Thomas s-a gândit la noua informaţie. Dacă m-aş fi aşteptat să citesc vreun soi de emoţie pe chipul lui Thomas după ce aflase de escapada maestrului, aş fi fost tare dezamăgită. Thomas era la fel de rece şi de analitic ca întotdeauna.
— Este posibil să mintă. Există o probabilitate destul de mare să fi tăiat el însuşi bucăţi din rochie, sperând să le folosească pentru a ne distrage atenţia.
— Dar care ar fi scopul? am întrebat, deloc convinsă. Asta nu ar face decât să pară suspect. Ar fi putut pretinde că nu o cunoştea sau că nu a fost în camera ei. Cine ar fi ştiut?
— Secretele nu stau niciodată îngropate prea mult timp. Cineva l-ar fi putut vedea şi este posibil ca el să încerce să se pregătească pentru această eventualitate.
Am oftat, sperând că antipatia lui pentru maestru nu îl împiedica să-şi facă deducţiile. Am rămas în linişte, cercetându-ne gândurile.
În cele din urmă, am spart tăcerea.
— Bine! Hai să începem de undeva! Să zicem că Mefistofel a venit, pur şi simplu, aici, au băut şampanie şi au…
Am roşit, nevrând să intru în detalii legate de ce ar fi putut face cei doi după consumul băuturilor.
— Apoi a plecat. Poate i-a trimis cineva tortul şi fructele, pretinzând că ar fi o dovadă a dragostei lui. Nu am găsit decât o farfurie şi o furculiţă. Apoi, după ce a trecut suficient timp şi fetei i s-a făcut rău, criminalul a reuşit, în cele din urmă, să lovească.
— Interesant!
O scânteie s-a aprins în privirea intrigată a lui Thomas.
— Pe unde ar fi putut intra potenţialul criminal?
— Este simplu, am zis, arătând în faţa noastră. Pe uşă. Este singurul mod.
— Exact! Trebuie să verificăm dacă nu cumva există urme că ar fi fost forţată sau… a zis Thomas, întrerupându-şi brusc discursul. Uite!
M-am uitat la uşa închisă. La început nu am reuşit să văd nimic, apoi am mijit ochii. Pete mici de sânge se înşiruiau sub forma unui arc pe spatele uşii.
— Au o formă ciudată, nu crezi?
Din doi paşi mari, Thomas ajunsese la uşă şi o şi cerceta. Eram în spatele lui. Tânărul şi-a frecat bărbia, încercând probabil să nu atingă potenţiala dovadă. Ochii lui săreau de la un element la altul, calculând şi deducând în feluri pe care aş fi vrut să le cercetez din interiorul minţii lui.
— Hai să jucăm scena crimei, Wadsworth!
În ciuda circumstanţelor vitrege şi a poveştii oribile pe care o spuneau picăturile de sânge, am zâmbit, iar Thomas a făcut la fel. Poate că amândoi eram la fel de diabolici ca şi artiştii din trupa de circ.
— Eu voi juca rolul victimei, am zis. Tu eşti un criminal mult mai bun.
— Este adevărat.
Thomas a deschis uşa şi a ieşit.
— Încă nu am fost prins.
— Păgânule!
Mi-am dat ochii peste cap, dar am închis uşa în urma lui, aşteptând.
Un moment mai târziu, Thomas a ciocănit, iar eu mi-am alungat toate celelalte gânduri. Nu-mi era greu să-mi imaginez cum se simţise domnişoara Crenshaw auzind un ciocănit la uşa cabinei ei private. Oare începuseră deja efectele otrăvii? Oare alergase la uşă, sperând să primească ajutor? Inima îmi bătea ca a unui şoricel când am crăpat uşa. Oare îl aşteptase pe vizitator sau fusese un musafir surpriză? Asta avea probabil să rămână un mister.
Thomas stătea cu pălăria înclinată pe frunte, iar unghiurile ascuţite ale chipului său erau scăldate în umbră. Chiar dacă ştiam că era el, un fior mi s-a strecurat pe spate. Thomas a ridicat capul, dar tot nu-i puteam desluşi ochii. Partea aceea a punţii de promenadă era scăldată în beznă, chiar şi sub lumina lunii.
— Ascultă! am şoptit.
Valurile lipăiau lovindu-se de cocă şi făcând un sunet ritmat şi monoton. Aburul se înălţa şi fâsâia dintr-un horn din apropiere. Zgomote de fundal care acoperiseră probabil sunetele înăbuşite ale unei lupte, dacă cineva fusese treaz în vreuna dintre cabinele alăturate.
— Îmi imaginez că fata îşi cunoştea atacatorul, a zis Thomas, plimbându-şi mâinile de-a lungul cadrului uşii. Nu există nicio zgârietură sau urmă că uşă ar fi fost forţată din afară.
— Sunt de acord! Sau poate că se simţea prea rău ca să refuze orice fel de ajutor.
Am deschis uşa larg, lăsându-l pe Thomas să intre. De îndată ce prietenul meu se afla iar în cabină, am rămas lângă el, studiind urmele de sânge. Între mine şi Thomas erau doar câţiva centimetri şi îi puteam simţi căldura trupului. Mă întrebam dacă domnişoara Crenshaw se simţise la fel înainte de a fi atacată. Oare stătuse aşa de aproape de criminalul ei? Oare îi simţise căldura înainte ca ucigaşul să-i aplice lovitura fatală?
— Aici nu se vede niciun semn de luptă, am continuat, aşa că atacul trebuie să se fi petrecut la scurt timp după ce fata a lăsat persoana înăuntru.
Thomas a încuviinţat cu o mişcare din cap.
— Domnişoara Crenshaw avea încă inelul pe deget, aşa că nu a fost vorba de furt. Dacă îmi amintesc bine, deşi nu am cercetat prea atent, nu am găsit nicio urmă de apărare pe mâinile ei. În afară de zgârieturile făcute cu propriile unghii. Oare de ce?
M-am gândit o clipă, uitându-mă la pieptul lui Thomas, pe măsură ce în minte îmi înflorea o idee.
— Pentru că, aşa cum ai spus, criminalul a lovit-o imediat ce fata l-a poftit înăuntru. Dacă se simţea rău, pesemne că reflexele ei nu au mai ajutat-o să reacţioneze rapid.
Pentru prima oară, ştiam ce simţea Thomas când intra în pielea criminalului. În loc să fiu pradă, am devenit prădător. Propriul meu întuneric a început să sclipească precum ochii unui câine flămând la un ospăţ şi nu am încercat să-i controlez pofta nestăpânită.
Era minunat şi terifiant să ştiu cum funcţiona mintea unui ucigaş, ce dorea şi cum se simţea ţinând viaţa unui om în gheare. Sigur şi echilibrat ca bisturiul, aveam puterea să aleg cum să retez firul vieţii cu o singură mişcare rapidă de cuţit. Cum să-l ucid.
Puterea era la fel de năvalnică şi de îmbătătoare ca şi şampania pe care eu şi Thomas o băuserăm la balul de Crăciun cu două săptămâni în urmă. O mişcare cât de mică şi îi puteam decide soarta. Destinul lui Thomas nu mai era scris în stele sau de vreun zeu aflat în ceruri, ci era în mâinile mele.
