Coridoarele înguste erau folosite de echipaj; erau ascunse şi întunecate şi se aflau adânc în inima Etruriei. Uşile se aflau la distanţe egale şi duceau la cabinele stewarzilor sau la magazii – nu ştiam cu siguranţă. Fustele mele au fâşâit la fel de tare precum sângele ce îmi pulsa prin vene pe când coteam pe un alt coridor slab luminat. Speram să nu întâlnesc pe nimeni; deşi căpitanul informase echipajul despre investigaţia noastră, nu îmi doream să fiu văzută.

Sunete sparte de vase şi voci înăbuşite ajungeau până pe coridor. M-am grăbit, fără a mă opri să trag cu urechea. Conform instrucţiunilor pe care mi le dăduse Mefistofel, mă apropiam de încăperea în care se aflau săbiile. Deodată, am auzit nişte paşi apăsaţi, lenţi şi egali care veneau de după colţ. Era puţin posibil ca persoana care venea după mine să fi fost vreun membru grăbit al echipajului. Asta însemna că era probabil unul dintre artişti.

Mi-am aruncat privirea de jur-împrejur. Inima era cât pe ce să-mi explodeze în piept. Am identificat repede câteva ascunzători, apoi am dat fuga spre cea mai apropiată uşă. Am încercat clanţa, dar uşa era încuiată. Am gonit spre următoarea, ascultând în acelaşi timp paşii care se apropiau. O altă uşă zăvorâtă.

— Doamne, Dumnezeule mare! am zis cu năduf.

Dintre toate ghinioanele care se puteau abate asupra mea… Am încercat clanţa celei de-a treia uşi şi aproape că am căzut în genunchi când am simţit că se deschide. O umbră a apărut îndoită de după colţ şi m-am strecurat în camera întunecată, închizând uşa cu un clinchet subtil chiar înainte de a-mi zări urmăritorul.

„Cameră” era un termen prea generos. Avusesem fie norocul, fie ghinionul pur de a nimeri într-un dulap foarte mic şi foarte înghesuit. Beţe şi prăjini îmi împungeau spatele şi îmi răneau braţele şi picioarele, luptând să-şi redobândească spaţiul. Am rămas nemişcată, rugându-mă să nu cadă nimic. Mirosul înţepător al lichidelor pentru curăţat îmi asalta nasul, iar praful îi înteţea joaca. Lichidul dintr-o găleată s-a răsturnat pe laturi, umezindu-mi pantofii.

Am simţit că îmi vine să strănut şi am jurat pe toţi sfinţii de care auzisem vreodată că aveam să scap de senzaţia păcătoasă înainte să-mi compromit poziţia. Mătuşa Amelia ar fi ridicat o sprânceană, susţinând că era blestemul păcătoşilor şi că o prezenţă ceva mai activă la slujbele religioase ar fi împiedicat asemenea lucruri.

Mi-am strâns buzele, de parcă aş fi putut să-mi opresc strănutul doar prin puterea voinţei. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Persoana ce mă urmărise pe coridor îşi încetinise paşii. Mi-am lipit urechea de uşă, ascultând. Cineva încerca clanţele uşilor.

Mi-am stăpânit pornirea de a mă lovi cu capul de metal. Strănutul părea să cedeze în lupta noastră, însă bucuria mi-a fost de scurtă durată. Înainte să mă mai pot opri, am strănutat tare şi fără nicio şansă de a-mi mai ascunde prezenţa.

— Gesundheit.^{6}

Am dat să mulţumesc, apoi am rămas stană de piară. Persoana de care mă ascunsesem a deschis uşa, a păşit înăuntru şi a închis-o repede. Am rămas şocată preţ de o clipă; abia încăpeam eu în dulap, iar acum cu…

— Cresswell? Ce mama dracului faci aici?

Deşi nu îi vedeam faţa, aş fi putut jura că îi simţeam zâmbetul.

— Te urmăresc prin cotloane întunecate şi abandonate, bineînţeles. Ce altceva să fac? Unchiul tău analizează braţul retezat. Din nou. După ce l-am căutat iar pe doctorul Arden, fără sorţi de izbândă, m-am oprit la cabina ta, dar Liza mi-a spus că ai plecat să te plimbi pe punţile de la clasa a treia.

L-am simţit ridicând din umeri.

— Am încercat să-ţi atrag atenţia, dar ai alergat pe scări.

Mi-am dat ochii peste cap.

— Nu mi se pare că a intra în dulapul ăsta, cu mine, este una dintre cele mai bune idei ale tale.

— Dar nu este? a întrebat el.

Înainte să-i răspund, Thomas şi-a lipit uşor buzele de ale mele. Un miez de dorinţă a luat foc în mine. Deodată, mi se părea mult mai atractiv să fiu cu el într-un loc întunecat şi uitat de lume. Mi-am scos din minte momentul în care aproape că îl sărutasem pe maestrul de ceremonii. Nimic nu s-ar fi putut compara vreodată cu relaţia pe care o aveam cu Thomas.

Mefistofel era doar o iluzie. Thomas era iubirea adevărată.

— Vezi? A fost un plan genial.

Am oftat. Thomas avea dreptate, dar a vrea să-l sărut şi a ne folosi timpul cu folos erau două lucruri care trebuiau să rămână separate momentan. Apoi mai era şi chestiunea momentului cu Mefistofel, pe care eram nevoiţi să o discutăm. În cele din urmă.

Era posibil ca Thomas să nu mai fie aşa de dornic de îmbrăţişări furate după ce îi mărturiseam ce făcusem.

Mi-am aşezat o mână pe pieptul lui, oprindu-i săruturile.

— Săbiile lui Jian sunt în camera alăturată. Sper că, dacă au fost folosite în vreunul dintre atacuri, vom găsi dovezi asupra lor. Braţul retezat a fost ciobit binişor şi ar trebui ca şi arma folosită să mai poarte urme. Trebuie să ne grăbim dacă vrei să investigăm. Artiştii vor începe curând antrenamentul pentru spectacolul final.

— Ai fost ocupată în dimineaţa asta.

Thomas a deschis uşa, apoi şi-a frecat palmele.

— De unde ştii când se antrenează? Ai reuşit să farmeci, de una singura, toată trupa de circ?

O undă de regret mi s-a răsucit în inimă. Voiam să-i povestesc despre plimbarea cu maestrul şi despre târgul nostru blestemat, dar aş fi avut nevoie de timp ca să-i destăinui tot planul meu, iar timp nu aveam. În loc să mai las loc pentru alte discuţii, am zâmbit.

— Poate!

— Săbii, secrete şi săruturi furate.

Ochii lui Thomas au sclipit de plăcere.

— Vorbeşti pe limba inimii mele complicate, Wadsworth. Sunt un bărbat foarte norocos!

Speram că Thomas avea să îşi păstreze părerea şi după ce îi mărturiseam adevărul.

— Haide, Cresswell! Avem o încăpere de investigat!

DOUĂZECI ŞI ŞAPTE,

O REŢEA DE ILUZII

Cala trupei de circ

RMS Etruria

6 ianuarie 1889

Thomas şi cu mine am intrat în cală cu mare atenţie – fără a scoate vreun cuvânt sau a respira prea apăsat, până ce am fost convinşi că eram singuri. Încăperea era mare, întunecată şi vopsită în oţeliu, ca o navă de război. Becurile lui Edison atârnau din loc în loc de tavan, bâzâind când Thomas le-a aprins.

Nu exista nicio îndoială că locul era absolut sinistru. În cuşti nu se plimba niciun animal, dar puteam jura că simţeam nişte ochi pironiţi asupra mea pe când mă strecuram încet pe micile coridoare create de cuferele aşezate unul peste altul, de diferite forme, mărimi şi culori. Nu exista niciun semn care să indice cui îi aparţinea fiecare cufăr, aşa că eram recunoscătoare pentru indicaţiile date de Mefistofel. Altfel, ne-am fi putut petrece restul călătoriei deschizând fiecare cutie în parte.

— Căutăm un cufăr de culoarea lazuritului, cu bucăţele de mozaic, am şoptit eu peste umăr. Sunt mai multe.

Thomas a rămas tăcut un moment. M-am întors, aşteptându-mă să-l găsesc distras de ceva anume, dar am rămas surprinsă văzând că rămăsese în urmă.

— Ce este?

Thomas s-a scuturat de gândurile ce îl opriseră.

— Uită-te în jur, Wadsworth! Sunt cufere peste cufere.

Îmi era teamă că lipsa somnului îl prostea pe Thomas.

— Da, aşa cum este normal să fie într-o cală.