— Audrey Rose! Ce surpriză plăcută!
Liza m-a sărutat pe ambii obraji şi m-a cuprins în genul de îmbrăţişare ce înalţă atât starea de spirit a unei persoane, cât şi picioarele de pe podea.
— Nu mă aşteptam să te văd aşa de târziu în noapte. Vine şi domnul Cresswell?
— El stă bosumflat pe undeva, a zis Mefistofel în timp ce se îndrepta spre scenă. Este gelos pe costumul meu. Nu tuturor le vin bine modelele decadente şi franjuri argintii.
Liza şi-a răsucit gâtul, căutând printre umbrele salonului, ca şi cum nu l-ar fi crezut pe maestrul de ceremonii. Am clătinat din cap.
— Nu se simţea prea bine şi a mers la culcare. Am avut o seară destul de intensă.
— Oh!
Liza ne-a privit subtil pe mine şi pe Mefistofel. Vedeam cum în ochi i se aprindeau fel de fel de întrebări şi ştiam că aveam să-i ofer răspunsuri imediat ce am fi rămas singure. Fata a clipit, iar suspiciunea a dispărut. Liza îi citea pe cei vii la fel de bine pe cât îi citeam eu pe cei morţi.
— Îmi pare rău că va pierde toate astea, a zis ea, arătând spre scenă, dar sunt sigură că va rămâne fermecat mâine-seară. Este cu adevărat magic: jur că sunt unele forţe supranaturale care îl călăuzesc pe Harry într-un fel cu totul nefiresc.
Am expirat, uşurată să văd că discuţia se îndrepta acum spre Houdini. Căpitanul Norwood ne spusese destul de clar că nu aveam voie să discutăm despre braţul retezat şi, cu toate că aveam încredere în verişoara mea, nu voiam să o împovărez cu descoperirea sinistră de mai devreme.
— Ştii, magia este, pur şi simplu, uniunea dintre ştiinţă şi viclenie. Sunt minciuni deghizate.
— Iar fantomele nu-s adevărate! a strigat Harry de pe scenă. Spiritismul este o făcătură.
— Da, mi-ai mai spus. Iar şi iar.
Liza a oftat ca un om cu o grea suferinţă şi şi-a trecut braţul pe după al meu, înclinându-se spre mine cât să nu fie auzită de Houdini.
— Dar este şi distractiv. Mi se pare minunat şi romantic să te laşi fascinat de minciună; nu poţi să-mi spui că nu eşti măcar un pic intrigată de imposibilitatea ideii. Speranţa este adevărata magie – este scânteia şi ceea ce ne atrage. Ştiu că nu există fantome, dar, dacă mi-aş dori să vorbesc cu o persoană dragă care nu mai este printre noi, aş prefera să cred că există.
— Speranţa este o forţă foarte puternică, am zis.
— Într-adevăr. Jur că m-aş agăţa de sentimentul ăsta ca de o frânghie de salvare, fără să îi mai dau vreodată drumul. La fel se întâmplă şi cu spectacolele. Mulţimea speră ca imposibilul să devină posibil. Noi le arătăm visuri care nu mai sunt doar în imaginaţia noastră – cu ajutorul speranţei, fanteziile devin realitate. Când smulgi speranţa este ca şi cum ai smulge viaţa cuiva. Cu toţii avem nevoie să credem că putem face imposibilul.
Zâmbeam. Era bine că Liza avea o asemenea speranţă; avea, cu siguranţă, nevoie să spere că unchiul nu-i descoperea lipsa, altfel intram amândouă într-o mare de belele.
— Nu ai de gând să ieşi pe scenă cu Houdini mâine-noapte, nu?
Liza mi-a zâmbit ştrengăreşte.
— Bineînţeles ca nu. Nici nu aş îndrăzni să visez…
Chiar atunci, Harry a bătut din palme de câteva ori, oprindu-ne conversaţia. Am reuşit să-mi desprind privirea de verişoara mea şi m-a întors spre tânăr.
— Doamnelor! Timpul este singurul patron de care ascult şi devine cam nerăbdător, a zis el, chemând-o pe Liza. Am nevoie de ajutorul tău în clipa asta. Tre’ să-i demonstrez lui Mefisto că asta nu-i o capcană mortală. Am numărat fiecare secundă.
M-am uitat speriată la verişoara mea.
— Capcană mortală? Ce vrea să spună?
— Vei vedea!
Strângându-mă de mână, Liza a plecat în grabă spre scările scenei şi a făcut o plecăciune teatrală înainte de a dispărea în spatele draperiilor de culoarea cernelii. Aproape că mi s-a făcut rău. Liza nu intervenise niciodată în socotelile mele, indiferent de cât de mult mă blamase societatea pentru interesul meu ştiinţific.
În timpul anchetei în cazul Spintecătorului, Liza fusese cea care îmi stătuse alături, criticându-ne prietenele la ceai atunci când acestea îl batjocoriseră pe Thomas, acuzându-l de crime, din cauza pasiunii lui pentru ştiinţă şi a lipsei emoţiilor. Tot Liza fusese aceea care jucase rolul fiicei perfecte, prefăcându-se că mă duce la cumpărături când, de fapt, eu mă strecuram cu Thomas pe străzile Londrei, pentru a investiga. Iar acum, o răsplăteam trădând-o, înşirând minciuni, manipulând şi încheind târguri la miezul nopţii cu un tânăr diabolic.
Deodată, nu mai eram aşa de sigură că puteam respecta înţelegerea. Cumva, în timpul acestui voiaj, mă transformasem în tatăl meu, încuindu-i în cuşti pe cei dragi, în loc să-i eliberez. Era un adevăr trist şi aproape că mă înecam din cauza gustului său amar.
— Ştii, nu te prinde perfidia… Spre dezamăgirea mea.
Mefistofel mi-a zâmbit arogant.
— Masca asta poate fi amuzantă din când în când, dar îţi sugerez să fii tu însăţi. Sinceritatea e mai bună dintr-un motiv. Dacă ai vrea să revezi termenii înţelegerii noastre, nu trebuie decât să-mi spui.
— Eu…
Dar, înainte să pot răspunde, Liza a rostogolit pe scenă o canistră mare pentru lapte, mişcând-o până când a ajuns în mijloc. Harry a sărit de pe scenă şi a început să alerge cu spatele, ceea ce era, în sine, un spectacol, căci, cumva, reuşea să nu se lovească de nicio masă sau de vreun scaun în timp ce studia invenţia de pe scenă.
— Un pic mai la stânga… încă un centimetru… Stop! Nu că-i perfect?
Houdini şi-a încrucişat braţele la piept şi a studiat încăperea.
— Fă un X la fiecare colţ, da’ mic, ca să nu fie văzut din public! Du-te şi ia cortina portabilă! Totul trebuie să fie pus la punct – n-o să mai avem altă şansă să impresionăm. Tre’ să iasă măreţ.
— „Te rog”, a adăugat Mefistofel.
Când Harry a ridicat mirat o sprânceană, maestrul a explicat:
— Dacă îţi pui asistenta să facă ceva, ai bunul-simţ de a fi manierat! Şi nu mai folosi atâtea prescurtări; sună oribil şi distrage atenţia de la talentul tău!
