Thomas a zâmbit larg pe deasupra antreului de raţă la jar, când ochii mi s-au îndreptat brusc la el. Câteodată era înfricoşător cât de bine mă cunoştea. Thomas a ridicat paharul.

— Trebuie să închinăm pentru asta. Şampania e minunată – bulele ţi se urcă direct la cap. Nu-ţi face griji, a adăugat el, făcându-mi cu ochiul, o să dansez cu tine pe masă după câteva pahare!

— Partenerul meu în fărădelegi şi depravare, am zis, ciocnind paharele. Sunt, cu adevărat, o femeie norocoasă.

Thomas părea mulţumit de afirmaţie.

Luminile au început să se stingă, semn că spectacolul din fiecare seară era pe cale să înceapă. M-am mişcat pe scaun, privindu-l pe maestrul de ceremonii, care a intrat imediat în scenă în sunetul cinelelor şi într-un şuvoi de fum. Costumul lui era croit pe trup, de un negru profund ca al cărbunilor scoşi din mină. Masca şi vesta erau stacojii, iar şnurul roşu din jurul jobenului imita petele de sânge. O alegere îndrăzneaţă, dar decentă, având în vedere tot ce se întâmplase. Am încercat să ignor faptul că cizmele lungi până la genunchi atrăgeau privirile în jos, chiar dacă ochii voiau să rămână pironiţi asupra chipului său blestemat.

Thomas îl studia pe tânăr în acelaşi fel în care cerceta cadavrele. Nu-mi dădeam seama dacă îşi dorea să-l ucidă sau să-i afle secretele.

— Doamnelor! a zis Mefistofel, dând ocol scenei.

Masca lui arunca scântei spre mulţimea gălăgioasă, întrerupând majoritatea conversaţiilor.

— Numărul din această seară este atât de groaznic, că probabil veţi leşina din cauza suspansului. Cu toate acestea, a continuat el, scoţând o fiolă mică de cristal, avem săruri pentru orice fel de criză. Nu vă sfiiţi să le cereţi! Acrobaţii noştri pe picioroange au destule; dacă aveţi nevoie, este de ajuns să le faceţi un semn.

Mefistofel a făcut semn cuiva aflat după cortină. Nu a apărut nimeni, ceea ce însemna că în spatele scenei se petrecea ceva. Am înghiţit bucăţica de raţă care părea să mi se fi oprit deodată în gât. Speram că Liza era în regulă.

— Doamnelor şi domnilor!

Mefistofel se plimba încolo şi încoace la marginea scenei.

— Ar fi mai bine să vă feriţi privirile dacă suferiţi de vreo boală. În special, vreo boală de inimă.

Maestrul de ceremonii s-a oprit şi a privit de jur-împrejur, oprindu-se cu ochii asupra mesei mele.

— Pentru cei excentrici şi neînfricaţi, a continuat el, noaptea asta va rămâne pentru totdeauna unul dintre cele mai grandioase evenimente la care aţi participat.

La auzul unei astfel de afirmaţii îndrăzneţe, un murmur a străbătut mulţimea. „Carnavalul Clarului de Lună” era spectaculos pentru o trupă de circ, dar nici iluziile cele mai impresionante nu s-ar fi putut ridica la nivelul acestor pretenţii. Un sunet asemănător tunetului a răsunat înainte ca Liza, care purta mască, şi o altă asistentă să intre în scenă împingând un cufăr mare, pentru ca apoi să se retragă.

Mi-am mutat privirea de la cufăr la asistente. Fetele purtau costume argintii din paiete, de fapt doar nişte corsete şi ciorapi groşi, albi. N-am avut nevoie decât de o secundă ca să-mi dau seama că nuanţele fuseseră alese din paleta nopţii – luna, stelele şi norii ce se rostogoleau pe cerul de culoarea cernelii. Maestrul îşi oglindea fascinaţia pentru lumina lunii în cele mai mici detalii.

— În seara aceasta, veţi fi martorii unei metamorfoze unice. În seara aceasta, imposibilul va deveni posibil. Sosit tocmai din Appleton, Wisconsin, a zis Mefistofel, înălţând braţul într-un gest care se voia primitor, marele, minunatul, omul care nu poate fi îmblânzit sau capturat! Vă rog să-l primiţi cum se cuvine pe uimitorul Harry Houdini, Regele Cătuşelor!

Publicul a aplaudat politicos, deşi reacţia nu părea să mai fie la fel de înfierbântată ca în prima noapte. Doamna Harvey mi-a făcut cu ochiul, apoi şi-a ridicat paharul cu vin în aer pe când un tânăr în smoching a intrat în scenă. Mi-am îndreptat spatele, nevrând să scap vreun detaliu. Acela era bărbatul care fusese suficient de isteţ cât să o cucerească pe verişoara mea. Părul negru era pieptănat cu cărare pe mijloc, iar când a zâmbit, două gropiţe i-au înflorit pe obraji.

Spre deosebire de ceilalţi artişti, Houdini nu purta mască. Avea însă ceva fascinant, ce scânteia precum aerul încărcat înaintea fulgerului. Liza zâmbea larg, iar trupul ei părea să radieze bucurie pe când Houdini şi-a ridicat braţele deasupra capului. Omul a strigat cu o voce puternică pentru statura lui:

— Frânghii!

Liza a scos o bucată de sfoară din cufăr şi a ridicat-o, astfel încât publicul să o vadă, înainte să pocnească aerul cu ea. Houdini era acum întors cu spatele la spectatori.

— E destul de nepoliticos, nu-i aşa? a şoptit doamna Harvey. E de prost gust să-şi întoarcă spatele la… Oh… înţeleg. Asta chiar e ceva.

Houdini îşi ţinea mâinile la spate, dând din cap spre Liza, pe când verişoara mea i le lega într-o reţea de sfoară. Eram impresionată de nodurile complicate pe care le făcea. Mătuşa Amelia însă nu ar fi fost la fel de mulţumită de faptul că lecţiile ei de broderie îşi găsiseră astfel aplicabilitatea.

— Uită-te la nodurile alea! a şoptit doamna Harvey. Îi va veni tare greu să se mai dezlege. Mă întreb dacă are un cuţit ascuns în pantaloni… Mie aşa mi se pare.

Thomas s-a înecat cu apa, privind-o uluit pe însoţitoarea noastră.

Liza a tras şi a smucit frânghiile, că aproape l-a dărâmat pe artistul evadărilor. Un tânăr de la masa alăturată a comentat destul de tare:

— Ce plictisitor! Pun rămăşag că sforile nici nu sunt reale!

Houdini s-a răsucit până ce a ajuns iar cu faţa la mese. Ochii lui fulgerau.

— Am nevoie de doi voluntari din public! Cine vrea să-mi cerceteze legăturile?

Tânărul care vorbise mai devreme se adâncise în scaun ca un laş. Din câte se părea, era ca unul dintre acei câini care latră şi nu muşcă.

Publicul era atent la scenă, nerăbdător probabil să aibă parte de acelaşi gen de suspans ca noaptea trecută. Doi bărbaţi au acceptat oferta lui Houdini şi au înfăşurat încă o bucată de sfoară în jurul mâinilor lui legate. Asta a părut să-i satisfacă pe oameni, deşi tensiunea nu părea să fie la fel de puternică precum cea inspirată de Cavalerul de Spade. Am privit de jur-împrejurul salonului. Nu eram surprinsă că în mulţime nu se aflau şi alţi artişti în afară de cei care mergeau încă pe picioroange printre mesele noastre, tăcuţi şi siniştri ca nişte spectre uriaşe.

— Şi acum… a zis Houdini şi s-a zbătut pe loc. Cătuşele!

A doua asistentă, Isabella, a scos cătuşele al căror rege se autoproclamase Houdini. Acesta ne-a întors iar spatele şi a rămas nemişcat pe când cătuşele au pocnit în jurul mâinilor lui, pecetluindu-i soarta.

Houdini a mers spre cufăr şi a intrat în el, îndoindu-se ca un cupon de pânză. Se părea că tânărul luase lecţii de contorsionism de la Sebastian.

Thomas şi-a aşezat paharul pe masă când capacul cufărului a căzut şi a fost încuiat. Liza a legat o altă bucată de sfoară în jurul lăzii, apoi a adăugat un lacăt şi nişte lanţuri. Pesemne că urma să stăm acolo toată seara, aşteptându-l să iasă.

Zgomotul se mai domolise în sală. Ambele asistente au dispărut deodată după cortină şi au ieşit cu un dulap pe rotiţe, ceva mai înalt decât un om, cu o draperie detaşabilă de culoarea cărbunelui. Fetele au aşezat draperia în jurul cufărului, ascunzându-l privirilor. Spre mirarea mea, Liza a ieşit în faţă. Masca ei sclipea pe când luminile de deasupra pâlpâiau. Îndată, verişoara mea s-a retras în spatele draperiilor cu un gest teatral.

— Când voi bate din palme de trei ori, veţi fi martorii unui miracol!

Liza a bătut o dată, iar spectatorii s-au mişcat pe scaune. A doua oară, conversaţiile s-au preschimbat în şoapte. Liza a bătut a treia oară, iar întregul salon şi-a ţinut respiraţia.

Houdini a ieşit vijelios de după draperiile unde dispăruse Liza, eliberat de sfori şi de cătuşe şi măturând aerul cu mâna.

— Priviţi! Metamorfoza!

Houdini a dat draperiile la o parte. În cufăr era acum Liza, cu mâinile încătuşate.

Thomas şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt pe când mulţimea revenea la viaţă. Trucul durase, literalmente, trei secunde – era cu adevărat magic felul în care reuşiseră aşa ceva. Mă întrebam dacă era vreo situaţie din care Houdini să nu fi putut evada. Sau vreo capcană întinsă altcuiva. Ultima noastră victimă fusese spânzurată de glezne; poate că tocmai îl găsiserăm pe tânărul care reuşise o asemenea misiune dificilă.

ZECE,

INIMA SAU CAPUL

Salonul pentru doamne

RMS Etruria

3 ianuarie 1889

— Uite! a şoptit Liza, cu o expresie de veneraţie pe chip.

De aproape, stratul gros de machiaj îşi arăta crăpăturile, ca o păpuşă din porţelan a cărei vopsea se scorojea cu anii.