M-am mai uitat câteva clipe la el, fermecată de felul în care îşi îndoia trupul. Un gând mi-a venit în minte.

— Unde este Houdini al tău?

— Cel mai probabil cu Mefistofel.

Liza a oftat.

— Ei doi se sfătuiesc întotdeauna şi inventează modalităţi de a uimi spectatorii. Am să te prezint în seara asta, după spectacol.

Asta dacă nu avea loc o altă crimă. Atunci aveam să fac cunoştinţă cu un cadavru. Gândul a destrămat pe neaşteptate vraja antrenamentului trupei de circ. Când mă uitam acum la ei, acrobaţii îmi făceau pielea să se înfioare. Chiar şi fără spectatori, artiştii purtau măşti, ascunzându-se de lume şi unul de celălalt. Într-un capăt al sălii era aşezată o placă mare din lemn cu cercuri concentrice, iar nişte pocnitori bubuiau pe când placa se rotea pe loc. Jian Yu arunca o sabie după alta în centrul ţintei, iar ultimul pumnal s-a înfipt în mânerul celui de dinainte. M-au cuprins fiorii.

— Cine este bărbatul care e cu Jian? am întrebat, privind cum omul scotea pumnalele şi se dădea înapoi. Vreun asistent?

— Doamne, nu! Acela este Andreas Nebunul.

Am pufnit.

— Mi-aş fi imaginat că acesta este numele de scenă al lui Mefistofel.

— Sincer, draga mea verişoară, Mefistofel nu e un tip aşa de rău pe cât îţi imaginezi. El este Magicianul, normal. Şi este unul dintre cei mai buni pe care i-am văzut vreodată. Harry îl admiră şi vorbeşte întruna despre cât de genial este. Felul în care se foloseşte de ştiinţă şi de matematică este chiar inovativ. Dacă îi dai o şansă, îl vei plăcea.

M-am abţinut să vin cu vreo replică. Se părea că toată lumea era convinsă că maestrul nu putea face vreun rău. Deşi eram intrigată de forma lui de ştiinţă, nu doream să mă arăt prea interesată. Am făcut semn spre Andreas.

— Şi lui de ce i se spune Nebunul?

— Pretinde că ar avea o oglindă magică în care poate ghici viitorul sentimental al cuiva.

Fata a dat din cap.

— Chestia tristă e că el chiar crede că oglinda funcţionează. Am luat parte la o sesiune şi până acum tot nu am aflat cine îmi va fi soţ. Tot ce văd este imaginea mea distorsionată şi un număr prea mare de pânze de păianjen. Cel mult, oglinda este bântuită!

— De ce îl mai păstrează Mefistofel dacă nu este priceput?

Liza s-a uitat la mine de parcă aş fi zis o mare prostie.

— Este incredibil la numărul de ghicit în cărţi. Cortul lui este foarte popular – aprinde tămâie, vorbeşte cu un misterios accent bavarez. Şi-n plus, a continuat Liza, înghiontindu-mă în coaste, este o privelişte interesantă. Nu e chiar chipeş, dar farmecă într-un fel sau altul.

— Cum rămâne cu…

— Ea nu ar trebui să fie aici.

Ne-am întors amândouă şi în faţa ochilor ne-a răsărit o armură mare pentru piept. Mi-am ridicat privirea şi mi-am înghiţit nodul din gât. Jian şi-a întors ochii scânteietori spre Liza.

— Iar locul tău tot nu e aici.

— Nu mai fi aşa de urâcios, Jian! Este deplasat.

Liza şi-a dat ochii peste cap.

— Ea nu este o persoană oarecare. Este verişoara mea, domnişoara Wadsworth. Este fată de lord, aşa că ar trebui să-i arăţi un minimum de respect.

Jian şi-a îndreptat unul dintre pumnale spre mine. Avea mâinile pline de cicatrici în urma antrenamentelor care nu merseseră prea bine.

— Nu ar trebui să fii aici, domnişoară!

Chipul Lizei s-a făcut aproape stacojiu, dar înainte să poată exploda, am zâmbit politicos.

— Mi-a făcut plăcere să vă întâlnesc, domnule Yu. Vă descurcaţi impresionant cu cuţitele; pesemne că exersaţi mult.

Buzele bărbatului s-au curbat în ceea ce îmi imaginam că se voia a fi un zâmbet, doar că semăna mai mult a rânjet maliţios.

— Uneori folosesc şi ţinte mişcătoare. Este mai interesant aşa.

Am mijit ochii.

— Aţi făcut vreo greşeală cu asemenea ţinte?

— O dată.

Fără să continue, Jian s-a îndreptat spre ţinta lui fixă şi a aruncat cuţit după cuţit în placa din lemn. Andreas se tot dădea înapoi pe măsură ce aşchii săreau în toate părţile. Îţi trebuia o forţă incredibilă ca să faci asemenea dezastru – aceeaşi forţă de care ar fi fost nevoie pentru a înjunghia un cadavru cu şapte săbii şi apoi să-l spânzuri.

— Îmi pare foarte rău! a zis Liza pe când ieşeam din sala de antrenamente. Artiştii sunt puţin irascibili în prezenţa străinilor.

— Tu nu eşti o străină, am observat eu. Şi nu s-a comportat prea plăcut cu tine.

— Când îi voi accepta drept familia mea, atunci legătura noastră va fi de nezdruncinat, a zis Liza, ca şi cum ar fi recitat dintr-un manual bizar al trupei de circ. Doar atunci.

Afiş de promovare a lui Houdini.

NOUĂ,

REGELE CĂTUŞELOR

Salonul-restaurant

RMS Etruria

3 ianuarie 1889

Seara, scena era decorată în argintiu şi nuanţe de gri – precum luna care strălucea prin crăpăturile cocăi, aprinzând bucăţele de sticlă spartă sau, în acest caz, carafele de cristal şi pasagerii împodobiţi cu nestemate. Cei de la mese s-au oprit cu privirile aţintite asupra acrobaţilor care anunţau spectacolul, în timp ce artiştii lunecau prin salon pe picioroange, mişcându-se surprinzător de graţios în ciuda prăjinilor pe care erau cocoţaţi.

Fiecare părticică a costumelor lor era argintie, de la măşti până la pantofii cu paiete. Bucăţi lungi de tul, rupte în fâşii neregulate, se mişcau parcă nepământean de fiecare dată când acrobaţii făceau un pas pe aşa-zisele lor picioare lungi. De fapt, picioroangele pe care se legănau semănau cu nişte săbii. Erau lucitoare şi frumoase, dar aveau margini ascuţite, cei care le utilizau fiind gata să cadă în orice moment asupra acelora care se aşteptau mai puţin.

În timp ce unchiul meu şi doamna Harvey vorbeau cordial despre mâncare, mă uitam la bastoanele ce se roteau în aer, fermecată de panglicile argintii şi albe care tăiau aerul. Veşmintele fuseseră create cu mare efort şi talent. Mă întrebam cine era persoana care făcuse cusături aşa de fine. Posibil să fi lucrat chiar pentru regină, deşi presupuneam că era în serviciul unei altfel de familii regale.

— Ai privirea cuiva care ar vrea să coasă cadavrele la loc.