— Ce metodă sugerezi, atunci? a întrebat unchiul.
El nu văzuse cât de mult crescusem studiind la institut. Mă simţeam mult mai încrezătoare când îmi expuneam ipotezele şi îmi făceam mai puţin griji legate de incorectitudinea presupunerilor mele sau de eventuala batjocură. Thomas îmi spusese odată că lui nu îi era teamă să i se arate că a greşit; îi era teamă doar să nu poată încerca.
— Va trebui să creăm propria noastră iluzie, am zis eu, intrând deja în rol. Vom încerca să-i trimitem pe piste greşite cu întrebările noastre. O să-i facem să devină suspicioşi cu privire la cu totul altceva. Dacă ei îşi câştigă pâinea folosind această formă de artă, nu văd niciun motiv să nu aplicăm aceeaşi metodă.
Un zâmbet diabolic s-a iţit pe buzele lui Thomas.
— Dacă ei sunt „Carnavalul Clarului de Lună”, atunci trebuie să ne inventăm şi noi un nume fantastic. Corsarii Adevărului. Fecioarele Trăsnite. Mă rog, a zis Thomas, auzind oftatul greu al unchiului, ultimul nu se aplică neapărat tuturor celor prezenţi. O să inventez şi alte nume.
— În timp ce voi vă ocupaţi cu această misiune monumentală, am zis, Liza a invitat-o pe Anishaa la ceai în dimineaţa asta. O să văd ce pot descoperi despre ea şi despre vreun eventual spadasin secret.
Am îndrăznit să îl privesc pe unchiul meu şi am zâmbit.
— Hai să discutăm ce am aflat între timp mâine, înainte de cină!
Thomas şi-a scos ceasul de buzunar, deschizându-l cu un gest teatral.
— Asta înseamnă că avem la dispoziţie treisprezece ore ca să dormim, să ne infiltrăm în rândurile lor, să creăm o diversiune, să găsim un nume pentru grupul nostru şi să ne dichisim pentru cină.
Thomas şi-a netezit buclele castanii atent aranjate.
— Slavă Domnului că nu am nevoie de mult timp să fac asta, a zis el, arătându-şi trupul cu mâna, să arate uluitor. Spre deosebire de Mefistofel.
— S-ar părea că voi doi aţi căpătat abilităţi noi la institut.
Unchiul a luat tava cu braţul retezat şi l-a pus în răcitorul pe care ni-l împrumutase căpitanul.
— Deşi nu sunt sigur că sarcasmul şi zeflemeaua ne vor ajuta cu ceva. Trebuie să aflăm cui îi aparţine mâna.
— Se numeşte şarm, profesore. Şi sunt ferm convins că ne va duce departe.
Thomas a inspirat adânc. În ochi îi dănţuia voioşia.
— Nimeni nu poate rezista unei glume picate la ţanc.
Unchiul s-a întors de la răcitor. Nu mai părea amuzat.
— Plecaţi amândoi! Mergeţi la culcare, apoi, de dimineaţă, fie îi fermecaţi, fie îi enervaţi suficient de mult pe artiştii de circ încât să vă dea informaţii.
Unchiul a oprit cu un gest din mână următoarea replică a lui Thomas.
— Încearcă să nu-i iriţi prea mult! O părticică din şarmul tău este uneori prea mult.
Mie nu îmi spusese nimeni să am grijă şi luam asta ca pe un semn bun. În minte mi se forma o idee care nu cred că i-ar fi încântat pe niciunul dintre ei. Însă era întotdeauna preferabil să cer iertare decât să cer permisiune. Speram doar că Thomas nu avea să fie prea supărat pentru că aveam să joc numărul pe cont propriu.
Dimineaţa a sosit mult mai repede decât trecuse noaptea şi m-am trezit când am auzit un ciocănit la uşă. Mi-am frecat faţa şi am descoperit o carte de joc lipită de obrazul meu. Pesemne că adormisem pe pachet. Liza şi-a dat ochii peste cap, dar nu a comentat nimic pe când m-a împins spre cufăr.
— Un moment! a strigat ea, câştigând astfel puţin timp ca să mă pregătesc.
Am blestemat în cel mai nepoliticos mod cu putinţă, alergând de colo, colo ca să îmbrac o rochie decentă, dar simplă pentru musafiră. Câteva minune mai târziu, verişoara mea a deschis uşa cu un gest teatral.
— Aş vrea să ţi-o prezint pe Anishaa, cunoscută şi ca Asul de Treflă, a zis Liza, politicos. Aceasta este verişoara mea, Audrey Rose.
Am făcut amândouă temenele şi ne-am aşezat pe scaune şi taburete în timp ce menajera a intrat cu un samovar şi o tavă cu dulciuri pentru micul dejun. Mi-am umplut ceaşca, tresărind când prima picătură de ceai mi-a ars limba. I-am aruncat o privire Lizei. Fiind o gazdă desăvârşită, fata se trezise dis-de-dimineaţă şi ceruse gustările. În asemenea momente îmi venea să o îmbrăţişez pentru atenţia ei la detalii.
Anishaa, zeiţa mâncătoare de flăcări, era aproape de nerecunoscut fără costumul ei inspirat de gheţuri. În locul perucii argintii cu cozi groase, împletite, părul tinerei erau lung până la bărbie şi era de un negru-albăstrui, atârnând într-un singur val neted, ca o cortină. Fără vopseaua alb-albăstruie, pielea Anishei avea o nuanţă între maro auriu şi cafeniu.
Tânăra a renunţat să încerce să-şi mai balanseze ceaşca în poală şi s-a aşezat cu picioarele încrucişate pe podea, acolo unde se afla deja Liza. Am privit-o cu ochii mari pe când sorbea din acelaşi ceai care-mi opărise limba şi am zâmbit amuzată.
— Când înghiţi foc în fiecare seară, ceaiul nu mai pare fierbinte, a zis ea, făcându-mi cu ochiul.
Liza a zâmbit delicat şi a sorbit din propria ceaşcă, auzindu-mi chicotul deloc elegant. Nevrând să fiu nepoliticoasă, m-am aşezat alături de ele pe covor.
— Îndrăznesc să spun că este adevărat.
Mi-am aşezat ceaşca şi farfurioara pe jos, privind aburul care se ridica în aer ca un şarpe.
— Cum ai început să mănânci flăcări? Nu-mi imaginez cum trebuie să fi fost când ai încercat prima dată. Eşti foarte curajoasă!
— Mulţi ar spune că sunt neghioabă, a spus ea, mijind ochii.
Mi-am luat cea mai inocentă şi nevinovată mină. Liza a pufnit exasperată, dar nu m-a certat pentru curiozitatea de care dădeam dovadă, aşa cum ar fi făcut mama ei. Verişoara mea cunoştea prea bine semnele unei strategii şi ştia că puneam ceva la cale. În loc să comenteze, Liza ne-a întins o tavă cu biscuiţi, sperând probabil ca dulciurile să îmi distragă atenţia de la stânjeneala pe care o simţeam în preajma necunoscuţilor.
Anishaa a înhăţat un biscuit, privind cu poftă bucăţelele de ciocolată înainte să-mi răspundă la întrebare.
— Câţiva magicieni şi fachiri m-au învăţat cum să înghit flăcări. Mi-au spus că numele meu – care s-ar traduce prin „aceea care nu cunoaşte întunericul” – înseamnă că m-am născut să mânuiesc focul.
