Zâmbetul verişoarei mele era încremenit, deşi nodul din gât îi tremura, iar genunchii îi rămăseseră ficşi, trădându-i teama. Fata a inspirat adânc şi a păşit în faţă. Înainte să-mi dau seama ce fac, am sărit din scaun, aruncându-mi şervetul pe mâncarea pe jumătate consumată.

— Stai!

— Ah! a zis Jian, rânjind cu toată gura. Avem un voluntar, până la urmă.

Deşi eram pe jumătate ridicată, gata să alerg spre scenă şi să mă arunc în cutia morţii, privirea Cavalerului nu era aţintită asupra mea, ci asupra celui de vizavi de mine, adică locul din care Thomas pornise deja pe scări şi urca acum pe scenă, cu pasul sigur şi lent, exact aşa cum inima mea refuza să bată. Am înlemnit pe dată.

— Thomas, te rog, nu!

Am rămas cu ochii la el, cu pumnii strânşi pe lângă trup pe când Thomas s-a oprit. Înaintea sicriului. După ce mi-a făcut o dată cu ochiul peste umăr, prietenul meu a intrat în maşinărie.

— Şezi, dragă! mi-a şoptit doamna Harvey, întinzându-se după braţul meu. Pari un pic cam agitată; ia nişte vin! Calmează nervii.

Femeia a făcut semn unui ospătar, care mi-a turnat un lichid roşu din carafa pe care o ţinea. Am încercat să nu mă gândesc la sângele domnişoarei Prescott în timp ce vinul se vărsa în paharul meu.

— Poftim! Fii cuminte şi ia câteva înghiţituri!

Fără să mă opun, am căzut la loc pe scaun şi am luat paharul oferit, aducându-l la buze şi abia băgând de seamă gustul acrişor de struguri pe când lichidul se scurgea pe gâtlejul meu cu noduri rapide. Nu-mi plăcea vinul, dar, de data asta, a reuşit să-mi distragă atenţia. Pentru o secundă. Mi-am tamponat colţurile gurii cu un şervet de in, privind iar spre locul în care capul, braţele şi picioarele lui Thomas ieşeau, rămânând nemişcate, din cutia în formă de sicriu.

Mintea mi-a fost acaparată de imagini cu el zăcând pe o masă mortuară. Am avut nevoie de multă stăpânire de sine ca să nu dau buzna pe scenă şi să-l trag în braţele mele. Partea raţională a creierului meu ştia cu certitudine că lui Thomas nu avea să i se întâmple nimic. Trupele de circ se ocupau cu vânzare biletelor şi cu spectacolele, nu cu uciderea clienţilor. Chiar dacă asta era ceea ce se întâmplase cu o noapte în urmă.

Nu m-am putut scutura de tensiunea ce-mi amorţise membrele pe când Liza şi cealaltă asistentă au acoperit cutia din lemn cu un capac şi au făcut semn cu capul spre Jian. Mi-am îndreptat spatele, eliberând durerea ce-mi străpungea măruntaiele. Salonul mi s-a părut deodată încins. Îmi doream să fiu pe punte, să simt valsând în jurul meu aerul îngheţat al iernii care mătura puntea acoperită.

Unchiul a pufnit văzându-l pe Thomas în cutie, dar am observat cuta de îngrijorare ce-i apăruse între sprâncene. Expresia lui nu-mi potolea cu nimic temerile.

— Băiat nerod!

Am strâns între degete medalionul de la mama, ignorând împunsătura metalului în palmă. Thomas şi-a băgat braţul în cutie, apoi l-a scos ţinând o carte. Puteam să jur că vasul enorm tocmai traversa nişte valuri mari, căci am simţit că mă legănam pe scaun.

Oamenii râdeau de imaginea ridicolă a braţului fluturând al lui Thomas, dar eu nu-mi puteam dezlipi ochii de la fierăstrăul uriaş pe care ambele asistente îl îndreptau acum spre Cavaler. Dinţii din metal sclipeau, gata să se înfigă în cutia din lemn şi în carnea lui Thomas, dacă lucrurile nu mergeau conform planului. Sau poate că uciderea lui era tocmai ceea ce circarii îşi propuseseră.

O picătură de transpiraţie mi s-a rostogolit pe spate. Nu era nevoie decât de o mişcare greşită şi sângele lui avea să se reverse…

— Gata, gata, dragă! a zis doamna Harvey, bătându-mă pe mână.

Am expirat, iar femeia a zâmbit.

— Este doar o iluzie. A fost oribil ce s-a petrecut ieri, dar şansele să se petreacă o altă crimă sunt… Ei bine, e, pur şi simplu, improbabil. Thomas al nostru ştie ce face, nu crezi?

Am înghiţit şi am dat din cap. Ştiam că doamna Harvey avea dreptate, dar inima mea nu voia să asculte glasul raţiunii. Bătăile ei se înteţeau la gândul lucrurilor oribile ce se puteau întâmpla. Thomas ştia ce face, chiar dacă ceea ce făcea era o idee groaznică.

Liza mi-a aruncat o privire misterioasă peste umăr. Trupul mi s-a tensionat iar când Jian a ridicat fierăstrăul deasupra capului. Aproape că am alergat spre unul dintre acrobaţii îngenuncheaţi, gata să-i smulg sabia în cazul în care Thomas păţea ceva.

— După cum puteţi vedea, lama este reală. Isabella, te rog! Demonstrează!

Omul a făcut semn celei de-a doua asistente. Isabella a înaintat şi a lovit fierăstrăul cu o sabie pe o care o ridicase de pe masă. Metalul a zăngănit în urechilor tuturor. Am strâns din dinţi, auzind sunetul. Un tânăr de la masa alăturată şi-a acoperit urechile.

— Este şi foarte ascuţită. Liza?

Verişoara mea a scos o mască în filigran pe care o avusese ascunsă undeva asupra ei şi a aşezat-o deasupra cutiei. Jian a început să taie cu grijă, mişcând lama înainte şi înapoi, până ce masca s-a rupt în două. Am încercat să nu mă gândesc prea mult la faptul că nu fusese nevoie decât de vreo trei tăieturi pentru ca lama să rupă metalul în două – prea ascuţită ca să se afle în apropierea dragului meu Cresswell.

Am inspirat adânc, ca să mă liniştesc, pe când Jian dădea târcoale cutiei, ţinând fierăstrăul ridicat deasupra capului. Cavalerul s-a oprit acolo unde se afla abdomenul lui Thomas şi i-a făcut semn Isabellei. Fata a traversat scena, rânjind larg şi ţinându-şi mâinile înfipte în şolduri, ca o balerină. Fata s-a oprit vizavi de Cavaler; din câte se părea, era nevoie de doi oameni pentru a tăia cutia. Am răsucit şervetul în mâini pe când Jian a potrivit lama pe o latură a cutiei şi a împins-o spre Isabella.

— La trei, a poruncit el. Unu! Doi! Trei!

Metalul a scârţâit pe metal într-un ritm sacadat, pe măsură ce lama se înfunda din ce în ce mai adânc în cutie.

Cartea de tarot ilustrând Justiţia.

ŞASE,

TĂIAT ÎN DOUĂ

Salonul-restaurant

RMS Etruria

2 ianuarie 1889

Voiam să-mi acopăr ochii, să fug degrabă din sală, să mă arunc peste bord, dar mi-am silit trupul să stea nemişcat. Între timp, pe scenă, mâinile şi picioarele lui Thomas se zbăteau frenetic pe când fierăstrăul se apropia din ce în ce mai mult de trupul lui.

Câţiva spectatori au întors privirile, deschizând evantaiele şi cerând săruri. Dacă numărul eşua, priveliştea avea să fie una de groază pentru toată lumea, inclusiv pentru mine. Urmările morţii şi ale unei crime erau greu de gestionat, dar ce însemna să fii martor? Am închis ochii pentru o secundă. Nu voiam să-mi imaginez întunericul ce s-ar fi dezlănţuit în mine dacă Thomas murea pe scenă.

— Oh, Doamne!

Doamna Harvey a luat o înghiţitură bună de vin.

— Pare cumplit de real, nu-i aşa? Aş putea jura că lama îi trece prin trup.

Mi-am încleştat maxilarele aşa de tare, că m-a durut. Mai rămăseseră doar câţiva centimetri, iar fierăstrăul avea să treacă prin centrul cutiei. Şi prin Thomas.

Scârţ. Scârţ.

Am calculat în minte unde mi se afla trusa medicală, cât timp avea să-mi ia să mă reped la cabină în rochia de seară şi să o iau şi dacă aveam abilităţile necesare de a coase pe cineva la loc. Speram că exista un chirurg la bord. Cineva mai priceput decât doctorul Arden, care era încă izolat alături de magistratul Prescott.

Scârţ. Scârţ.

Mi-am ţinut respiraţia pe când fierăstrăul a ajuns la partea de jos a cutiei de lemn, aşteptând să văd sângele şi viscerele scurgându-se de sub crăpătură. Thomas nu se mai mişca. Să-mi stea inima în loc şi mai multe nu. În timp ce mă uitam ţintă la scenă, aşteptând să-l văd pe Thomas sângerând, de pretutindeni se ridicau murmure, dar vocile erau amestecate şi nu înţelegeam ce spuneau.

Nu se întâmpla nimic. Mâinile şi picioarele lui Thomas au prins iar să se mişte brusc, ca şi cum nici nu i-ar fi trecut o lamă prin mijloc. M-am ridicat pe jumătate, gata să aplaud şi să văd finalul numărului de circ, dar coşmarul nu se terminase încă. Jian şi Isabella au repetat acţiunea cu o altă lamă. De îndată ce aceasta a tăiat cutia până la masă, fiecare dintre ei a luat o latură ca maşinăriei şi au despărţit cele două jumătăţi.

Am ţipat, deşi nu-mi amintesc să mă fi gândit la asta. Un ţipăt răsunător şi suficient de ascuţit cât să-l facă pe unchiul meu să-şi scape furculiţa pe farfurie, iar pe doamna Harvey să-şi caute stângaci paharul cu vin. Cavalerul de Spade a râs – un sunet macabru şi prevestitor ca o furtună pe mare.

— Un om tăiat în două!

Alţi câţiva oameni din public au ţipat. Mi-am pus o palmă peste gură, încercând să-mi opresc alte strigăte. Lamele late ale celor două fierăstraie acopereau capetele jumătăţilor de cutie, ascunzând orice urmă de organe sau de sânge, deşi ştiam, raţional, că nu era nimic de ascuns. Emoţiile însă au câştigat bătălia cu logica, iar panica a pus stăpânire pe mine. Mâinile lui Thomas. M-am concentrat la ele şi la cartea pe care încă o vântura. Se mişcau. El se mişca. Era o iluzie. Un truc oribil.