— Pare cumplit de real, nu-i aşa? Aş putea jura că lama îi trece prin trup.
Mi-am încleştat maxilarele aşa de tare, că m-a durut. Mai rămăseseră doar câţiva centimetri, iar fierăstrăul avea să treacă prin centrul cutiei. Şi prin Thomas.
Scârţ. Scârţ.
Am calculat în minte unde mi se afla trusa medicală, cât timp avea să-mi ia să mă reped la cabină în rochia de seară şi să o iau şi dacă aveam abilităţile necesare de a coase pe cineva la loc. Speram că exista un chirurg la bord. Cineva mai priceput decât doctorul Arden, care era încă izolat alături de magistratul Prescott.
Scârţ. Scârţ.
Mi-am ţinut respiraţia pe când fierăstrăul a ajuns la partea de jos a cutiei de lemn, aşteptând să văd sângele şi viscerele scurgându-se de sub crăpătură. Thomas nu se mai mişca. Să-mi stea inima în loc şi mai multe nu. În timp ce mă uitam ţintă la scenă, aşteptând să-l văd pe Thomas sângerând, de pretutindeni se ridicau murmure, dar vocile erau amestecate şi nu înţelegeam ce spuneau.
Nu se întâmpla nimic. Mâinile şi picioarele lui Thomas au prins iar să se mişte brusc, ca şi cum nici nu i-ar fi trecut o lamă prin mijloc. M-am ridicat pe jumătate, gata să aplaud şi să văd finalul numărului de circ, dar coşmarul nu se terminase încă. Jian şi Isabella au repetat acţiunea cu o altă lamă. De îndată ce aceasta a tăiat cutia până la masă, fiecare dintre ei a luat o latură ca maşinăriei şi au despărţit cele două jumătăţi.
Am ţipat, deşi nu-mi amintesc să mă fi gândit la asta. Un ţipăt răsunător şi suficient de ascuţit cât să-l facă pe unchiul meu să-şi scape furculiţa pe farfurie, iar pe doamna Harvey să-şi caute stângaci paharul cu vin. Cavalerul de Spade a râs – un sunet macabru şi prevestitor ca o furtună pe mare.
— Un om tăiat în două!
Alţi câţiva oameni din public au ţipat. Mi-am pus o palmă peste gură, încercând să-mi opresc alte strigăte. Lamele late ale celor două fierăstraie acopereau capetele jumătăţilor de cutie, ascunzând orice urmă de organe sau de sânge, deşi ştiam, raţional, că nu era nimic de ascuns. Emoţiile însă au câştigat bătălia cu logica, iar panica a pus stăpânire pe mine. Mâinile lui Thomas. M-am concentrat la ele şi la cartea pe care încă o vântura. Se mişcau. El se mişca. Era o iluzie. Un truc oribil.
Am clipit, ca să-mi alung lacrimile. Îl uram pe Thomas pentru că făcuse una ca asta. Jian a împins cele două jumătăţi ale inimii mele în jurul scenei, etalându-şi, mândru, talentul de a mânui lama fierăstrăului. După ce au terminat turul, Jian şi Isabella au lipit cutia şi au scos fierăstraiele. M-am prins cu mâinile de marginea scaunului ca nu cumva să zbor pe scenă, să deschid sicriul şi să-mi plimb mâinile pe trupul lui Thomas.
Liza a scos o bucată de pânză neagră suficient de mare cât să ascundă cutia. Au acoperit-o, au înconjurat-o iar, apoi au îndepărtat pânza brusc. Au ridicat capacul şi… nimic. Thomas nu a ieşit, iar braţele şi picioarele nu i se mai vedeau. Inima îmi bătea monoton, iar sunetele din încăpere mi se păreau deopotrivă asurzitoare şi domoale. O parte din mine îşi dorea să fi cerut săruri. Liza şi Isabella s-au uitat îngrijorate una la cealaltă şi nu credeam că asta făcea parte din spectacol. M-am ridicat. Inima îmi bătea ca un ciocan în piept.
Jian a vârât săbiile pe care le agitase până atunci în teci şi s-a deplasat spre cutie, cu pumnii strânşi. Ceva era în neregulă. Pe când se apropia, Thomas a ţâşnit în sus ca o jucărie cu arc, ţinând în mâini o a doua carte, iar Jian a sărit speriat.
Spectatorii au început să râdă văzând expresia de pe chipul Cavalerului; Jian arăta de parcă şi-ar fi înfipt dinţii într-o lămâie acră. Deodată, Cavalerul şi-a smuls sabia subţire din teaca de la spate şi a înfipt-o direct în centrul cărţii, retezând orice poftă de râs. Thomas a sărit din cutie, făcând o plecăciune mică înainte să coboare repejor pe scări, cu faţa îmbujorată.
— Cred că l-a enervat mica mea improvizaţie, a zis el, respirând un pic greu. Mie mi s-a părut genial. Un pic de amuzament ca să se mai domolească spaima.
Jian şi asistentele lui au ieşit de pe scenă, dar eu nu mă mai puteam concentra la nimic altceva în afară de bucăţica de material rupt de pe vesta lui Thomas. Sângele mi se părea că îmi trece prin vene la fel de rece ca apa oceanului.
— Te-a tăiat!
Thomas şi-a dat pe spate o şuviţă umedă de păr negru, dar nu a comentat.
Mefistofel a ieşit iar din fum ca un diavol ce era. A zâmbit pasagerilor, apoi a făcut semn spre draperiile din catifea. Ca la un semn, cortina s-a dat la o parte, iar Jian, Liza şi Isabella au intrat în scenă făcând plecăciuni şi bezele. Mulţimea a început să fluiere şi să aplaude, iar unii au pornit chiar să bată din nou din picioare, în timp ce alţii scoteau florile de seră din vaze şi le aruncau pe scenă. Eu nu găseam voinţa de a mă alătura entuziasmului lor.
În schimb, am urmărit focul ce sclipea în ochii Cavalerului. Prietenul meu îl enervase şi nu părea genul de om care să accepte prea uşor faptul că fusese luat peste picior. Un muşchi a tresărit pe obrazul lui când ochii i s-au oprit asupra lui Thomas. Când Thomas a întâlnit privirea Cavalerului, aş fi putut jura că a luat naştere o promisiune nerostită.
— Doamnelor şi domnilor! a zis Mefistofel. Se pare că nimeni nu şi-a pierdut capul în seara asta. Dar veţi fi la fel de norocoşi şi mâine? Vom consulta Roata Norocului şi vom afla. Noapte bună!
Circarii au făcut un pas înapoi tocmai când draperiile se închideau, dispărând de pe scenă.
M-am întors spre Thomas. Strângeam paharul în mâini ca nu cumva să-l strangulez pe el.
— Ai înnebunit? Te-ar fi putut răni!
Privirea lui a trecut de la mâinile mele la maxilarul încleştat. Thomas a ridicat mâinile, cedând în faţa furiei care mă cuprinsese.
— Încetişor, Wadsworth! Poate ar fi mai bine să ne depărtăm de tacâmuri şi de pahare. Te asigur că am fost în siguranţă.
Am pufnit.
— Bineînţeles! Cine nu ar fi în siguranţă când e tăiat în două? Mai ales după crima de ieri! Cât de prostesc din partea mea să-mi fac griji!
— Audrey Rose! a zis unchiul. Stăpâneşte-te până după cină! Am suficiente de înfruntat după spectacolul Lizei din noaptea asta.
Unchiul s-a ridicat, aruncându-şi şervetul pe masă.
— De fapt, mă duc să o aduc chiar acum. Va veni în cabina ta.
Astfel, unchiul Jonathan a ieşit din salon. Doamna Harvey şi-a ridicat repede paharul gol, uitându-se în el de parcă şi-ar fi dorit să o transporte undeva departe de masa aceea.
— Ia te uită! a zis ea, chemând un chelner să-i tragă scaunul. M-a toropit deodată somnul. Vă cer scuze!
Am urmărit-o cu privirea pe când ieşea din salon. Eram prea nervoasă ca să mă gândesc că eu şi Thomas rămăseserăm iar fără de însoţitori.
— Ei bine? am întrebat. Ce deducţie ai făcut înainte de a te căţăra, aşa, fără nicio grijă, în cutia aia?
Thomas s-a întins să-mi cuprindă mâna, apoi s-a oprit. Deşi eram singuri la masă, nu ne aflam la adăpostul cabinei mele. Ar fi fost de-a dreptul scandalos să fim văzuţi atingându-ne în public.
— Cutia aia are un fund fals. Am observat lipitura uşoară în lemn, cei câţiva centimetri care nu erau necesari. De îndată ce am apucat să mă uit mai bine la ea, am văzut că aveam să mă întind exact sub cutie, într-o alta aşezată în masă.
Thomas a zâmbit precaut.
— E foarte ingenios. Modelul lasă cutia să fie tăiată în două în timp ce mâinile şi picioarele ies din patru găuri. Cel care a inventat-o trebuie să fi fost un geniu. Nu am mai văzut niciodată aşa ceva.
— Şi ai dedus toate astea înainte să te aşezi în ea?
