— Vreau să zic că există numeroase locuri în care s-ar putea ascunde dovezi… şi cadavre.

Thomas şi-a trecut mâna peste cel mai apropiat cufăr, vopsit într-un lac negru aşa de lucios, că îmi puteam vedea reflexia în el.

— Iar aceasta este doar o încăpere. Gândeşte-te la câte alte săli sunt pe nava asta! Dacă ucigaşul a început să dezmembreze cadavrele, atunci el sau ea nici nu mai trebuie să le arunce peste bord. Le-ar putea ascunde cu grijă şi trimite mai departe, spre următoarea destinaţie, a spus Thomas, bătând cu palma în latura cufărului. Nici nu ar fi necesar să aşeze cadavrele în cutii mari, ca nişte sicrie. Dacă sunt făcute bucăţi, ar încăpea oriunde. Am putea fi într-un adevărat cimitir chiar acum. Căpitanul susţine că a cercetat cu mare atenţie punţile superioare şi totuşi nu am găsit trupul căruia îi aparţine braţul.

Fiori reci mi-au zgâriat spatele şi braţele. Un bec de deasupra capetelor noastre a licărit, atrăgând o molie rătăcită ce se zbătea la lumina lui. Nu cadavrele mă deranjau, ci omul care le făcuse să apară.

— Să ne grăbim! Nu avem mult timp la dispoziţie!

Am pornit în grabă de-a lungul unui culoar, apoi am traversat altul, cercetând cu ochii fiecare cufăr. La capătul unui pasaj mai larg, am observat o cutie mare, aşezată în picioare, acoperită cu o pânză neagră. Cufărul era mult mai mare decât un sicriu, poate chiar dublu – ceva ce trebuia investigat mai târziu.

— Ar fi bine să ne despărţim, am zis. Vom acoperi o arie mai mare şi într-un timp mai scurt.

Thomas a încuviinţat şi s-a îndreptat spre culoarul alăturat celui pe care mă aflam. Uram să mă aflu atât de mult în fundul sălii căci era aproape imposibil să aud dacă intra cineva. Oricine ar fi putut pândi pe culoarele strâmte, aşteptând să ne întindă o cursă. Tocmai ce începusem să merg de-a lungul următorului coridor, când l-am auzit pe Thomas strigându-mă.

— Cred că l-am găsit! a zis el. Vino şi uită-te!

Am alergat spre locul în care Thomas stătea aplecat deasupra unui cufăr lung. Cutia era încă şi mai frumoasă decât mi-o imaginasem. Albastrul era strălucitor pe fundalul plăcilor de mozaic care se reflectau ca nişte bucăţele de oglindă. M-am aplecat. De o parte şi de alta a cufărului erau încuietori. Am dat să-mi scot agrafa, dar m-am oprit văzându-l pe Thomas că deschide cufărul. Mi-a surprins privirea şi a zâmbit.

— Mefistofel şi Houdini nu sunt singurii care cunosc trucuri. Ar trebui să vezi ce ştiu să fac cu…

— Domnişoară Wadsworth, a spus Mefistofel, din capătul culoarului, făcându-mă să sar departe de Thomas. Văd că ţi-a fost atât de dor de mine, încât ai adus cu tine un înlocuitor.

Mefistofel s-a întors, încruntat, spre Thomas, apoi privirea i-a căzut asupra cufărului deschis de la picioarele noastre.

— În această sală este interzis accesul persoanelor străine. Nu voiam decât să mă asigur că domnişoara Wadsworth este în siguranţă aici.

— Aşa ai aflat ora la care se antrenează artiştii? m-a întrebat Thomas, pe un ton neutru. Ţi-ai petrecut dimineaţa cu el?

Vocea părea deodată să-mi fi dispărut. Mi-am umezit buzele, în timp ce pulsul o luase la sănătoasa.

— Da…

— Un bărbat ar trebui să respecte întotdeauna alegerea unei doamne, a spus Mefistofel, rânjind. Poţi să pleci, domnule Cresswell! O voi însoţi pe doamna noastră spre cabina ei în curând.

Thomas era întruchiparea stăpânirii de sine căci l-a ignorat pe maestru şi, în schimb, s-a uitat în ochii mei. Nu voiam să plece şi nici nu voiam să se simtă dat din nou la o parte din cauza maestrului de ceremonii. Dar dacă era să rezolvăm cazul, eram forţată să-mi ascult raţiunea, sperând că inima avea să suporte durerea. Prinsă între cei doi, am făcut ce era necesar pentru binele anchetei noastre.

Deşi mă durea, am făcut un pas spre Mefistofel. Speram că Thomas avea să deducă adevărul, dar o undă de durere i-a tulburat privirea. Thomas şi-a înclinat capul, într-un soi de încuviinţare. Inima mi se răsucea în piept.

— Prea bine! Vom termina discuţia mai târziu, Wadsworth!

Thomas l-a mai privit o clipă pe maestru, apoi a ieşit cu paşi mari, cu umerii lăsaţi şi pumnii strânşi. Am rămas acolo neclintită, întrebându-mă dacă nu cumva îmi schimbasem, fără să vreau, viitorul. Soarta era o creatură delicată.

— Ce păcat! a zis Mefistofel. O să-i frângi inima. Deşi va fi amuzant să văd cum îl taie lama indeciziei tale.

Am numărat până la cinci, sperând să-mi recapăt calmul.

— Chiar aşa? Vrei să ştii ce cred despre tine?

— Luminează-mă, te rog! a răspuns Mefistofel, dând din cap. Cred că va fi amuzant.

— Eşti arogant, necinstit şi prea plin de tine, am spus, enumerând pe degete fiecare defect. Să continui?

Mefistofel s-a încruntat. Părea sincer încurcat.

— Ai uitat cele mai importante atribute: sunt chipeş şi bine îmbrăcat. Când ai văzut ultima dată un frac aşa de frumos croit?

— Eşti ridicol!

— Sunt sincer.

Mefistofel a zâmbit.

— Eşti iritată de faptul că îţi face plăcere compania mea. Eu te fac să gândeşti, să-ţi dezvolţi teoriile ştiinţifice şi ideile. M-am vârât pe sub pielea ta şi urăşti lucrul acesta.

— Da, am fost eu de acord, dând din cap. Mi te-ai vârât pe sub piele. Ca un bisturiu.

— Ceea ce înseamnă că sunt fin şi precis ca o lamă.

Mefistofel a ridicat din umăr.

— Vrei să bem ceaiul în timp ce discutăm şi despre celelalte calităţi atrăgătoare pe care le posed? Sau să trecem direct la sărutat? Trebuie să recunosc că m-am gândit neîncetat la momentul când aproape ne-am sărutat. O să-l înec pe Houdini când îl întâlnesc data viitoare. Deşi poate că tu ţi-ai găsit altă ocupaţie. Să fiu sincer, Cresswell este chipeş, deşi sunt un concurent pe măsură. De vină este înfăţişarea mea misterioasă şi solemnă. De asemenea, nu poate concura cu masca.

— Sincer?

Mi-am frecat tâmplele.

— Eşti cea mai enervantă persoană pe care am întâlnit-o vreodată.

— Îmi faci o altă onoare, a zis Mefistofel şi s-a înclinat adânc. Sunt sigur că domnul Cresswell va fi supărat şi de această declaraţie. Locul al doilea nu este, totuşi, locul întâi, nu? Deşi va trebui să se obişnuiască, din moment ce îmi stă atât de mult prin preajmă. Cred că va avea nevoie de ceva consolare. Sărmanul! Va trebui să văd dacă Isabella este disponibilă. L-a menţionat de câteva ori.

Mefistofel mă privea ca un uliu ce-şi pândeşte potenţiala pradă. Am numărat, în gând, până la zece, dar nu am spus nimic. Mefistofel încerca să scoată adevărul de la mine, dar avea nevoie de ceva mai mult efort ca să reuşească.

— Îmi distragi atenţia.

— Este problema majorităţii femeilor – dar şi a unor bărbaţi – cu care am de-a face.

Amuzamentul i s-a stins brusc în priviri, ca o lumânare.

— Te-am avertizat să nu te laşi văzută aici jos, nu? Ai idee ce fel de necazuri ai fi cauzat dacă… La dracu’!

Mi-am aruncat privirea peste umăr, să văd ce anume îl făcuse să înjure. Andreas şi Jian veneau pe culoar, discutând şoptit. Mi se părea bizar să-i văd în pantaloni şi cămăşi obişnuite, căci costumele lor sclipitoare erau rezervate scenei.

Înainte să mai pot observa şi alte detalii, Mefistofel m-a cuprins repede cu un braţ, m-a tras aproape, apoi mi-a pecetluit buzele cu un sărut cast. Am auzit scrâşnetul lemnului pe metal şi mi-am dat seama că maestrul muta încetişor cufărul cu săbii la locul lui, folosindu-se de pretextul sărutului nostru.

Am închis ochii şi am încercat să nu mă gândesc la cât de plăcute erau buzele lui – moi şi delicate, atât de diferite de lăudăroşenia limbii lui ascuţite. Un moment mai târziu, Mefistofel s-a retras şi m-a privit. În ochii lui se citeau plăcerea diabolică şi o slabă undă de părere de rău. Mă întrebam dacă arătam la fel de speriată şi de confuză pe cât erau gândurile ce-mi alunecau prin minte.

Maestrul de ceremonii le-a zâmbit alene artiştilor, fără a-şi lua braţul din jurul taliei mele, ceea ce era un lucru bun, căci nu eram singură că nu m-aş fi îndepărtat de el. Maestrul m-a strâns uşor, a avertizare.