— Sunteţi sigură? am insistat.
— Nu am pus pe nimeni să-i caute prin lucruri.
Lady Crenshaw a deschis o cutie cu bijuterii şi a cotrobăit un pic prin ea, apoi s-a încruntat.
— Lipseşte şi un şirag de perle. Dar… dar nu sunt sigură că are vreo legătură cu dispariţia ei.
Thomas şi-a muşcat buza de jos, semn că se lupta cu sine însuşi.
— Era singură? Văd două pahare de şampanie, dintre care unul este pătat de ruj, iar celălalt nu, a zis el. O altă deducţie logică ar fi aceea că a fost dezbrăcată de iubitul ei după ce au consumat alcool.
Toţi cei din cameră au rămas fără respiraţie. Mi-am dat ochii peste cap, întrebându-mă ce făcusem să înfurii zeii. Deducţia lui Thomas era singurul lucru pe care îl gândeam cu toţii, dar pe care nu trebuia să-l exprimăm. Chiar şi unchiul a împietrit.
— Asta ar explica grămada de haine lepădate în grabă, aşternutul mototolit şi absenţa domnişoarei Crenshaw, a adăugat Thomas, netulburat de tăcerea bruscă. Poate că a fugit cu cineva şi nu a dorit să-şi anunţe părinţii. Dacă ar fi să ghicesc, aş zice că persoana în cauză nu are acelaşi statut social. Ceea ce face plauzibilă teoria, mai ales că pe pernă este o pată de cerneală. S-ar părea că o persoană care lucrează cu mâinile şi le-a odihnit acolo. Petele sunt şi pe cristalul paharului.
— Cum îndrăzneşti?! a zis lordul Crenshaw, devenind din ce în ce mai stacojiu.
Mă întrebam ce-l enervase mai tare – gândul că domnişoara Crenshaw fugise sau că fugise cu cineva mai sărac.
— Fiica noastră nu ar face aşa ceva… Simplul fapt de a sugera un comportament aşa de reprobabil este…
— Nu-ţi pierde cumpătul, dragă!
Lady Crenshaw şi-a aşezat mâna pe braţul soţului ei.
— Hai să-i lăsăm în pace şi să ne retragem în camerele noastre! Elizabeth este acasă, la Londra. Îi vom scrie când ajungem la New York, peste o săptămână. A fost o simplă neînţelegere.
Lordul Crenshaw a dat uşor din cap spre căpitan şi l-a fulgerat pe Thomas cu privirea, pe când ieşea din cameră. Îndată ce s-au îndepărtat, mi-am întors atenţia spre cabină. Nu existau urme de violenţă. Judecând după rochia aruncată pe podea, mă îndoiam că ucigaşul îşi petrecuse timpul spălând petele de sânge de pe pereţi, lăsând rochia şi aşternutul mototolite. Mai ales după modul dramatic în care găsiserăm ultimul cadavru. Cel de-al doilea pahar de şampanie era însă un detaliu tulburător, care nu mă mulţumea.
Era posibil ca Thomas să fi avut dreptate – aveam de-a face cu o tânără care alesese o altă cale. După ce-mi petrecusem doar o jumătate de oră cu părinţii ei, aş fi zis că era şi cazul să fugă. Încă o oră şi aş fi făcut la fel.
Unchiul şi-a băgat capul pe uşa toaletei, s-a uitat de jur-împrejur, apoi şi-a împins ochelarii pe nas.
— Totul pare în ordine, domnule căpitan. După o primă inspecţie, aş zice că nu s-a întâmplat nimic grav aici. S-ar părea că e vorba doar de o domnişoară un pic prea… – ochii lui s-au îndreptat spre mine – … dezgheţată pentru gusturile familiei ei.
Căpitanul Norwood a răsuflat vizibil uşurat. Îmi imaginam că ar fi fugit singur în Anglia dacă mai apărea vreun cadavru.
— Prea bine, atunci! Voiajul trebuie să decurgă în linişte. Miza este mare pentru navă, dar şi pentru mine.
Omul a expirat.
— Acum veniţi! Vă vom conduce la cabine! Aţi văzut pânzele auxiliare?
Omul şi-a aşezat mâna pe umărul unchiului, conducându-l spre puntea de promenadă.
— Sunt remarcabile. Când este alimentată complet, nava asta poate tăia oceanul ca pe o friptură de Crăciun.
— Cât de festiv! a mormăit Thomas pe când ne potriveam pasul în spatele unchiului. Un vas de croazieră asemănător cu un cuţit care taie carnea sărată. Dacă asta nu este imaginea luxului, nu ştiu ce anume poate fi.
Am mai privit o dată prin cabina fetei, dar nu am văzut nimic ieşit din comun. Totuşi, stomacul mi s-a strâns un pic. Am ignorat sentimentul. A doua noapte la bordul acestei nave nu adusese o a treia victimă. Era un gând prea groaznic chiar şi pentru criminalul care împlântase şapte săbii în trupul unei femeii, afişându-l apoi ca pe o carte de tarot. Thomas mi-a întins braţul, iar eu l-am acceptat, părăsind cabina goală, deşi neliniştea mi se înfipsese în inimă ca o aşchie.
Contorsionist din epoca victoriană.
OPT,
ÎNSEMNĂTATEA UNUI NUME
Cabina unchiului Jonathan
RMS Etruria
3 ianuarie 1889
Liza şi-a încrucişat braţele la piept, controlându-şi cu grijă expresia. Dacă ar fi fost un joc de şah, Liza ar fi putut părea hotărâtă să câştige, deşi unchiul era la fel de decis. Încăpăţânarea caracteriza familia Wadsworth, iar situaţia în care ne aflam s-ar fi putut lungi ore întregi.
— Nu mă pot retrage din spectacolul din seara asta, a zis ea. Am exersat toată săptămâna. Ar fi de prost gust să îmi încalc cuvântul după ce am promis.
— Să-ţi încalci cuvântul?
Unchiul a inspirat adânc, ca şi cum s-ar fi abţinut să explodeze ca o petardă.
— Dacă prin „cuvânt” te referi la faptul că ai fost de acord să ajuţi un tânăr cu care ai fugit de acasă, probabil distrugându-ne bunul renume şi frângând inima mamei tale, atunci iartă-mă, dar nu pot vedea onoarea în gestul tău! Fie îi trimiţi un bilet lui Houdini, fie o să te încui în cabina ta până ce ajungem la New York. După cum se vede treaba, va trebui să fac cale întoarsă ca să te însoţesc înapoi la Londra. Nu-ţi înrăutăţi situaţia enervându-mă şi mai tare!
Liza s-a uitat rugătoare la mine, dar nu o puteam ajuta prea mult. Când fata a dat din gene, am cedat. M-am întors spre unchiul meu, sperând că aveam să găsesc o urmă de raţiune.
— Dacă îmi permiţi?
Unchiul şi-a ridicat sprâncenele.
— Audrey Rose, ţi-aş recomanda să nu-mi pui la încercare răbdarea, altfel vei suferi aceeaşi soartă ca a verişoarei tale.
Am expirat. Mă simţeam ca un acrobat pe sârmă, încercând să îmi ţin echilibrul pe nervii întinşi ai unchiului meu. Un pas nelalocul lui, iar libertatea mea cu greu câştigată avea să-mi fie răpită.
— Înţeleg! Eu doar… voiam să zic că… artiştii poartă măşti.
— O observaţie tare isteaţă.
Am strâns din dinţi. Nu ne-ar fi prins bine niciuneia dintre noi să mă răstesc la unchiul meu. Deşi ar fi fost tare satisfăcător.
— Ideea este că nimeni nu ar afla nimic dacă i-ai permite Lizei să ia parte la reprezentaţia din seara asta. Identitatea ei ar rămâne secretă, împreună cu numele familiei noastre.
Unchiul a deschis gura să mă contrazică, dar l-am întrerupt, sperând că aveam să-l înduplec cu următoarele cuvinte:
— Apoi, Liza va promite că nu va mai pune niciodată piciorul pe scenă. Nu-i aşa, Liza?
Verişoara mea s-a uitat şocată la mine, de parcă aş fi trădat-o după ce tocmai o salvasem. M-am uitat în ochii ei până ce Liza a oftat în cele din urmă.
