— Spuneţi că fiica dumneavoastră lipseşte de ieri? De dinainte de plecarea navei?
Oamenii au dat din cap.
— Aţi întrebat-o pe cameristă?
Am împins rochia cu pantofii mei brodaţi, din mătase.
— Cineva trebuie să o fi ajutat să-şi scoată rochia. Corsajul este destul de complex. Uitaţi-vă la spate! Nu ar fi reuşit să o deschidă singură.
Thomas şi-a ridicat sprâncenele lui negre, dar nu a comentat. L-am cercetat cu coada ochiului, observându-i zâmbetul pe care încerca să-l ascundă şi întrebându-mă ce lucru pe care eu îl pierdusem din vedere îl amuza aşa de tare.
— Sigur că nu indică crima, a zis lordul Crenshaw.
Omul nu-mi răspunsese la întrebare. Mi-am îndepărtat privirea de la mustaţa lui orbitor de albă.
— Poate că fiica noastră vizitează un alt musafir sau poate că s-a răzgândit şi s-a întors la Londra înainte să pornim.
Gata să se agaţe de orice colac de salvare şi să apere reputaţia navei, căpitanul Norwood a fost repede de acord.
— Aş putea spune cu siguranţă că nu e prima oară când un călător decide să părăsească nava pe neaşteptate. Pentru unii, voiajul pe ocean este destul de neplăcut.
— Da, a zis lordul Crenshaw, plin de speranţă. Asta trebuie să fie! Elizabeth se teme de apă. Poate că nu a vrut să ne supere şi a plecat acasă. Ne-a spus cât de neliniştită era chiar ieri-dimineaţă. Atunci am văzut-o ultima dată.
— Este posibil să fi luat pe cineva cu ea? Un însoţitor? am întrebat, văzând ezitarea pe chipul lui lady Crenshaw.
Era o poveste frumoasă, dar majoritatea basmelor au o latură mai întunecată, mai ales când vine vorba de soarta prinţesei.
— Un lacheu sau o cameristă?
— Nu cred că mai lipseşte cineva, a zis lady Crenshaw. Dar Elizabeth nu ar… Este o fată aşa de cuminte! Probabil că nu a vrut să ne strice călătoria. Nu e ca şi cum ar fi o fată uşuratică de la coada vacii.
Mi-am înghiţit cuvintele, deşi îmi simţeam faţa arzând. Mă îndoiam că, dacă Elizabeth ar fi fost bărbat, i-ar fi adresat asemenea injurii. Iar statutul ei social nu avea nimic de-a face cu situaţia. Erau multe fete din familii mai puţin norocoase care dădeau dovadă de mai multă clasă decât lady Crenshaw.
— Aţi observat lipsa vreunui lucru de valoare? am întrebat. Vreo bijuterie, podoabe…
Lady Crenshaw a clătinat din cap.
— Doar un inel cu smarald. Dar Elizabeth nu şi-l scoate niciodată.
— Sunteţi sigură? am insistat.
— Nu am pus pe nimeni să-i caute prin lucruri.
Lady Crenshaw a deschis o cutie cu bijuterii şi a cotrobăit un pic prin ea, apoi s-a încruntat.
— Lipseşte şi un şirag de perle. Dar… dar nu sunt sigură că are vreo legătură cu dispariţia ei.
Thomas şi-a muşcat buza de jos, semn că se lupta cu sine însuşi.
— Era singură? Văd două pahare de şampanie, dintre care unul este pătat de ruj, iar celălalt nu, a zis el. O altă deducţie logică ar fi aceea că a fost dezbrăcată de iubitul ei după ce au consumat alcool.
Toţi cei din cameră au rămas fără respiraţie. Mi-am dat ochii peste cap, întrebându-mă ce făcusem să înfurii zeii. Deducţia lui Thomas era singurul lucru pe care îl gândeam cu toţii, dar pe care nu trebuia să-l exprimăm. Chiar şi unchiul a împietrit.
— Asta ar explica grămada de haine lepădate în grabă, aşternutul mototolit şi absenţa domnişoarei Crenshaw, a adăugat Thomas, netulburat de tăcerea bruscă. Poate că a fugit cu cineva şi nu a dorit să-şi anunţe părinţii. Dacă ar fi să ghicesc, aş zice că persoana în cauză nu are acelaşi statut social. Ceea ce face plauzibilă teoria, mai ales că pe pernă este o pată de cerneală. S-ar părea că o persoană care lucrează cu mâinile şi le-a odihnit acolo. Petele sunt şi pe cristalul paharului.
— Cum îndrăzneşti?! a zis lordul Crenshaw, devenind din ce în ce mai stacojiu.
Mă întrebam ce-l enervase mai tare – gândul că domnişoara Crenshaw fugise sau că fugise cu cineva mai sărac.
— Fiica noastră nu ar face aşa ceva… Simplul fapt de a sugera un comportament aşa de reprobabil este…
— Nu-ţi pierde cumpătul, dragă!
Lady Crenshaw şi-a aşezat mâna pe braţul soţului ei.
— Hai să-i lăsăm în pace şi să ne retragem în camerele noastre! Elizabeth este acasă, la Londra. Îi vom scrie când ajungem la New York, peste o săptămână. A fost o simplă neînţelegere.
Lordul Crenshaw a dat uşor din cap spre căpitan şi l-a fulgerat pe Thomas cu privirea, pe când ieşea din cameră. Îndată ce s-au îndepărtat, mi-am întors atenţia spre cabină. Nu existau urme de violenţă. Judecând după rochia aruncată pe podea, mă îndoiam că ucigaşul îşi petrecuse timpul spălând petele de sânge de pe pereţi, lăsând rochia şi aşternutul mototolite. Mai ales după modul dramatic în care găsiserăm ultimul cadavru. Cel de-al doilea pahar de şampanie era însă un detaliu tulburător, care nu mă mulţumea.
Era posibil ca Thomas să fi avut dreptate – aveam de-a face cu o tânără care alesese o altă cale. După ce-mi petrecusem doar o jumătate de oră cu părinţii ei, aş fi zis că era şi cazul să fugă. Încă o oră şi aş fi făcut la fel.
Unchiul şi-a băgat capul pe uşa toaletei, s-a uitat de jur-împrejur, apoi şi-a împins ochelarii pe nas.
— Totul pare în ordine, domnule căpitan. După o primă inspecţie, aş zice că nu s-a întâmplat nimic grav aici. S-ar părea că e vorba doar de o domnişoară un pic prea… – ochii lui s-au îndreptat spre mine – … dezgheţată pentru gusturile familiei ei.
Căpitanul Norwood a răsuflat vizibil uşurat. Îmi imaginam că ar fi fugit singur în Anglia dacă mai apărea vreun cadavru.
— Prea bine, atunci! Voiajul trebuie să decurgă în linişte. Miza este mare pentru navă, dar şi pentru mine.
