— Nu doar că Houdini se va scufunda în canistră, însă o vom închide cu lacăte, asigurându-ne că nici măcar el nu va fi capabil să evadeze.

Oamenii au început să şuşotească, iar încăperea a părut să respire la unison. Era suficient de periculos să intri într-un vas plin cu apă, însă a încuia un om înăuntru era cu totul nebunesc. Mefistofel a lăsat tensiunea să fiarbă lent, bucurându-se de tulburarea crescândă a spectatorilor. Puteam să jur că ochii îi sclipeau de satisfacţie.

— Este în regulă, a zis el pe un ton mângâietor. Îi voi acorda lui Houdini onoarea de a anunţa restul.

Mefistofel şi-a aruncat mâinile într-o parte şi în cealaltă, urându-i bun venit favoritului său.

— Iată-l pe incredibilul, imposibilul, înnebunitor de înspăimântătorul artist al evadărilor al secolului al XIX-lea! Doamnelor şi domnilor, vi-l prezint pe Marele Houdini!

Mulţimea era, în bună parte, tăcută când Mefistofel apăruse pe scenă, însă când Houdini a intrat în salon, liniştea a părut o creatură vie, ca bezna, densitatea şi pulsul sângelui unui om vibrând în zgomotul de afară. Auzisem oamenii spunând că în tăcere puteai auzi şi căderea unui ac, dar prezenţa lui Houdini crea un efect cu mult mai puternic. Aş fi putut să jur că îmi auzeam fiecare bătaie a inimii, fiecare moleculă de oxigen pe care o inhalam, iar totul răsuna atât de tare, încât sigur că putea fi auzit tocmai din Londra.

Mefistofel avea dreptate din nou: destinul lui Harry Houdini era să devină o legendă, măcar şi pentru prezenţa lui copleşitoare. Houdini era un om de statură modestă şi cu o forţă extraordinară. Cel puţin aşa îmi părea în seara asta, după ce văzusem moartea prefăcută în spectacol.

— Un pic cam prea dramatic pentru gusturile mele! a şoptit Thomas, aplecându-se spre mine. Câte adjective se pot folosi într-o propoziţie? Cred că Mefistofel are nevoie de un dicţionar de sinonime. Poate că o să-i dăruiesc unul!

— Şşt! l-a certat doamna Harvey, cu privirea îndreptată spre tânărul cu păr brunet, înveşmântat într-un halat pluşat.

Fără niciun preambul, Houdini şi-a scos halatul, iar obrajii mi s-au aprins, în timp ce femeile şi bărbaţii din salon au rămas fără aer. Nu mai văzusem niciodată un bărbat în lenjeria intimă, iar Houdini era, practic, dezbrăcat.

— Oh, Doamne! a exclamat doamna Harvey, sorbind lung din apa cu gheaţă. A trecut ceva vreme de când nu am mai văzut un bărbat în lenjerie. Sărmanul domn Harvey, odihnească-se în pace! El…

— Vă rog, vă implor, nu continuaţi! a întrerupt-o Thomas, privind-o cu o groază nedisimulată. Este mai bine ca unele lucruri să rămână în imaginaţia noastră. Şi chiar şi aşa, este posibil să nu vrem să ne folosim creativitatea.

— Hm, a făcut doamna Harvey şi şi-a ridicat evantaiul, pentru a-şi face vânt cu mişcări măsurate.

Eram sigură că gestul ei nu avusese nimic de-a face cu supărarea, ci cu faptul că se găsea, din nou, fascinată de tânărul care se plimba pe scenă în lenjerie intimă. Harry părea să atragă atenţia tuturor.

Liza, asistenta veşnic îndrăzneaţă, zâmbea, deşi citeam pe chipul ei că era îngrijorată. Încă nu vorbisem cu ea despre cum suporta să lucreze cu Houdini, după descoperirea scrisorii de dragoste, şi aveam de gând să discut cu verişoara mea imediat după spectacol. Dacă reuşea să ducă la bun sfârşit numărul fără a lăsa să se vadă cât era de supărată, atunci era posibil să putem ajunge la New York fără a-l arunca pe Houdini peste bord.

— Ceasul, vă rog! a bubuit vocea lui Houdini.

Asistentele au adus pe scenă un ceas mare şi l-au aşezat la câţiva metri de canistră. Privirea lui Harry a rămas o clipă asupra Lizei, apoi s-a îndepărtat iute.

— Acum, s-a adresat el publicului, am nevoie de un voluntar. Cine vrea să vină aici şi să-mi cerceteze închisoarea?

Braţul lui Thomas s-a înălţat brusc în aer. Am încercat să-l lovesc cu piciorul pe sub masă, dar am ratat, judecând după modul în care îşi legăna braţul. Artistul a ales în schimb un bărbat robust, în jur de patruzeci şi cinci de ani. Omul a lovit vasul cu un baston, făcându-l să bubuie şi demonstrând că era real. Bărbatul s-a plimbat atent în jurul vasului, lovind fiecare latură. Ba a ridicat chiar şi capacul, inspectând cine ştie ce. Satisfăcut, omul a dat scurt din cap, apoi s-a întors la masă.

— Aşa cum aţi văzut, nu este niciun truc la mijloc! a strigat Houdini cu vocea lui limpede şi răsunătoare. Aş vrea să vă ţineţi cu toţii respiraţia pe măsură ce trec secundele.

Houdini a făcut semn spre cronometru.

— Începeţi numărătoarea… acum!

Mefistofel a lovit un buton aflat pe o latură a ceasului, punând secundarul în mişcare. Mefistofel nu mai rămăsese niciodată pe scenă ca să asiste la un număr şi mă întrebam dacă nu cumva se afla acolo ca să fie cu ochii în patru la orice ar fi putut părea nelalocul lui.

Tic. Tic. Tic.

Toţi spectatorii au inspirat adânc, apoi şi-au ţinut respiraţia cât au putut de mult. Majoritatea au expirat după treizeci de secunde.

Tic. Tic. Tic. Câţiva au rezistat mai mult de patruzeci de secunde, însă aproape toţi şi-au tras sufletul înainte să fi trecut un minut.

Tic. Tic. Tic. Obrajii lui Thomas rămăseseră umflaţi şi nu părea mai deranjat de lipsa de oxigen decât fusese de prezenţa unui tânăr dezbrăcat pe scenă. Houdini a rânjit când prietenul meu a cedat în cele din urmă.

— Acum vă voi cere să vă ţineţi iar respiraţia. Dar mai întâi…

Houdini a traversat scena cu paşi mari, deloc tulburat de capcana mortală din spatele lui. Fără alte cuvinte, Harry a intrat în canistră. Apa s-a scurs afară, făcându-le pe asistente fie să se retragă, fie să rămână în balta care se lăţea în jur.

— Nu ar fi drept să fiu numit Regele Cătuşelor fără a avea cătuşe, nu-i aşa? Liza, te rog să-mi aduci cătuşele!

Manierele lui Houdini au adus un zâmbet slab pe figura impenetrabilă a lui Mefistofel. Houdini învăţa repede, calitate foarte apreciată în meseria lui.

Încă zâmbind, Liza a păşit în faţă, ţinând cătuşele. Văzând una ca asta, mulţimea s-a indignat.

— Este o nebunie! Nu vrem să vedem un om înecat. Unde este numărul cu flăcările? Aduceţi ghicitorul!

Stând încă lângă cronometrul uriaş, Mefistofel şi-a înclinat capul.

— Dacă vă este teamă de moarte, atunci ar fi mai bine să plecaţi acum. Nici Houdini şi nici eu nu-i putem garanta supravieţuirea. Sărurile sunt la dispoziţia tuturor.

— Au murit oameni! Este inacceptabil!

Bărbatul a dat din cap şi a ieşit din salon. Nimeni altcineva nu a mai protestat la idea de a vedea un om înecându-se sub propriii ochi, idee care mă tulbura. Oricare dintre pasagerii dornici să vadă moartea cuiva putea fi implicat în crime sau putea deveni următoarea victimă.

Privirea mi-a alunecat înapoi la verişoara mea, care zâmbea încă din spatele măştii. Oricât ar fi fost de supărată pe Houdini, dacă ceva mergea prost cu numărul lui, Liza nu ar fi fost capabilă să-şi păstreze calmul. Sau, cel puţin, aşa speram.

Agitaţia îmi răscolea gândurile. Dacă se întâmpla ceva, atunci ar fi fost foarte uşor ca accidentul să fie pus pe seama echipamentului. Cu toate acestea, nu ar fi fost o crimă prea discretă pentru un criminal căruia îi plăcea dramatismul? Ori poate satisfacţia de a reteza viaţa unei legende în devenire era suficientă?

Houdini a ridicat braţele, aşteptând cătuşele. Liza i le-a prins la încheieturi un pic prea nerăbdătoare, iar sunetul lor a răsunat cu ecou în tăcerea salonului. Houdini s-a uitat cu coada ochiului la verişoara mea, dar a ridicat mâinile mândru.

— Acestea sunt cătuşe poliţieneşti.

Harry a tras de ele, demonstrând că erau reale.

— De îndată ce mă voi scufunda în apă, iar asistentele mele vor fi pus capacul, vă voi ruga să vă ţineţi respiraţia, urmărind ceasul.

Houdini şi Mefistofel s-au privit, iar maestrul a făcut un semn din cap. În ciuda logicii care îmi spunea că totul avea să fie bine, palmele m-au furnicat când Houdini a intrat în vas. Pentru binele nostru sau al lui, Harry a inspirat adânc înainte de a intra sub apă. Liza şi Isabella au ajuns imediat deasupra vasului, aşezând capacul la locul lui. În aceeaşi secundă în care capacul a fost prins, Mefistofel a pornit cronometrul. Părea că exersaseră destul de mult. Nu îşi permiteau să rateze acest experiment. Nu doar de dragul lui Houdini, ci şi pentru viitorul trupei.

Tic. Tic. Tic.

Mi-am ţinut iar respiraţia alături de ceilalţi spectatori până ce m-am convins că ochii aveau să-mi explodeze în cap dacă nu inhalam aer.

Tic. Tic. Tic.

Secundarul răsuna cu ecou, ca un gong, pe când Houdini rămânea tot sub apă.

Tic. Tic. Tic. Alţi câţiva oameni şi-au dat drumul respiraţiei. Trecuseră, de acum, patruzeci şi opt de secunde de când artistul evadărilor era scufundat. Liza şi Isabella s-au mişcat uşor, afişându-şi încă zâmbetele mai degrabă îngheţate.

Tic. Tic. Tic. Mefistofel a strigat: