— Arăţi splendid, dragă! Culoarea asta îţi vine foarte bine. Vineţiul este o nuanţă minunată pentru serile mohorâte de ianuarie! Ascunde o mulţime de păcate.

Văzând că mă încruntam, femeia a arătat spre o mică pată de pe rochia ei deschisă la culoare. Părea să fi fost ceva lichid, deşi nu eram sigură.

— Mulţumesc, doamnă Harvey!

Înainte să îi admir rochia la modă şi bijuteriile orbitoare pe care le purta, luminile s-au şi stins. Era încântător să te afli la bordul unei nave care folosea electricitate, mai ales când se recurgea la aceasta din urmă pentru a stârni emoţie.

Mi-am aruncat privirea de jur-împrejur, încercând să identific invitaţii care păreau mai agitaţi, dar nu am descoperit pe nimeni care să iasă în evidenţă. Căpitanul Norwood nu anunţase adevărul în legătură cu moartea domnişoarei Prescott, în mare parte pentru propriul lui bine, dar şi pentru că familia defunctei îi ceruse să fie discret. Oamenii vorbeau cu însufleţire la mesele lor, pe când spadasinii şi spadasinele continuau să-şi legene săbiile; în mod straniu, totul părea să fie în regulă. Poate că Thomas se înşela. Poate că spectacolul din seara asta nu avea să se termine cu moartea cuiva. Mi-am ridicat paharul şi am sorbit, relaxându-mă.

Vălătuci de fum se răzleţeau de-a lungul marginilor de jos ale draperiilor, anunţând o flacără ascunsă privirilor noastre. Palmele mi-au umezit mănuşile transparente. Era aproape timpul. I-am aruncat o privire unchiului meu, însă el era ocupat cu cina; şi-a spintecat fileul din farfurie cu o concentrare pe care o rezerva de obicei cadavrelor autopsiate. Din câte se părea, nici el nu credea că moartea avea să fie în meniu. Sau, cel puţin, nu în acea încăpere.

— Stimaţi pasageri ai Etruriei, a rostit maestrul de ceremonii, ivindu-se de după cortina de fum gros.

M-am cutremurat, amintindu-mi cât de brusc apăruse seara trecută.

— Bine aţi venit la cea de-a doua noapte a „Carnavalului Clarului de Lună”! Roata Norocului a ales o reprezentaţie extraordinară. Pentru plăcerea dumneavoastră, vă voi prezenta un spectacol plin de emoţii, de fiori şi, probabil, de ceva… sânge!

Draperiile s-au desfăcut brusc, precum carnea spintecată, iar din spatele lor a apărut o tânără mascată, într-un corset croit din catifea roşie, şifonată, şi ciorapi negri. Şi mai nimic altceva.

Părul de culoarea cafelei cu caramel era ondulat şi ridicat, astfel încât fata părea uşor mai înaltă. Turnura era făcută din falduri de crinolină neagră, tivite cu o panglică roşie, frumoasă. Între gât şi sâni, materialul fusese decupat în forma unei inimi, lăsând să se vadă decolteul fetei. Panglici negre imitau spatele corsetului şi susţineau răscroiala. Nişte aplicaţii asortate împodobeau fiecare şold. Fata purta o mască în filigran dintr-un metal aşa de negru, că părea a fi din ulei îngheţat. Îmbrăcămintea ei în roşu şi negru era, de fapt, echivalentul feminin al costumului purtat de maestrul de ceremonii.

Un murmur a traversat mulţimea la apariţia fetei mascate şi a sabiei uriaşe şi lucitoare pe care o ţinea. La fel ca şi costumul ei, garda sabiei era splendidă – sculptată în metal negru, semăna cu un buchet de flori de câmp şi aripi de păsări. Era ca o sabie de zână, făurită într-un foc sălbatic şi sfânt. Din spatele măştii, ochii fetei i-au întâlnit pe ai mei şi s-au făcut mari. De ce Dumnezeu…

Mi-am acoperit gura, încercând să-mi stăpânesc şocul ce mă străpunsese ca o săgeată. Nu conta cum sau de ce, dar eram sigură de un lucru: fata de pe scenă era verişoara mea dispărută, Liza.

Mi-am înghiţit nodul din gât, fără a o slăbi pe Liza din ochi. Chiar dacă masca îi acoperea jumătate din faţă, ştiam că era ea. Maestrul de ceremonii s-a aşezat între noi, întrerupându-ne contactul vizual, iar eu mi-am trântit paharul pe masă. Lichidul a pătat faţa de masă, iar un steward vigilent a şters repede pata. Liza! Abia dacă clipeam, de teamă că avea să dispară, ca o fantomă pe care o chemasem cu puterea minţii.

— Încercaţi să nu vă pierdeţi inimile sau capetele, a zis Mefistofel, pe când ne privea cu ochii lui sclipitori, iar frumoasa Liza va încerca să facă la fel pe când invincibilul, incredibilul Jian Yu, Marele Cavaler al Spadelor, o va tăia în două!

Pe când mulţimea exclama de încântare, am încercat să îmi înghit groaza, din ce în ce mai mare.

— Iată ceva interesant! a şoptit Thomas.

M-am uitat la el; nu eram deloc surprinsă că Thomas sălta, practic, pe scaun. Adora ghiciturile şi puzzle-urile neaşteptate, iar seara asta tocmai devenise unul dintre cele mai mari mistere.

— Dacă prin „interesant” vrei să zici că e absolut oribil, atunci da, sunt de acord.

Unchiul a inspirat adânc. Ştiam că şi el o recunoscuse pe mica oaie neagră a familiei noastre. Ceea ce făcuse ea era cu mult mai rău decât fuga de acasă. Poate că nu era aşa în ochii unchiului sau ai mei, dar, în faţa societăţii, Liza se putea la fel de bine prezenta ca o femeie de moravuri uşoare.

Mefistofel şi-a dres glasul, iar verişoara mea a trecut la acţiune. Liza a zâmbit seducător mulţimii şi a ridicat sabia deasupra capului, înconjurând scena cu o graţie înnăscută. Pulsul mi-o luase razna. Rămăsesem fără cuvinte şi mă simţeam mândră.

— Mătuşa ta ar avea un atac de cord dacă ar vedea-o pe Liza în halul ăsta, a zis Thomas, atrăgându-şi o privire ucigătoare din partea unchiului.

Thomas s-a încruntat.

— Nu am dreptate?

— Thomas! l-a admonestat unchiul. Destul!

În ciuda împrejurărilor îngrozitoare, am zâmbit. Verişoara mea îşi trăia visurile romantice, fără să-i pese de ce credea lumea despre ea. O admiram, deşi în inimă îmi încolţea deja grija, amintindu-mi cuvintele profetice ale lui Mefistofel. Se părea că Liza îşi pierduse atât inima, cât şi capul din cauza carnavalului. Mi-am adus aminte brusc de ultima ei scrisoare. Menţionase acolo că era curtată, în secret, de un maestru al evadărilor.

Oamenii exclamau de jur-împrejurul nostru şi m-am întors să văd ce anume cauzase o asemenea agitaţie. Sunetul prevestitor al unor copite a umplut salonul pe când invincibilul, incredibilul Jian Yu, Cavalerul de Spade, a traversat încăperea călare pe un armăsar negru, înveşmântat în zale. Ochii apoşi ai animalului s-au dat peste cap, iar armăsarul s-a ridicat în două picioare, trântindu-se la loc pe podeaua din gresie atât de tare, că paharele au zăngănit. Doamna Harvey mi-a strâns braţul, iar câteva femei aşezate destul de aproape au ţipat.

Jian părea un bărbat la fel de puternic ca şi armura pe care o purta. Masca lui din argint îi acoperea în totalitate un ochi şi se termina într-o serie de ţepi suficient de ascuţiţi cât să pătrundă pielea, pe partea cealaltă. Părea că o coroană de săbii se topise şi luase conturul craniului său. Jian era întruchiparea cavalerului de pe cărţile de tarot, iar costumul lui reflecta perfect ideea.

În urma lui, ceilalţi spadasini şi-au vârât armele în teci, cu un sunet ce mi-a îngheţat sângele în vine, şi au îngenuncheat supuşi. Pielea de pe braţe mi se înfiorase. Întreaga scenă era teribilă, amplificată de liniştea ce se lăsase în urma lui Jian.

Bărbatul a încălecat fără grabă, ca şi când ar fi vrut să-l admirăm. Părul lui brunet şi lung era legat la ceafă, lăsând să se vadă trăsăturile creole şi suficient de bine definite cât să frângă câteva inimi, judecând după evantaiele deschise şi şoaptele însufleţite ale femeilor. Doamna Harvey a luat o gură zdravănă din apa cu gheaţă, iar Thomas şi-a dat ochii peste cap.

— De vină să fie trupul musculos sau cicatricea de pe ochi? a întrebat el, deşi doamna Harvey nu s-a obosit să-i răspundă sau să-şi dezlipească privirea de la tânărul care se afla acum pe scenă.

Jian a sărit de pe armăsar şi i-a aruncat frâiele Lizei, împingându-şi bărbia spre cortină.

— Ai studiat jurnalele pe care ţi le-am dat, Audrey Rose? a zis unchiul, încercând să îmi atragă atenţia. Va trebui ca amândoi să cunoaşteţi foarte bine semnele lăsate cu un…

Unchiul şi-a pironit privirea spre ceva aflat în cealaltă parte a salonului. Eram curioasă. O a doua asistentă scotea un soi de maşinărie de forma unui sicriu pe scenă. La capetele şi pe laturile acestui bizar aparat erau nişte găuri. Două bucăţi de frânghie erau legate de ambele capete şi trecute peste umerii asistentelor.

— Ah, minunat! a zis Thomas, sec. Speram că vor scoate mortul afară înainte de desert. Viscerele merg mai bine cu felul principal, nu crezi, Wadsworth?

Thomas a strâmbat din nas.

— Nu se potrivesc deloc cu dulciurile.

— Fii serios!

Inima mi se zbătea în piept, în ciuda dojenii.

— Nu o să-şi verse nimeni viscerele.

Thomas şi-a înălţat capul.

— Dar sunt serios. Cutia aia este folosită pentru a tăia oamenii în două. O mişcare greşită, iar cei din primul rând vor fi serviţi cu sânge şi organe rupte. O treabă cam neplăcută pentru desertul cu spumă şi fructe de pădure. Deşi, dacă avem un criminal la bord, s-ar putea ca aceasta să fie crima spectaculoasă de care ne temeam.

Jian a vârât în tecile lor săbiile pe care le agitase până atunci şi a început să inspecteze, teatral, fiecare centimetru al cutiei din lemn. Liza şi cea de-a doua asistentă stăteau de o parte şi de alta a maşinăriei, zâmbind larg, ca şi cum una dintre ele nu urma să fie tăiată în două în faţa noastră. Mi-am şters, pe ascuns, mâinile pe fustă. Într-un mod morbid, o parte din mine era fascinată, iar cealaltă parte era dezgustată. Câteodată îmi blestemam contradicţiile din gânduri şi întunericul din inimă.

— Doar nu crezi că Liza va fi cea care…

M-am oprit cu ochii asupra lui Jian. Bărbatul a păşit la marginea scenei şi a ridicat o mână în dreptul feţei, de parcă şi-ar fi protejat ochii de soare. În salon s-a făcut puţină linişte, deşi zgomotul persista.

— Un voluntar! a mormăit el, cu un mic accent. Acum!

Nimeni nu părea dispus să se sacrifice. Şi nici nu-i puteam învinovăţi. Cine, întreg la minte, ar fi făcut un astfel de lucru? Masca lui Jian a sclipit pe când acesta s-a îndreptat spre cealaltă latură a scenei. S-a uitat sălbatic la o masă cu tineri domni.

— Sunteţi cu toţii laşi! Nu sunteţi demni să-mi înfruntaţi tăişul armelor!

Jian s-a întors spre asistentele de pe scenă.

— Liza!