— Cel mai spectaculos truc din lume este să poţi visa fără limite.

— Toţi visăm, Mefistofel, am zis. Nu este niciun truc.

Maestrul s-a ridicat şi a luat un balon cu aer cald în miniatură. Mi-a făcut semn să vin mai aproape şi a ridicat balonul în aer, privind-l cum plutea frumos între noi, cu dungile lui bleu, jumătăţile de lună şi micile perle. De aproape, puteam vedea firele de argint din coşul de răchită.

— Visurile sunt nişte ciudăţenii, a zis el, uitându-se încă la balon. Sigur că toţi ne putem pune capetele pe pernă şi să ne imaginăm, dar putem face asta fără limite şi fără vreo urmă de îndoială? Asta este cu totul altceva. Visurile sunt creaturi libere şi schimbătoare, care capătă forţă şi formă datorită imaginaţiei indivizilor. Ele sunt dorinţe.

Mefistofel s-a uitat la mine, apoi a întins mâna şi mi-a scos agrafa.

— Nu trebuie decât ca o undă de îndoială să se înfiripe în ele şi se dezumflă, a zis Mefistofel, împungând balonul cu acul de păr.

Aerul a ieşit răsuflând pe când jucăria cobora acum spre podea.

— Dacă poţi visa fără limite, poţi ajunge pe culmi înalte. Poţi lăsa magia imaginaţiei să te elibereze.

— Bunicul tău este de acord cu trupa ta de circ? am întrebat, sperând că nu eram prea obraznică. Sau de aceea porţi mască? Pentru a te ascunde.

Mefistofel s-a uitat la balonul spart.

— Familia mea nu doreşte să ştie nimic despre spectacolul meu. Se comportă ca şi cum nici el, nici eu nu am exista. În calitatea mea de moştenitor de rezervă, nu mi s-a cerut niciodată să fiu cel bun sau cel cuviincios. Eu trebuia să exist, pur şi simplu, în cazul în care se întâmpla o tragedie cu fiul lor preferat.

Nu simţeam nicio urmă de amărăciune, deşi cuvintele lui erau brutal de sincere. O parte din mine îşi dorea să-l mângâie, deşi partea mai raţională s-a abţinut.

— Bunicul a murit, iar tata a căzut la pat. Este încă în viaţă, a continuat el, dar fratele meu conduce, în mare parte, afacerile. Mi-au spus că ar fi mai bine să nu-l supăr pe tata cu visurile mele inutile până ce nu se va înzdrăveni. Prostiile mele sunt demne de escroci şi de hoţii de cea mai joasă speţă, oameni de care ar trebui să mă feresc, din moment ce mama este din Constantinopol. Şi-au făcut griji că societatea o să mă privească cu ochi şi mai răi decât o făcea deja.

— Îmi pare rău!

Inima mi s-a strâns. Pe jumătate indiancă, mama se confruntase cu acelaşi fel de prejudecăţi din partea oamenilor obtuzi.

— Ştiu cât de greu este să obţii aprobarea părinţilor, dacă este ultimul lucru pe care îl vrei cu adevărat.

Mefistofel a frecat masca, dar nu şi-a scos-o.

— Da, păi…

Vocea lui era puţin spartă.

— Acum înţelegi de ce este atât de important inelul acela pentru mine. Poate că am fost o dezamăgire pentru familia mea, dar nu sunt gata să renunţ la ea. Bunicul a insistat ca inelul să fie al meu când a murit şi este ultima mea legătură cu el.

Mi-am dus mâna la pandantivul în formă de inimă de la gât. Aş fi înnebunit dacă s-ar fi întâmplat ceva cu colierul. Mi-am adus aminte de dorul din ochii lui Mefistofel când Thomas îi arătase inelul. Dacă aş fi fost în locul lui, aş fi sugrumat pe oricine ca să-l recuperez.

— De ce nu ai spus nimănui că a dispărut inelul familiei tale?

Mefistofel a zâmbit, dar surâsul lui era mai mult aprig decât blând.

— Nu vreau să îmi descopere cineva adevărata identitate. Cine ştie la ce şantaj aş fi supus dacă mi s-ar afla numele? Artiştii mei sunt geniali, dar sunt şi descurcăreţi. Au nevoie de bani şi îi câştigă cum pot.

— Atunci, crezi că Jian sau Andreas ţi-au furat inelul?

— Nu sunt sigur cine l-a furat. Îmi sunt cu toţii dragi, dar nu am nicio idee despre cât de adânci le sunt cicatricile.

— Este oribil!

— Aşa este viaţa, draga mea.

Mefistofel a ridicat un umăr.

— Ei sunt scursurile societăţii, repudiaţii şi aşa-zişii ciudaţi. Când ideea îţi este înşurubată în creier cu pumnul, tinzi să te retragi şi să trăieşti după propriul cod. În cine poţi avea încredere când lumea se întoarce atât de brutal împotriva ta? Şi pentru ce? Pentru că alegem să trăim în concordanţă cu propriile reguli? Pentru că o tânără preferă să se acopere de cerneală şi nu de mătăsuri? Sau poate pentru că unei persoane îi place să înghită flăcări în loc să cureţe aleile din East End?

Mefistofel şi-a strâns pumnii.

— Nu îi pot învinovăţi că muşcă mâna care le dă de mâncare, aşa cum nu pot ignora faptul că societatea i-a lovit până ce au învăţat, la rândul lor, să lovească pe oricine îndrăzneşte să se apropie prea mult. Poate că ne-am adunat într-o trupă, dar suntem singuri. Trupa asta de circ este căminul lor momentan, dar nu va rămâne aşa pentru totdeauna. Există mereu un vis mai grandios, un scop mai măreţ care trebuie atins. Acesta este preţul când visezi fără limite. Aceasta este partea întunecată a show business-ului.

Mă gândeam la un anumit număr.

— Precum Houdini?

Mefistofel a ridicat balonul spart şi l-a aruncat într-un coş de gunoi.

— Ca el. Ca Jian. Ca Anishaa. Andreas. Cassie. Şi chiar şi Sebastián. Suntem cu toţii împreună – fraţi şi surori – în nebunia asta, până ce ne vom despărţi. Nu îmi face plăcere să îi privesc ca pe nişte hoţi, escroci sau chiar criminali, aşa cum sugerezi tu, nu că nu ar fi aceasta părerea altora. Dar realitatea este că nu îmi permit să elimin pe nimeni. Deşi sunt mai înclinat să cred că nu este un membru al trupei mele. Nu ştiu prea multe despre căpitan, dar este… nu ştiu cum să zic. Pare că este capabil să facă orice pentru glorie. Nu ştiu ce ar fi putut face cu inelul meu sau de ce şi-ar ucide propriii pasageri, dar nici nu aş putea să bag mâna în foc pentru el. Sau poate că a pus vreun membru al echipajului să facă totul. Poate că visează să aibă propria navă. Inelul meu i-ar fi adus un câştig bunicel. Şi dacă ajunge să rezolve misterul găsind „adevăratul” criminal, atunci poate fi numit erou, nu-i aşa?

— Credem că visurile sunt un lucru bun, am zis, gândindu-mă la cum începuse conversaţia noastră.

— Ah, da, dar nu poţi uita că şi coşmarurile încep adesea ca un vis.

— Dacă visul ăsta a devenit brusc o asemenea corvoadă, de ce nu renunţi? Ai puterea de a te retrage. Sunt sigură că familia ta te-ar primi bucuroasă înapoi.

Mefistofel a zâmbit trist; cel mai sincer gest pe care îl văzusem vreodată din partea iluzionistului.

— Dacă ar fi aşa de simplu! Vezi tu, creezi o cale de evadare pentru altcineva şi descoperi, în ultima fracţiune de secundă, că te-ai încuiat în propria ta cuşcă. Este deja prea târziu – spectacolul a devenit deja legendă, iar tu eşti neputincios în faţa barelor, aşa că te supui artei tale şi laşi lumea să te consume, ştiind preţul. Fiecare spectacol îţi consumă puţin din suflet.

— Sună… plăcut. Dar îţi mai place ce faci?

— Vrei să-mi scot masca pentru tine, domnişoară Wadsworth? Vrei adevărul, aşa că am să ţi-l ofer.

Mefistofel s-a apropiat de mine, iar eu nu m-am retras.

— Iubeşti şi urăşti bestia care se hrăneşte din tine până ce rămâi fără energie şi care nu se gândeşte niciodată să dea ceva la schimb. Dar nu poţi da vina pe ea, îi înţelegi egoismul – şi tu ai fost egoist. Aşa că îi cauţi scuze, o hrăneşti, o iubeşti, o transformi într-un monstru atât de mare, că nu se va mai sătura niciodată cu ceea ce îi oferi. Trebuie fie să-l ucizi – riscând să mori cu el –, fie să continui până când cade cortina pentru ultima dată şi faci ultima plecăciune.

O lacrimă mi-a lunecat pe obraz.

— Este incredibil de trist, Mefistofel.

— Aceasta este natura spectacolului – el nu se termină, cu adevărat, niciodată, ci doar hibernează până ce se trezeşte şi o ia de la capăt. Artiştii de pe scenă? a zis el, arătând spre uşă. Locul lor este aici. Nu au altă casă în afară de scena scăldată în reflectoare şi corturile dungate. Spectacolul este căminul lor. Şi îi suntem cu toţii mult prea îndatoraţi pentru adăpost ca să îl lăsăm în urmă.

— Cu toţii simţiţi la fel?

— Înghiţitoarea de flăcări? Spadasinul? Domnul care aproape că se îneacă în fiecare noapte… Crezi că ei ar fi primiţi în cercurile în care te învârţi tu?