— Păi atunci cred că ar trebui să încep cu începutul.
Puteam simţi zâmbetul din vocea verişoarei mele în timp ce înşiruia toate metodele prin care domnul Harry Houdini îi luase minţile. Eram fericită pentru ea, deşi grija mă rodea tot mai insistent pe măsură ce Liza continua să-mi povestească. Eu nu-i împărtăşeam sentimentele pentru un om care era posibil să-i fi distrus viitorul din cauza unei toane, mai ales pentru că nu îi făcuse nicio promisiune de căsătorie. Se părea că Houdini nu avea nimic de pierdut, iar verişoara mea renunţa la mult prea multe. Am încercat să-mi alung tulburarea, vrând să mă arăt faţă de Liza la fel de înţelegătoare pe cât se arătase ea faţă de mine. Verişoara mea a vorbit fără oprire până ce Thomas a sosit şi mi-a promis că avea să-şi termine povestea când mă întorceam.
Am dat să plec, dar m-am întors.
— Mă bucur că eşti aici!
— Normal, prostuţo! Pun pariu că viaţa a fost extrem de plictisitoare fără mine. Du-te!
Liza a zâmbit şi a ridicat jurnalul de anatomie de parcă voia să-l studieze.
— Nu plec nicăieri.
M-am îndreptat spre uşă, însă, după câţiva paşi, m-am oprit.
— Liza? Ai observat vreun membru ai trupei comportându-se suspect?
— Doar nu vrei să zici că unul dintre prietenii mei se face vinovat de crimele astea atroce, nu?
Liza şi-a îndreptat spatele şi a mijit ochii.
— Nu. Nu am văzut decât ce speriaţi sunt.
— Nu am vrut să…
— Du-te şi rezolvă misterul acesta oribil de dragul nostru, al tuturor! Jur că voi fi aici când te vei întoarce!
Fata şi-a făcut cruce. Speram că Liza avea să-şi ţină cuvântul.
Nu puteam să nu mă gândesc că becul de deasupra mesei de autopsie improvizate bâzâia ca o albină pe moarte. Zgomotul subtil şi licărul luminii nu îmi îmbunătăţeau cu nimic starea de, spirit pe când unchiul dădea la o parte giulgiul.
Am studiat părul ca spicul de grâu al fetei şi chipul ei liniştit. Îmi venea greu să-mi imaginez că murise într-un fel atât de violent… până ce am coborât privirea. Erau paisprezece găuri, cu totul: două în fiecare braţ, două în fiecare picior şi zece în tors – punctele de intrare şi de ieşire ale săbiilor. Voiam să închid ochii, dar asta nu ar fi schimbat cu nimic situaţia. Fata tot moartă rămânea, iar eu tot aş fi obligată să găsesc orice indiciu care să ne spună de ce. M-am cutremurat, amintindu-mi că crima fusese pusă la cale ca să imite o carte de tarot.
— Poţi să începi examinarea, Audrey Rose!
Unchiul se spălase deja pe mâini şi îi dăduse lui Thomas carnetul şi un stilou.
— Da, domnule!
Mi-am dres glasul şi am înconjurat masa, studiind cadavrul.
— Pielea din jurul ambelor glezne pare să fie uşor iritată, însă nu există nicio indicaţie că ar fi roasă de sfoară. Dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, atunci înseamnă că victima trebuie să fi fost în viaţă şi să se fi zbătut. Din moment ce semnele nu sunt prezente, putem trage concluzia că ea nu s-a luptat şi că era deja decedată când a fost spânzurată.
— Bun. Altceva?
M-am uitat iar la faţa fetei, muşcându-mi buza. Părea prea senină. Ochii victimei erau conturaţi cu dermatograf, dar creionul nu părea să se fi mânjit. Era ciudat ca o persoană ucisă într-o mod aşa de brutal să nu fi vărsat nicio lacrimă. Am arătat cu degetul ochii fetei.
— Machiajul victimei este intact, am zis. Fie criminalul i-a aplicat dermatograful după deces, ceea ce nu cred, fie vom găsi o substanţă străină în sânge. Mă îndoiesc că femeia asta era conştientă când a fost atacată.
— Genial!
Thomas şi-a ridicat ochii din carnet şi s-a uitat la mine.
— Unghiile nu sunt rupte. Nu există nicio urmă că ar fi încercat să se apere. Ceea ce poate explica şi de ce nu s-a auzit niciun strigăt, am zis, completând analiza. Era deja moartă sau incapabilă să reacţioneze când a fost spânzurată cu capul în jos.
Unchiul se tot uita la una dintre răni.
— Cred că ceea ce am găsit se potriveşte cu teoria asta. Uitaţi-vă la tăieturi! Ce poveste ne spun ele?
Am trecut lângă unchiul meu, aplecându-mă ca să văd mai bine. La început nu eram sigură la ce anume mă uitam… Erau nişte tăieturi îngrozitoare, dar apoi mi-am dat seama. Fata sângerase, dar carnea nu era vânătă în jurul rănilor.
— Săbiile au fost, cel mai probabil, introduse după deces.
— Foarte bine. Cauza morţii?
În faţa mea nu mai era o tânără moartă, ci un puzzle care aştepta să fie rezolvat. Am tras de pleoapele victimei.
— Nu există sufuziune sangvină. Pe gât nu sunt vânătăi.
Am înconjurat masa.
— Cu siguranţă nu a fost strangulată. Până nu o deschidem, mi-e teamă că nu putem fi siguri de cauza morţii. Deşi, având în vedere lipsa altor semne, aş zice că ar trebui să luăm în calcul posibilitatea otrăvirii.
Thomas s-a ridicat brusc, scăpând pe jos carnetul şi ridicând unul dintre braţele victimei. Apoi s-a aplecat asupra membrului, l-a aşezat la loc şi s-a uitat la noi cu chipul întunecat.
— S-ar părea că i s-a făcut o injecţie sau că i s-a luat sânge. Uitaţi-vă acolo! Se prea poate ca semnul acela să fi fost făcut de o seringă mică.
