţul de nord-vest al Wyomingului, la est de Yellowstone. Aici drumurile erau aproape pustii. Traversarea Wyomingului şi a Idahoului răsăritean fusese o experienţă înspăimântătoare, de coşmar. Nu şi-ar fi putut imagina că sentimentul morţii poate să apese cu atâta tărie asupra pământului deşert şi asupra propriului său suflet. Cu toate acestea, sub întregul cer vestic, peste încremenirea malignă a locurilor unde odinioară hoinăriseră cerbii şi indienii winnebago, stăpână era moartea. Peste stâlpii telefonici care se răsturnaseră şi nu mai fuseseră reparaţi; peste liniştea rece, plină de aşteptare din orăşelele pe care le străbătea în Scout: Lamont, Muddy Gap, Jeffrey City, Lander, Crowheart.

Senzaţia de singurătate sporea pe măsură ce golul din jur şi moartea i se strecurau în inimă. Era din ce în ce mai sigur că nu se va mai întoarce niciodată la Boulder Free Zone şi nici nu-i va mai vedea pe Frannie, Lucy, micuţul Lauder, Nick Andros şi toţi ceilalţi. Începuse să creadă că ştie cum se simţise Cain atunci când Dumnezeu îl exilase în Tara lui Nod.

Atât că ţinutul acela se afla la răsărit de Eden.

Iar Judele se afla acum la apus.

Cel mai rău i se păruse după trecerea frontierei dintre Wyoming şi Idaho. Pătrunsese în Idaho prin Trecătoarea Targhee şi se oprise la marginea drumului, să ia un prânz frugal. Singurele sunete din jur erau fierberea posomorâtă a undelor umflate ale pârâului din apropiere şi un scârţâit ciudat, care-i amintea de balamaua neunsă a unei uşi. Deasupra capului, cerul albastru începuse să se acopere cu solzi ca de macrou. Se anunţau ploile, şi o dată cu ele artrita. Durerile îl ocoliseră până acum, în ciuda efortului şi a orelor nesfârşite de condus şi...

... de fapt, ce anume era scârţâitul acela?