— Repede! a zis Thomas, apucându-mi blând braţul şi pornind cu paşi repezi spre uşă. Dacă este vorba de ceea ce mă tem, atunci poate avem încă timp să salvăm victima.

— Stai! am zis, eliberându-mă şi alergând spre cea mai apropiată masă, de unde am luat un cuţit. Mai bine să fim pregătiţi!

Thomas mi-a cuprins mâna şi ne-am mişcat cât am putut de repede prin mulţimea de pasageri care se îndreptau în direcţia opusă. Ţineam cuţitul cu vârful în jos, lipit de mine. Nu mai văzusem nicicând puntea de promenadă aşa de aglomerată, iar locul de relaxare părea acum mai degrabă un soi de pâlnie.

Bărbaţi cu jobene se clătinau pe picioare. Unii îşi conduceau familiile departe de haos, iar alţii se afundau în marea de oameni. De câteva ori, mâna aproape că mi-a alunecat din strânsoarea lui Thomas, dar el revenea mereu imediat lângă mine, aşezându-şi trupul în faţa mea, ca o barieră. Oamenii îl împingeau, dar el ne conducea spre locul în care mulţimea era mai densă.

— Vă rog! a ţipat cineva, dintr-un loc pe care nu-l vedeam. Întoarceţi-vă la cabinele dumneavoastră! Nu alergaţi şi nu vă panicaţi! Vă asigur că veţi fi în siguranţă!

— Aşa cum ai asigurat-o şi pe ea? a replicat tare un pasager, atrăgând ţipetele altor oameni care îi împărtăşeau părerea. Niciunul dintre noi nu este în siguranţă aici, pe apă. Suntem captivi!

— Vă rog! a strigat primul bărbat. Totul va fi bine! Rămâneţi calmi şi întoarceţi-vă la cabine!

Folosindu-se de înălţimea lui, Thomas ne-a condus mai aproape. Căpitanul Norwood era cocoţat pe o lădiţă, făcând semne personalului să împrăştie pasagerii. Am căutat cu privirea în jurul căpitanului, vrând să găsesc cauza panicii.

Deodată, am văzut ce se întâmplase.

O femeie agăţată de glezne atârna de grinzile punţii pentru promenadă. Fustele îi căzuseră peste cap, acoperindu-i chipul şi lăsând-o într-o postură indecentă. Imaginea aceasta era cu atât mai îngrozitoare, cu cât femeia fusese, de asemenea, înţepată de mai multe săbii ce-i ieşeau strâmbe din trup.

Sângele cădea lent pe punte din fiecare rană, iar sunetul era ca al apei ce picura din robinet. În ciuda tărăboiului, tot ce puteam auzi era picurul acela sinistru. Era cea mai înspăimântătoare privelişte pe care o avusesem vreodată înaintea ochilor, iar eu asistasem la descoperirea mai multor victime ale Spintecătorului.

Mi-am dus mâna la burtă, căznindu-mă să respir normal. Frânghia scârţâia pe când trupul se răsucea ca un peşte prins în undiţă. Crezusem că moartea domnişoarei Prescott fusese teribilă, însă noua faptă ducea grotescul la un cu totul al nivel. Vântul sufla pe coridorul deschis, făcând cadavrul să se legene uşor deasupra noastră. Am încercat să mă concentrez la orice altceva în afară de săbii, pe când sângele descria un arc pe podea.

— Oh, Doamne, Dumnezeule, uită-te! am zis, arătând frânghia roasă. Dacă nu o coborâm mai repede, sfoara o să se rupă.

Iar săbiile aveau să intre şi mai adânc în trupul femeii şi chiar să o decapiteze în faţa ochilor noştri. Stomacul mi s-a întors pe dos. Sărmana victimă! Chiar nu merita să aibă parte de încă o umilinţă sau suferinţă.

Thomas a cercetat mulţimea.

— Unchiul tău e acolo. Trebuie să mergem la el!

Am rămas lângă balustradă, pe când vântul sufla furios. Mi-am frecat braţele cu mâinile. Abia acum îmi dădeam seama că uitasem să-mi iau mantia şi că pierdusem cuţitul. Thomas şi-a aşezat jacheta pe umerii mei, fără a scăpa din priviri locul crimei. De îndată ce personalul navei a reuşit să trimită la cabine majoritatea pasagerilor, unchiul ne-a făcut semn să venim la el.

— Vă rog să vă întoarceţi în camere! a zis un matelot, blocându-ne drumul. Sunt ordinele căpitanului.

Thomas l-a privit pe băiat din cap până-n picioare.

— Trebuie să ajutăm cu cadavrul!

Marinarul şi-a îndreptat ochii spre mine.

— Amândoi?

— Lasă-i să treacă, Henry! a strigat Norwood. Şi să mi-l aducă cineva pe blestematul ăla de circar. Dacă vreunul dintre acrobaţii lui a făcut asta, o să-l spânzur!

Căpitanul s-a întors spre unchiul meu. Omul îşi ţinea pumnii încleştaţi.

— Nu o putem lăsa în poziţia aceasta indecentă toată noaptea; aveţi la dispoziţie douăzeci de minute, după care puteţi face restul înăuntru.

Căpitanul s-a îndreptat apoi spre şirul de angajaţi.

— Mergeţi la cabine şi verificaţi dacă lipseşte ruda cuiva! Această tânără nu călătorea singură. Cineva trebuie să-şi facă griji în momentul acesta. Ah, şi trimiteţi-le coniac acelora care par mai speriaţi. Nu avem nevoie de o adevărată criză pe navă. Haide!

Unchiul mi-a surprins privirea înainte de a da ocol cadavrului. Preţ de o secundă, mi-am imaginat că fata care atârna acolo era Liza, împunsă de săbiile pe care le mânuise mai devreme. Apoi, raţiunea a preluat controlul şi am analizat faptele. Femeia nu purta un costum de carnaval. Nu-i puteam vedea faţa, dar părea să fie mai înaltă şi mai solidă decât verişoara mea.

Am inspirat adânc, dar pulsul nu mi s-a calmat deloc pe când mă apropiam de victimă. De aproape, sfoara scârţâia pe când trupul se legăna în bătaia vântului. Nu aveam să uit prea curând mirosul de cupru amestecat cu cel de sare al oceanului.

Thomas a dat ocol trupului, privindu-l cu ochi la fel de reci ca şi aerul iernii. Mi-era greu să-mi imaginez că era aceeaşi persoană care mă sărutase febril cu câteva ore mai devreme. Thomas a arătat spre o barcă de salvare care era pe jumătate aşezată pe jos.

— Cineva a tăiat sfoara la un capăt şi a folosit-o ca să ridice victima. Vedeţi?

Am înaintat şi m-am lăsat pe vine.

— Asta ar putea indica faptul că nu a fost o crimă premeditată. Dacă ar fi fost, îmi imaginez că ucigaşul ar fi adus frânghie.

— Nu sunt de acord, Wadsworth! Asta spera el să înţelegem. Dar uită-te aici… Criminalul a folosit o altă bucată de sfoară şi a trecut-o prin cea tăiată şi apoi a înfăşurat-o de două ori în jurul grinzilor. Ar fi avut suficientă sfoară din care să taie, a zis el, arătând frânghia care cădea pe podea. De ce s-a chinuit atât să coboare barca de salvare, riscând să fie auzit?

Era o întrebare la care nu aveam niciun răspuns. Mi-am întors privirea la săbiile oribile. Un lucru era sigur: cine o înjunghiase era destul de puternic. Era ceva ciudat la întreaga scenă.

— De ce nu a auzit-o nimeni ţipând? Sigur trebuie să fi strigat după ajutor. Nu-mi imaginez cum ai putea rămâne tăcut când eşti înjunghiat de o sabie, darămite… – le-am numărat, simţindu-mi stomacul să mi se revoltă – de şapte. Trebuie să existe un martor.

Unchiul şi-a scos ochelarii şi i-a şters pe mânecă. Îmi imaginam că era nerăbdător să ducă trupul neînsufleţit în laboratorul nostru improvizat.

— Sunt sigur că autopsia va răspunde la câteva întrebări. Mergeţi să vă schimbaţi şi ne întâlnim în laborator!

Unchiul s-a întors, apoi a ezitat.

— Thomas, asigură-te că Audrey Rose este însoţită! Şi ai grijă să o laşi pe Liza în grija doamnei Harvey! Vreau să ştiu că toată lumea e în siguranţă în noaptea asta.

— Da, unchiule, am zis, aruncându-mi încă o dată privirea la scena crimei.

— Şapte de Pică, a zis o voce profundă şi glacială, care m-a speriat.

Thomas şi cu mine ne-am îndreptat atenţia spre noul venit. Mefistofel şi-a vârât mâinile în buzunare, fluierând.

— Răsturnat. Nu e un semn bun. Dar e destul de evident, nu?

— Ce vrei să zici? am întrebat, deja iritată de prezenţa lui.

Nici măcar nu se deranjase să-şi scoată masca, de teamă să-şi arate adevăratul chip.

— Ce înseamnă?

— Sincer, nu a observat niciunul dintre voi că victima arată precum cartea de tarot?

Văzând că ne uitam confuzi, Mefistofel a băgat mâna în haină şi a scos un pachet de cărţi. A căutat printre ele şi a scos o carte cu un gest teatral, care nu avea ce să caute la locul unei crime.

— Vi se pare cunoscută? Staţi! Ceva nu este tocmai în regulă. Ah… uite!