Nu-mi puteam imagina un viitor care să nu includă desluşirea fiecărui secret pe care îl avea el. Lady Prescott a ieşit în cele din urmă în pragul uşii, acolo unde încă ne aflam.
— Poftim! a zis ea, trăgându-şi nasul. Pentru Olivia.
Thomas a luat scrisoarea cu mare grijă, lipind-o la piept.
— Vom afla cine a făcut una ca asta, doamnă Prescott. Iar vinovaţii vor plăti scump.
Am privit îngrijorată în direcţia lui Thomas. Tonul lui mă înfiorase. Nu aveam nicio îndoială că avea să lupte din toate puterile pentru a rezolva cazul.
Lady Prescott şi-a înghiţit nodul din gât.
— Vă rog să mă scuzaţi, dar trebuie să mă întind iar!
Ne-am luat la revedere de la ea şi ne-am continuat drumul pe punte. Unchiul ne-a privit, în timp ce mergeam; chipul îi era ca o fereastră închisă. Mă întrebam dacă se gândea la mătuşa Amelia, dacă era îngrijorat că şi ea ar fi putut să se afle într-o stare la fel de groaznică, panicată peste măsură la gândul dispariţiei Lizei. Nu de puţine ori, misiunea noastră era să tăiem trupurile celor morţi şi să căutăm indicii. Mi se părea însă mult mai greu să vorbeşti cu cei rămaşi în viaţă şi care jeleau. Era aproape imposibil să-ţi opreşti emoţiile şi să te deconectezi de la sarcina oribilă pe care trebuie să o duci la bun sfârşit.
De îndată ce ne-am îndepărtat suficient de puntea pentru promenadă, Thomas s-a oprit şi mi-a dat invitaţia. Plicul era destul de decadent. Hârtia era de un albastru strălucitor, iar literele erau argintii şi aurii. Pe margine erau presărate câteva stele mici, ca şi cum cineva ar fi suflat cu sclipici pe deasupra paginii. Asta mi-a adus imediat aminte de „Carnavalul Clarului de Lună”.
Mi-am trecut degetul peste hârtia lucioasă şi am deschis scrisoarea.
— Voi ce înţelegeţi din asta? a întrebat unchiul. Spuneţi-mi primele impresii!
— E greu de zis.
Am inspirat adânc, întorcând în minte pe toate feţele cele aflate.
— Pe de o parte, înţeleg neîncrederea lui lady Prescott: de ce ai căuta girul unui magistrat? Cu siguranţă există alţi membrii ai aristocraţiei mai potriviţi pentru aşa ceva.
Am studiat iar scrisoarea, apoi i-am întins-o lui Thomas.
— Aş zice că şansele sunt mici să fi fost trimisă de cineva care face parte din spectacol. Care dintre ei şi-ar permite să cumpere locuri pentru patru pasageri la clasa întâi?
— Dar? m-a îmboldit Thomas, cu sprâncenele ridicate.
Aveam impresia că şi el ajunsese la aceeaşi concluzie şi îmi dădea ocazia de a ieşi în evidenţă.
— Seamănă foarte mult cu fraza de început pe care a rostit-o Mefistofel.
Am arătat propoziţia care era, practic, identică.
— V-aţi putea pierde „inimile sau chiar capetele în toiul spectacolului nostru ambulant”. Cine ar mai avea ştiinţă de acest discurs, dacă nu un membru al trupei?
Unchiul şi-a răsucit mustaţa, gânditor.
— Poate o persoană care a mai văzut spectacolul. Nu este prima reprezentaţie a „Carnavalului”.
— E adevărat, am zis, deloc convinsă. Dar nu înţeleg de ce ar vrea să dea vina pe circ. Până acum nu există martori, nu există niciun motiv pentru care victima a fost tocmai domnişoara Prescott şi niciun motiv acceptabil pentru care ucigaşul ar fi pus la cale un plan aşa de încurcat ca să înfăptuiască o singură crimă. De ce nu ar fi aşteptat, pur şi simplu, să se stingă luminile, să lovească şi să se strecoare înapoi la locul lui?
Thomas măsura puntea cu paşii. Mişcările lui erau rapide şi precise, aşa cum îmi imaginam că îi erau şi gândurile. Tânărul s-a oprit brusc şi s-a îndreptat spre balustradă, aţintindu-şi privirea asupra oceanului nesfârşit. Unchiul şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt, dar nu am îndrăznit să-l tulburăm pe când se adâncea în meandrele întunecate ale minţii lui. Câteva momente mai târziu, Thomas s-a întors pe jumătate la noi; era încordat.
— Criminalul este, cel mai probabil, o persoană căreia îi place spectacolul. Nu este interesat de a-şi comite faptele diabolice în linişte – tânjeşte drama, emoţia de a vedea frica oamenilor. Eu…
Vântul i-a suflat o şuviţă de păr peste frunte, iar Thomas s-a întors spre noi, cu chipul împietrit.
— Data viitoare, victima va fi descoperită într-un mod mai grandios, într-un fel ce nu va mai putea trece drept număr de spectacol. El fierbe acum, oriunde s-ar afla. Este furios că prea puţini oameni au fost speriaţi de numărul lui de început. Când va lovi iar, fiecare pasager de la bordul navei va înlemni de teamă. Vă garantez că criminalul vrea să transforme voiajul ăsta într-un coşmar fantasmagoric.
După o pauză lungă, unchiul ne-a făcut semn să mergem.
— Fiţi cu ochii în patru! Amândoi! Ultimul lucru pe care ni-l dorim este să cauzăm un alt necaz acestei familii.
Pe când mă îmbrăcam pentru spectacol, îmi repetam în minte afirmaţia terifiantă făcută de Thomas. Până să-mi aşeze menajera ultimul boboc de trandafir în păr, stomacul mi se strânsese de-a binelea. Dacă Thomas avea dreptate, şi nu mă îndoiam că aşa era, atunci o altă persoană avea să moară în acea noapte.
Unchiul ne avertizase să fim cu ochii în patru, aşa că-i urmam sfatul. În rochia mea de mătase, fără umeri, neagră cu o tentă violet, mă simţeam asemenea unui personaj care, la nevoie, s-ar putea ascunde cu succes în umbre, cercetând salonul.
Am scos din cutia de bijuterii medalionul în formă de inimă de la mama şi i l-am dat menajerei. Greutatea lui apăsându-mi pieptul m-a liniştit imediat.
De îndată ce am rămas singură, m-am aşezat pe marginea unui scaun, analizând informaţiile pe care le aveam. Conform doamnei Prescott, atât Prescott, cât şi doctorul Arden primiseră invitaţii gratuite la „Carnavalul Clarului de Lună”. Oamenii se cunoşteau dinainte de voiaj, dar trebuia să investighez mai bine relaţia lor. Lucrul acesta se putea dovedi însă a fi dificil, întrucât doctorul Arden avea o personalitate la fel de plăcută precum a unui melc. Hotărâse să rămână în camera domnului Prescott şi refuzase să discute pentru încă o zi sau două.
Părăsind această pistă deocamdată, m-am concentrat la informaţiile pe care le aveam. Domnişoara Prescott fusese ucisă de îndată ce luminile fuseseră stinse; era, poate, o coincidenţă, dar nu-mi venea a crede. Cineva care ştia precis când avea să fie întuneric în salon aşteptase pentru a da lovitura mortală. Acesta era un alt indiciu că ucigaşul era fie o persoană implicată în spectacol, fie una care văzuse repetiţiile. Mi-am propus să ţin minte acest detaliu şi să discut iar cu căpitanul. Cu siguranţă avea numele tuturor angajaţilor de serviciu.
Apoi mai exista şi chestiunea Asului de Treflă; legătura pe care o avea cartea de joc cu crima era încă destul de neclară. Deşi poate că tocmai ăsta era şi scopul. Poate cartea nu era altceva decât o metodă de a ne distrage atenţia. Chiromanţia s-ar fi putut dovedi a fi o altă pistă însă…
Cineva a bătut la uşa dintre cele două camere, smulgându-mă din gânduri. M-am ridicat şi mi-am netezit rochia.
— Intră!
