— Ar fi foarte neplăcut, a zis maestrul circar. Vezi tu, am raportat lipsa câtorva obiecte înaintea începerii spectacolului din seara asta. Frânghie. Cărţi de tarot. Şi… ce mai era…
Mefistofel şi-a frecat bărbia, prefăcându-se gânditor, apoi a zis brusc:
— Ah, da! Săbii. Destul de multe. De fapt, s-ar părea că le-am găsit. Deşi mă îndoiesc că Jian le-ar mai vrea înapoi. Moartea cuiva nu ajută cu nimic afacerea.
— Eşti detestabil, am zis, incapabilă să mă mai abţin. În faţa ta este o femeie moartă, măcelărită în cel mai oribil fel, iar tu ai reuşit să faci din ea o glumă.
Mefistofel s-a uitat la mine ca şi cum mă observa pentru prima dată cu adevărat.
— Vă cer, sincer, scuze, domnişoară! Nu mai am alte informaţii în afară de acelea pe care le-am comunicat. Este regretabil că această femeie a fost ucisă, însă trupa mea nu are niciun amestec. Nu-mi permit ca oamenii să creadă una ca asta sau să se teamă să participe la spectacolele mele. Mulţi dintre angajaţii mei depind de slujba aceasta. Vă sugerez să vă îndreptaţi investigaţia în altă parte.
Mefistofel a mai privit o dată trupul spânzurat şi a pornit cu paşi mari înapoi. Am strâns mai tare haina lui Thomas. Când o persoană îşi declara nevinovăţia atât de sus şi tare, nu puteam să nu o bănuiesc.
— Haide! a zis Thomas, întinzându-mi braţul. Te conduc la cabină.
Pe când ne îndreptam spre cabina mea, mi-am aruncat privirea spre apă şi am regretat imediat. Noaptea, oceanul era o bestie întunecată şi agitată. Lumina lunii sclipea în valuri ca mii de ochi mărunţi ce ne priveau trecerea, clipind şi parcă râzând de noi pe măsură ce mergeam. Mă întrebam ce mai văzuse apa tăcută în noaptea aceea şi ce alte secrete ţinea. La câte crime oare fusese complice, înghiţind cadavrele cu totul?
ŞAPTE,
O CRIMĂ BRUTALĂ
Cabina lui Audrey Rose
RMS Etruria
2 ianuarie 1889
Thomas m-a lăsat în cabină şi a promis să se întoarcă iute pentru a face autopsia. Când am intrat, am găsit-o pe Liza întinsă pe pat, strâmbând din nas în faţa unuia dintre jurnalele mele de medicină legală.
— Nu mă înţelege greşit, draga mea verişoară, dar cum poţi dormi noaptea? a întrebat ea, arătându-mi cu degetul ilustraţia unei disecţii destul de amănunţite. Este o lectură de seară absolut îngrozitoare.
— Liza, ce naiba…
— Sincer, a continuat ea, ridicând sprâncenele. Studiu de caz despre obiecte contondente şi lacerare?
Liza a răsfoit cartea, oprindu-se la ilustraţii.
— Este macabru. Chiar şi pentru tine. Acestea sunt intestinele cuiva?
Fata şi-a vârât teatral un deget pe gât, prefăcându-se că stă să vomite.
— Mama ta este într-o stare groaznică, am zis, fără a comenta nimic despre lecturile mele de seară, cu toate că eram impresionată de cunoştinţele de anatomie ale Lizei, care a aşezat cartea pe noptieră, apoi s-a ridicat. Ea şi cu tata au împrăştiat zvonuri cum că ai fi bolnavă. Cred că toată lumea are impresia că te refaci la Thornbriar. Deşi tata crede că eşti moartă.
— N-ar fi putut măcar să inventeze ceva mai romantic? a zis Liza, strâmbându-se. Domeniul tatălui tău este minunat, dar povestea este plictisitoare. Ar trebui să-i scriu mamei şi să-i ofer câteva sugestii.
Fata a ridicat Asul de Treflă de pe noptieră.
— Ştiai că cele patru culori dintr-un pachet sunt asociate cu elementele naturii?
— Nu!
Fata a zâmbit larg – un zâmbet prostesc, care te ducea cu gândul la un desert foarte dulce care urma să fie servit.
— Harry se pricepe de minune să inventeze poveşti grandioase. Îţi jur, chiar şi cele mai obişnuite lucruri par extraordinare când le povesteşte el. Susţine că există un soi de putere în felul în care vinzi ceva. De ce i-ai spune parfum, când l-ai putea numi „norul dragostei”?
— Harry?
M-am aşezat pe marginea patului, lângă verişoara mea, jucându-mă cu faldurile rochiei.
— În legătură cu asta… Ce naiba te-a apucat să fugi cu un bărbat pe care abia îl cunoşti? Sper că nu ţi-a luat minţile cu vreo poveste incredibilă.
— Majoritatea poveştilor sunt incredibile. Asta le face fermecătoare.
— Şi periculoase, am mormăit.
Liza a aşezat cartea la loc şi s-a sprijinit de mine, punându-şi capul pe umărul meu, aşa cum făcea când ne jucam, în copilărie, în grădinile de la Thornbriar.
— Sunt recunoscătoare pentru atât de multe lucruri – atâtea ocazii pe care alţii nu le vor cunoaşte niciodată… Cu toate acestea, de fiecare dată când probam o nouă rochie pentru balul de majorat simţeam că rămân fără aer. Că trăiesc fără a mă bucura de viaţă. Eram îmbrăcată în mătăsuri, dar parcă aş fi avut trupul acoperit de spini.
Am oftat. Cunoşteam prea bine acest sentiment.
Fata s-a cuibărit mai aproape de mine şi a continuat, cu vocea gâtuită:
— Nu ţi-ai dorit niciodată să fii altcineva? Chiar şi pentru scurt timp. Sau poate nu altcineva, poate ai tânjit să fii tu însăţi. Să trăieşti exact aşa cum vrei, fără consecinţe sau judecăţi. Ştiu că s-ar putea să fi făcut o greşeală teribilă, ştiu că s-ar putea să fie o iluzie mai complexă decât cele din spectacole, dar, pentru prima dată în viaţă, sunt stăpână pe propria mea viaţă. Mă simt ca şi cum aş fi fost eliberată dintr-o cuşcă şi pot respira iar. Cum să renunţ la libertatea asta?
Vina îşi îngropa colţii strâmbi în mine. Ştiam exact cum era să fii legat de aşteptările altcuiva. Cu toţii meritam să trăim liberi şi conform propriilor dorinţe. Era un drept de bază, nu un lux. Mi-am petrecut braţul peste umerii ei şi mi-am sprijinit capul de capul verişoarei mele.
— Aşadar… povesteşte-mi despre „Regele cărţilor”. Vreau să aflu toate detaliile în timp ce mă pregătesc pentru autopsie.
