— Uite-l! Adevărata mea iubire!

Liza îl admira pe Houdini, care se afla în colţul opus al camerei aglomerate, iar puterea emoţiilor ei se lovea de mine ca un val. Îmi doream să fiu la fel de încântată ca ea, dar ceva misterios mă făcea să fiu sceptică în legătură cu intenţiile tânărului.

— Nu este cel mai uimitor tânăr pe care l-ai întâlnit vreodată?

— Este interesant, am recunoscut, pe când privirea îmi luneca spre Mefistofel, înainte să se mute rapid din nou la Houdini.

Obrajii mi s-au aprins, simţind privirea maestrului de ceremonii oprindu-se asupra mea. Mă prefăceam că nu observasem – mi se părea periculos să atragi astfel atenţia unui tânăr. Neştiind cine îmi stârnise atenţia, verişoara mea a dat din cap.

— Uită-te cum se mişcă! Toate privirile sunt asupra lui. Aş putea să jur că are puteri magice.

Am urmărit privirea verişoarei mele, dar am picat iar în capcana lui Mefistofel.

— Sunt fermecată din toate punctele de vedere şi nu văd cum aş putea scăpa. E cea mai înfiorătoare splendoare din câte există!

Mi-am întors brusc privirea de la maestrul de ceremonii şi m-am uitat la verişoara mea. Două pete ca nişte petale roz îi înfloriseră pe obraji. Era evident că se îndrăgostise lulea de artistul evadărilor, deşi, privind în camera plină de femei ce-şi fluturau evantaiele, am ridicat o sprânceană şi mi-am muşcat limba.

Houdini părea să aibă la dispoziţie o adevărată grădină de trandafiri îmbujoraţi. El zbura dintr-o floare în alta, râzând şi sărutând mâini înmănuşate. Liza părea complet fermecată, pe când eu simţeam cum pe chip mi se schiţa o încruntătură neplăcută. Houdini se oprise cam mult lângă un grup de femei, atingerea lui depăşind limita decenţei.

— Doamnelor!

M-am întors brusc, auzind vocea profundă. Inima mi se zbătea în piept. Mefistofel era acolo, lângă noi, în costumul lui fermecător, privind de după masca în filigran care i se rotunjea în jurul ochilor jucăuşi. Aceiaşi ochi pe care şi-i pironise asupra mea. De aproape, vedeam că părul care îi cădea pe frunte era negru. Era mătăsos şi uşor vălurit, cu genul de bucle ce îţi fac mâinile să se plimbe singure prin el.

— S-ar părea că nu am avut plăcerea să fiu prezentat aşa cum se cuvine, a zis el. Liza? Cine este această creatură frumoasă şi de ce ai ascuns-o de mine?

— Verişoara mea, a răspuns imediat Liza şi a zâmbit mândră. Domnişoara Audrey Rose Wadsworth.

Asta era ce se alesese din prezentare. Cu greu m-am stăpânit să nu-mi dau ochii peste cap.

— Creatură? Mă flataţi cu un asemenea compliment, domnule. Nu e de mirare că aşa de multe femei îşi pierd inimile în faţa spectacolului ambulant de menestreli.

Mefistofel a ridicat uimit din sprâncene. Din câte se părea, nu se aşteptase să-i răspund cu obrăznicie, deşi poate că ar fi trebuit, după o asemenea cuvântare. Creatură, într-adevăr. Ca şi cum femeile ar fi fost simple animale, menite admiraţiei atunci când îi convenea vreunui domn.

— Ce vorbe ascuţite! a remarcat el. Limba dumitale ar trebui să fie însoţită de o avertizare.

— Adevărul este adesea comparat cu o sabie, am zis. Îmi ridică semne de întrebare aceia care se miră când îi pişcă.

Liza stătea în spatele lui, dând uşor din cap, însă zâmbetele de pe chipul ei îmi confirmau faptul că era de acord cu replica mea. Liza era partenera mea în toate lucrurile. Noi, femeile, puteam fi numite creaturi doar dacă bărbaţii care rosteau, fără să gândească, asemenea cuvinte acceptau că ghearele noastre erau de temut dacă ne venea ideea să-i zgâriem.

Spre mirarea mea, Mefistofel a început să râdă.

— Domnişoară Wadsworth, eu…

Chiar atunci o tânără s-a strecurat între noi, ţinând câte un pahar de şampanie în fiecare mână, pe când celelalte două prietene ale ei s-au împins lângă ea. Fata a întins, emoţionată, un pahar, oferindu-l tânărului maestru. Mefistofel l-a acceptat politicos, dar nu a sorbit din el. Maestrul părea încă uşor amuzat de răspunsul meu.

— Ai fost incredibil în prima noapte, domnule Mefistofel. Absolut uimitor, chiar, a zis tânăra, sorbind prelung din şampanie.

Fata a tresărit. Probabil că băuse bulele de acid mult prea repede, iar obrajii i s-au aprins.

— Ne întrebam dacă n-ai vrea să încerci un truc nou doar pentru noi. Sigur nu ne poţi păcăli pe toate.

Fetele din jurul nostru au chicotit în cor. Liza a zâmbit larg. Era o ofertă scandaloasă, care mi-a smuls, fără să vreau, un zâmbet. Îmi plăceau fetele acelea. Era ceva îndrăzneţ în purtarea lor, care-mi amintea de prietenele mele, Ileana şi Daciana. M-a cuprins tristeţea – îmi doream să fi fost şi ele pe vas, dar rămăseseră să aranjeze lucrurile în România, după cazul Dracula. Ne promiseseră că aveau să se îmbarce pe o altă navă şi să vină în America luna viitoare dacă era cu putinţă, iar eu trăiam cu această speranţă.

Maestrul de ceremonii a schiţat un zâmbet, deşi mă fixa cu încăpăţânare pe când se gândea la oferta fetelor. Am ridicat o sprânceană, aşteptând. Mefistofel s-a întors spre tânără şi a făcut o plecăciune adâncă.

— Bineînţeles, dar doar dacă mi se permite să-mi aleg următoarea victimă.

Una dintre fetele vesele şi-a întrerupt hohotul.

— Victimă?

— Într-adevăr, a zis Mefistofel. Nu găsesc un termen mai bun pentru seducătoarea fărădelege care urmează a fi comisă. Dumneata?

— Nu, presupun că nu.

Fata a dat din cap şi s-a apropiat de prietenele ei. Tinerele îmbrăcate elegant se uitau una la cealaltă; nu era tocmai la ceea ce se aşteptaseră, dar era un târg interesant. Două dintre fete au dat din cap, iar cea care condusese discuţiile şi-a muşcat buza, părând să se gândească dacă să accepte sau să încerce o contraofertă, dar, în cele din urmă, a fost de acord.

— Prea bine, domnule. Pe care dintre noi o alegi?

Mefistofel şi-a indicat prada.

— Pe ea.

Aproape că m-am înecat cu şampania când mi-am dat seama că mă arăta pe mine. Nu avea să se întâmple nimic bun. Nu ştiam ce fel de joc juca Mefistofel, dar presupuneam că aveam să mă alătur, indiferent ce credeam.

Nu negam încântarea pe care o simţeam pentru că mă alese pentru următorul lui număr, deşi emoţia nu se datora bărbatului enigmatic care mă conducea spre centrul salonului. Eram nerăbdătoare să-i observ de aproape repeziciunea mâinilor, să-i analizez jocul şi să fiu martora tacticilor pe care le folosea ca să distragă atât victima, aşa cum mă numise el, cât şi publicul.

— Doamnelor, iată, mi s-a cerut să urc pe scenă pentru dumneavoastră!

Mefistofel mi-a ţinut mâna înmănuşată într-a lui, ridicând-o la nivelul umărului pentru a fi văzută de toată lumea.

— Domnişoara Wadsworth va juca rolul următoarei victime. Vă rog să vă adunaţi într-un cerc în jurul nostru! Nu trebuie decât să vă prefaceţi că urmează să ţinem o şedinţă de spiritism. Sunt sigur că aţi participat la aşa ceva măcar o dată sau de două ori.

Mefistofel a pocnit din degete, iar un ospătar în livrea a scos un scaun mic de sub una dintre mesele laterale şi l-a aşezat în centrul cercului nou format. Femeile şuşoteau nerăbdătoare, căutând cu privirea următoare scenă scandaloasă de magie. Sau poate că erau bucuroase să se poată răsfăţa cu prezenţa maestrului pentru încă o vreme. Am simţit puterea privirilor lor lunecând de la Mefistofel la mine, căci rămăsesem locului, neştiind unde să mă duc. Dintre toate serile în care puteam să port o rochie fără mâneci, o alesesem tocmai pe aceea. Mă simţeam expusă şi vulnerabilă.

Mi-am învârtit inelul mamei pe deget, apoi m-am oprit. M-am concentrat la încăpere, sperând să-mi calmez nervii pe când Mefistofel îşi aranja jobenul şi costumul. Nu îmi plăcea să fiu astfel în centrul atenţiei, ca o lamelă sub microscop. Houdini şi-a croit cale spre Liza, privindu-l pe maestru doar fugitiv pe când îşi lua la revedere de la câteva tinere.

— Mai departe, cer ca luminile să slăbească în intensitate!

Un moment mai târziu, candelabrele au pâlpâit puternic, pentru ca, mai apoi, lumina lor să devină o mică scânteie aurie.

— Vă rog ca atunci când ajung la trei să faceţi un pas în spate. Unu! Doi! Trei!

Aproape că nu am mai putut să respir. Era tulburător să aud întreaga sală mişcându-se la unison. Mefistofel le controla pe toate ca un maestru păpuşar. În lumina slabă, femeile erau simple siluete, nişte umbre care dansau în jurul focului diavolului. Aş fi putut jura că simţeam mirosul lemnului ars, deşi ştiam că era imposibil.

Mi-am îndreptat atenţia spre maestru, care, după ce s-a plimbat de jur-împrejurul mulţimii, s-a oprit brusc în faţa mea. Roşul vestei lui s-a reflectat în mască atunci când şi-a înclinat capul, făcându-mi semn să iau loc. Am ezitat, aducându-mi aminte de cele două victime, apoi mi-am silit picioarele să mă conducă spre locul dulcii pierzanii pe care o plănuise Mefistofel. Doar nu aveam să pier în faţa atâtor martori.

— Priviţi cu atenţie! a zis el, vorbind ceva mai tare decât ar fi şoptit. Altfel nu veţi vedea nimic!