— Nu l-am văzut, iar domnul Prescott nu a răspuns la uşă când l-am căutat după masă. De fapt, mi s-a părut că odaia era pustie. Nu s-a auzit nicio mişcare. Cam ciudat dacă erau amândoi în cabină, aşa cum au susţinut.

— Păi, atunci.. A spus Thomas luând mantiile, hai să-i verificăm pe dată! O să-l luăm şi pe căpitan cu noi.

— Nu este nevoie.

Căpitanul Norwood se sprijinea de cadrul uşii. Părea mult mai obosit decât ultima dată când îl văzuserăm.

— Am venit să vă dau personal veştile.

Am acoperit cadavrul cu giulgiul, sperând să-i arăt fetei atât respect cât se mai putea. Căpitanul şi-a smuls privirea de la cadavru. Părea uşor tulburat.

— Echipajul meu a vizitat fiecare cabină de la clasa întâi, sperând să găsească un martor. Dar…

— Credem că am descoperit vinovatul, domnule, am zis, fără a vrea să mai irosesc timpul.

Trebuia neapărat să mergem la familia Prescott, sperând că nu aveam să ajungem prea târziu.

— Trebuie să-l găsiţi şi să-l prindeţi pe dată pe doctorul Arden! El a fost ultima dată văzut…

— Iertaţi-mă, domnişoară Wadsworth, m-a întrerupt el, dar mi-e teamă că vă înşelaţi.

Căpitanul şi-a aruncat iar ochii la cadavrul acoperit, înghiţindu-şi nodul din gât.

— Vedeţi, am vorbit cu toată lumea, iar domnişoara Arden, fiica doctorului, a dispărut.

Omul a scos o fotografie din buzunarul hainei şi a ridicat-o. M-am tras înapoi, şocată.

— Aceasta este tânăra de pe masa de autopsie, aşa e?

M-am holbat, mută, la fotografie, înţelegând încetul cu încetul noua informaţie şi ce însemna pentru cazul nostru. Dacă fiica doctorului Arden era victima noastră şi dacă nu exista un conflict între ei, atunci doctorul nu era suspect. Trebuia să o luăm de la capăt, iar misiunea părea descurajantă.

— Dar nu e singurul lucru pe care l-aţi aflat, nu?

Unchiul a arătat spre o altă bucată de hârtie ce ieşea din buzunarul căpitanului.

— Îmi doresc să fi fost.

Norwood a oftat şi a scos biletul.

— O altă familie cere să investigăm dispariţia fiicei lor. Vreau să veniţi cu mine degrabă!

Îmi tremurau genunchii. Exista deja… posibilitatea unui alt cadavru.

Thomas mi-a surprins privirea. Nu era nevoie să spună ceva – două cadavre şi, posibil, şi un al treilea în doar două zile. Aveam de-a face cu un alt criminal în serie. Unul care abia îşi începuse faptele morbide.

Materialul stacojiu se revărsa ca un râu de sânge proaspăt pe podeaua cabinei de la clasa întâi a domnişoarei Crenshaw – o pată urâtă într-o cameră foarte frumoasă. Priveam dezastrul cu mâinile în şolduri, studiind mătasea rochiei aşa cum îmi imaginam că făcea şi Thomas, lângă mine, încercând să pună ordine în haos. Era o sarcină grea, mai ales că era nevoie de discreţie şi simţeam privirile arzătoare ale părinţilor ei, în spate. Nu aveam nevoie de puterea de deducţie a lui Thomas ca să ştiu că oamenii nu aveau să fie încântaţi de concluzia mea.

Sincer, însă, soarta ei părea să fie mai bună decât îmi imaginasem la început. M-am uitat la rochia mototolită până ce mi s-au împăienjenit ochii, sperând că aveam să găsesc un indiciu în legătură cu dispariţia proprietarei ei. Lordul Crenshaw era o figură cunoscută şi ştiam că reputaţia familiei lui şi bunul său renume erau foarte importante.

Am privit din nou rochia. Era frumoasă – făcută din cel mai fin material din toată Europa, după câte îmi puteam da seama. Singura concluzie pe care o puteam trage? Păcat că rochia fusese aruncată pe podea aşa de neglijent!

Poate că domnişoara Crenshaw era o persoană indolentă, dar asta nu însemna că fusese ucisă. În cazul în care crima ieşea din discuţie, atunci arăta că fata fugise, iar tinerele nemăritate nu fugeau, de regulă, de unele singure. Mi-am aruncat privirea la părinţii ei şi m-am întrebat ce variantă ar fi preferat. Un asemenea scandal era un soi de moarte în sine.

Pe noptieră erau două pahare de şampanie şi un tort de ciocolată pe jumătate mâncat, ceea ce mă făcea să mă gândesc că fata nu fusese singură.

Mi-am îndreptat atenţia spre unchiul meu. Îi privea cu atenţie pe membrii personalului care umblau prin dormitor, asigurându-se că nu distrugeau potenţialele indicii. După ce descoperiserăm cadavrul fiicei doctorului Arden, toţi erau acum tulburaţi. Am mijit ochii, privind hubloul şi amintindu-mi îmbulzeala de oameni care lucrau la docuri înainte de a pleca ieri din port. Acela ar fi fost locul ideal pentru a te pierde în mulţime.

— Spuneţi că fiica dumneavoastră lipseşte de ieri? De dinainte de plecarea navei?

Oamenii au dat din cap.

— Aţi întrebat-o pe cameristă?

Am împins rochia cu pantofii mei brodaţi, din mătase.

— Cineva trebuie să o fi ajutat să-şi scoată rochia. Corsajul este destul de complex. Uitaţi-vă la spate! Nu ar fi reuşit să o deschidă singură.

Thomas şi-a ridicat sprâncenele lui negre, dar nu a comentat. L-am cercetat cu coada ochiului, observându-i zâmbetul pe care încerca să-l ascundă şi întrebându-mă ce lucru pe care eu îl pierdusem din vedere îl amuza aşa de tare.

— Sigur că nu indică crima, a zis lordul Crenshaw.

Omul nu-mi răspunsese la întrebare. Mi-am îndepărtat privirea de la mustaţa lui orbitor de albă.

— Poate că fiica noastră vizitează un alt musafir sau poate că s-a răzgândit şi s-a întors la Londra înainte să pornim.

Gata să se agaţe de orice colac de salvare şi să apere reputaţia navei, căpitanul Norwood a fost repede de acord.

— Aş putea spune cu siguranţă că nu e prima oară când un călător decide să părăsească nava pe neaşteptate. Pentru unii, voiajul pe ocean este destul de neplăcut.

— Da, a zis lordul Crenshaw, plin de speranţă. Asta trebuie să fie! Elizabeth se teme de apă. Poate că nu a vrut să ne supere şi a plecat acasă. Ne-a spus cât de neliniştită era chiar ieri-dimineaţă. Atunci am văzut-o ultima dată.

— Este posibil să fi luat pe cineva cu ea? Un însoţitor? am întrebat, văzând ezitarea pe chipul lui lady Crenshaw.

Era o poveste frumoasă, dar majoritatea basmelor au o latură mai întunecată, mai ales când vine vorba de soarta prinţesei.

— Un lacheu sau o cameristă?

— Nu cred că mai lipseşte cineva, a zis lady Crenshaw. Dar Elizabeth nu ar… Este o fată aşa de cuminte! Probabil că nu a vrut să ne strice călătoria. Nu e ca şi cum ar fi o fată uşuratică de la coada vacii.

Mi-am înghiţit cuvintele, deşi îmi simţeam faţa arzând. Mă îndoiam că, dacă Elizabeth ar fi fost bărbat, i-ar fi adresat asemenea injurii. Iar statutul ei social nu avea nimic de-a face cu situaţia. Erau multe fete din familii mai puţin norocoase care dădeau dovadă de mai multă clasă decât lady Crenshaw.

— Aţi observat lipsa vreunui lucru de valoare? am întrebat. Vreo bijuterie, podoabe…

Lady Crenshaw a clătinat din cap.

— Doar un inel cu smarald. Dar Elizabeth nu şi-l scoate niciodată.