— Ţi se pare că semăn cu Houdini? s-a burzuluit el. El este Regele Cătuşelor.
— Evident, altfel am fi deja înăuntru, în loc să ne pierdem vremea în faţa cabinei.
Mi-am scos unul dintre acele de pălărie şi l-am împins pe maestru din calea mea cu şoldul. Mefistofel a fluierat apreciativ când am vârât acul în broască, mişcându-l până ce am auzit sunetul slab al mecanismelor. Houdini nu era singurul binecuvântat cu acest talent. Poate că dacă fugeam cu circul, m-aş fi putut antrena suficient cât să mă autointitulez Regina Cătuşelor. Mulţumindu-i în gând tatălui meu pentru trucul învăţat, am inspirat adânc şi am deschis uşa.
— Uite cine face minuni acum! am zis peste umăr. Poate o să-l ajut pe domnul Houdini cu următorul număr îndrăzneţ de evadare. Cum…
Am intrat în cabină şi m-am oprit brusc. Deşi încăperea era întunecată, lumina lunii intra pe uşa deschisă şi am văzut o siluetă ce şedea în capul oaselor în pat. Fie cineva aranjase pernele în forma unui trup uman, fie spărseserăm din greşeală o cabină ocupată.
Mefistofel s-a ciocnit de mine şi a blestemat.
— Trebuie să închidem uşa…
— O idee bună! E cam curent, a zis personajul misterios, ridicându-se în picioare. Poate ar trebui să o şi încui. N-aţi vrea să băgaţi pe nimeni la idei în legătură cu scopul vizitei voastre aici. Neînsoţiţi. După miezul nopţii. Nu arată prea bine.
Mi-au trebuit câteva secunde să mă dezmeticesc, însă vocea aceea nu era deloc cine m-aş fi aşteptat să fie.
— Thomas!
Inima aproape mi-a sărit din piept, dorind să evadeze din situaţia teribilă.
— Ce Dumnezeu faci stând aşa, în bezna asta?
În loc de răspuns, o lumină s-a aprins pe noptieră. Thomas a ridicat felinarul şi a făcut semn spre cameră. Totul era aproape intact. Nu era nimic nelalocul lui. Colţurile aşternuturilor erau trase, măsuţa de toaletă era orânduită cu grijă cu bijuterii şi cu cele necesare machiajului. Totul părea în regulă, cu excepţia noastră. Era clar că cineva făcuse curat în cameră de ultima dată când ne aflaserăm acolo.
Am deschis gura, dar nu am reuşit să scot nicio vorbă. Comportamentul lui Thomas fusese întotdeauna uşor bizar, însă situaţia de faţă era ciudată chiar şi pentru el.
— Uneori mă ajută să mă aflu în locul în care victima a fost ultima dată în viaţă. Dacă stau nemişcat, pot să recreez scena.
Thomas şi-a înclinat capul.
— Ce anume vă aduce pe voi aici? Aţi descoperit ceva despre domnişoara Crenshaw sau…
Tonul lui era calm şi suficient de cordial, însă lucirea necunoscută din ochii lui m-a iritat imediat.
— Ieşiserăm la o plimbare romantică şi am hotărât să încheiem seară cu o vizită în cabina unei femei moarte. Săruturile furate pe lângă cadavrele în putrefacţie sunt la modă. Mă mir că nu ai încercat şi tu.
Am văzut durerea din ochii lui Thomas, înainte ca el să se poată stăpâni.
— Serios acum, ce fel de întrebare este asta, Cresswell?
Thomas s-a tras înapoi atât de brusc, că mi-am uitat enervarea, şi a zis, încreţindu-şi nasul:
— Ce Dumnezeu este mirosul ăsta respingător? Este groaznic, a spus, fluturând aerul cu mâna în dreptul nasului. Putred chiar.
— Ce?
M-am aplecat înainte, uitând cu totul de supărare. Ultima dată când mirosisem ceva oribil fusese la academie şi nu trecuse mult timp de când descoperiserăm împreună un cadavru descompus. Mi-am alungat amintirea, nevrând să mă gândesc la liliecii din camera aceea înspăimântătoare. Am mirosit, aşteptându-mă la ce era mai rău.
— Nu simt nimic neobişnuit.
— Oh! Las-o baltă! a spus Thomas, îndreptându-şi spatele. Este atitudinea ta, domnişoară Wadsworth! Pute!
Mefistofel era îndoit de spate, râzând cu lacrimi. I-am aruncat o privire care promitea o moarte bruscă dacă îndrăznea să mai scoată vreun sunet. Mefistofel s-a îndreptat şi a păşit uşor în spate, ridicându-şi mâinile în semn că se preda, deşi pieptul lui se zguduia încă de hohotele înăbuşite.
— Ei bine, ce întorsătură dramatică!
Mefistofel şi-a tras ceasul de buzunar de parcă tocmai şi-ar fi amintit de o întâlnire cu Satana.
— Domnişoară Wadsworth?
Mi-am aruncat privirea spre maestrul de ceremonii, care se îndrepta cu paşi mari spre uşă.
— Adevărul este otrăvitor. Ai grijă cât înghiţi dintr-o singură sorbire!
— Nu vrei să încetezi cu sfaturile tale misterioase?
— Ai şi mai multă grijă cât adevăr împarţi, a zis el, uitându-se cu atenţie la Thomas şi ignorându-mi împunsătura. O seară bună amândurora!
DOUĂZECI ŞI TREI,
DEDUCŢII ŞI ÎNŞELĂCIUNE
Cabina domnişoarei Crenshaw
RMS Etruria
5 ianuarie 1889
