— În mare parte.
Thomas şi-a aruncat privirea la mesele ce se goleau încetul cu încetul. În curând aveam să rămânem ultimii.
— Eşti adorabilă când îţi umfli nările aşa dramatic. Uite…
Thomas a zâmbit larg, ferindu-se de lovitura mea de pe sub masă.
— …la asta mă refer. Într-o zi, o să pun un mare pictor să-ţi surprindă chipul aşa şi voi atârna portretul deasupra şemineului din biroul meu.
— Chiar te urăsc câteodată, Thomas James Dorin Cresswell!
— Chiar şi când mă sacrific vitejeşte?
Thomas a scos cele două cărţi din jacheta costumului şi mi le-a fluturat în faţa ochilor.
— Pun pariu că mă urăşti mai puţin acum!
— Nu chiar.
I-am smuls cărţile de joc din mână. Una dintre ele era Asul de Treflă, iar a doua era o carte de tarot pictată – Justiţia. Am oftat şi le-am aşezat pe masă.
— Ce crezi că înseamnă?
— Păi, balanţa justiţiei pare să fie complet dezechilibrată. Ar fi o coincidenţă mult prea mare ca tocmai fiica magistratului Prescott să fie ucisă. Cred că ar fi bine să-i investigăm trecutul. În mod clar, cineva este de părere că Prescott este nedrept. Ar putea fi un motiv bun pentru crimă.
Thomas a bătut cu degetele în carte.
— Iar Asul de Inimă Neagră este, cel mai probabil, un indiciu care să ne distragă atenţia.
— Cum rămâne cu Asul de Treflă găsit asupra domnişoarei Prescott? am replicat. Ori poate cartea de tarot este cea menită să ne ducă pe o pistă greşită.
Thomas a ridicat din umeri.
— Poate că ambele au acest rol. Sau poate că au fost, pur şi simplu, rătăcite. Cred că trebuie să cercetăm…
Un tărăboi teribil ne-a întrerupt. Părea că o turmă de elefanţi speriaţi scăpase de sub control, iar animalele traversau acum coridoarele, posibilitate ce nu era complet de ignorat, având în vederea prezenţa circului la bord. Nedumerită, m-am răsucit pe scaun, privind câţiva oameni care ieşeau grăbiţi prin uşa deschisă, pe când ospătarii îşi scoteau capetele afară.
Groaza mi se strecura în suflet. Oamenii care fugeau cu lacrimile şiroindu-le pe obraji nu anunţau niciodată un lucru bun. Motivul pentru care erau speriaţi trebuia să fie, cu adevărat, îngrozitor. Tocmai văzuseră un tânăr tăiat în două şi nici nu se opriseră din a-şi savura mâncarea.
— Repede! a zis Thomas, apucându-mi blând braţul şi pornind cu paşi repezi spre uşă. Dacă este vorba de ceea ce mă tem, atunci poate avem încă timp să salvăm victima.
— Stai! am zis, eliberându-mă şi alergând spre cea mai apropiată masă, de unde am luat un cuţit. Mai bine să fim pregătiţi!
Thomas mi-a cuprins mâna şi ne-am mişcat cât am putut de repede prin mulţimea de pasageri care se îndreptau în direcţia opusă. Ţineam cuţitul cu vârful în jos, lipit de mine. Nu mai văzusem nicicând puntea de promenadă aşa de aglomerată, iar locul de relaxare părea acum mai degrabă un soi de pâlnie.
Bărbaţi cu jobene se clătinau pe picioare. Unii îşi conduceau familiile departe de haos, iar alţii se afundau în marea de oameni. De câteva ori, mâna aproape că mi-a alunecat din strânsoarea lui Thomas, dar el revenea mereu imediat lângă mine, aşezându-şi trupul în faţa mea, ca o barieră. Oamenii îl împingeau, dar el ne conducea spre locul în care mulţimea era mai densă.
— Vă rog! a ţipat cineva, dintr-un loc pe care nu-l vedeam. Întoarceţi-vă la cabinele dumneavoastră! Nu alergaţi şi nu vă panicaţi! Vă asigur că veţi fi în siguranţă!
— Aşa cum ai asigurat-o şi pe ea? a replicat tare un pasager, atrăgând ţipetele altor oameni care îi împărtăşeau părerea. Niciunul dintre noi nu este în siguranţă aici, pe apă. Suntem captivi!
— Vă rog! a strigat primul bărbat. Totul va fi bine! Rămâneţi calmi şi întoarceţi-vă la cabine!
Folosindu-se de înălţimea lui, Thomas ne-a condus mai aproape. Căpitanul Norwood era cocoţat pe o lădiţă, făcând semne personalului să împrăştie pasagerii. Am căutat cu privirea în jurul căpitanului, vrând să găsesc cauza panicii.
Deodată, am văzut ce se întâmplase.
O femeie agăţată de glezne atârna de grinzile punţii pentru promenadă. Fustele îi căzuseră peste cap, acoperindu-i chipul şi lăsând-o într-o postură indecentă. Imaginea aceasta era cu atât mai îngrozitoare, cu cât femeia fusese, de asemenea, înţepată de mai multe săbii ce-i ieşeau strâmbe din trup.
Sângele cădea lent pe punte din fiecare rană, iar sunetul era ca al apei ce picura din robinet. În ciuda tărăboiului, tot ce puteam auzi era picurul acela sinistru. Era cea mai înspăimântătoare privelişte pe care o avusesem vreodată înaintea ochilor, iar eu asistasem la descoperirea mai multor victime ale Spintecătorului.
Mi-am dus mâna la burtă, căznindu-mă să respir normal. Frânghia scârţâia pe când trupul se răsucea ca un peşte prins în undiţă. Crezusem că moartea domnişoarei Prescott fusese teribilă, însă noua faptă ducea grotescul la un cu totul al nivel. Vântul sufla pe coridorul deschis, făcând cadavrul să se legene uşor deasupra noastră. Am încercat să mă concentrez la orice altceva în afară de săbii, pe când sângele descria un arc pe podea.
— Oh, Doamne, Dumnezeule, uită-te! am zis, arătând frânghia roasă. Dacă nu o coborâm mai repede, sfoara o să se rupă.
Iar săbiile aveau să intre şi mai adânc în trupul femeii şi chiar să o decapiteze în faţa ochilor noştri. Stomacul mi s-a întors pe dos. Sărmana victimă! Chiar nu merita să aibă parte de încă o umilinţă sau suferinţă.
Thomas a cercetat mulţimea.
— Unchiul tău e acolo. Trebuie să mergem la el!
Am rămas lângă balustradă, pe când vântul sufla furios. Mi-am frecat braţele cu mâinile. Abia acum îmi dădeam seama că uitasem să-mi iau mantia şi că pierdusem cuţitul. Thomas şi-a aşezat jacheta pe umerii mei, fără a scăpa din priviri locul crimei. De îndată ce personalul navei a reuşit să trimită la cabine majoritatea pasagerilor, unchiul ne-a făcut semn să venim la el.
— Vă rog să vă întoarceţi în camere! a zis un matelot, blocându-ne drumul. Sunt ordinele căpitanului.
Thomas l-a privit pe băiat din cap până-n picioare.
— Trebuie să ajutăm cu cadavrul!
