Mefistofel a clătinat din cap.

— Societatea i-a izgonit, i-a preschimbat în ciudaţi de circ şi în curiozităţi, iar acum oamenilor nu le mai pasă decât de aplauze din cauza strălucirii acelor cortine din catifea. Din cauza farmecului exercitat de magie şi de misticism. Dacă ei i-ar întâlni pe aceiaşi artişti pe stradă, nu ar mai fi la fel de politicoşi şi de toleranţi. Este un adevăr trist acela că nu trăim într-o lume unde diferenţele sunt acceptate. Şi, până când va sosi acel moment, domnişoară Wadsworth, am de gând să ofer un cămin inadaptaţilor şi celor prigoniţi, chiar dacă asta înseamnă să îmi pierd sufletul în faţa bestiei flămânde şi niciodată satisfăcute pe care domnul Barnum a numit-o show business.

Nu ştiam ce să mai spun. Erau mai multe riscuri pentru Mefistofel decât luasem în considerare; existau atâtea lucruri pe care cei implicaţi în trupă le puteau pierde. Fuseseră o familie de suflete izgonite, pierdute, până ce îşi găsiseră un cămin unul lângă celălalt. Ar fi fost distruşi dacă unul dintre ei era monstrul pe care încercau aşa de disperaţi să-l ţină departe de realitatea lor. Erau o familie aleasă care se ocupa cu făurirea visurilor, dar care trăia un coşmar. Mă durea pieptul. Nu voiam să le frâng inimile, dar nu puteam ignora crimele.

— Dacă criminalul este unul dintre artişti… am oftat. Ar fi mai bine dacă trupa de circ nu ar împiedica desfăşurarea anchetei. Şi nu mă refer la mine sau la unchiul meu, am adăugat, văzându-i umbra de neîncredere de pe chip. Ştiu că ai grijă de ai tăi, dar dacă se împrăştie zvonul că ascunzi un criminal, atunci asta va distruge tot ce ai construit. Fie că este o bestie, fie că nu, spectacolul va lua sfârşit.

Mefistofel a inspirat tremurând.

— Dacă le spun să se suspecteze unul pe celălalt, lucrurile se vor termina prost oricum.

Mefistofel a clătinat din cap.

— Suficient! Domnul Cresswell are de gând să-mi returneze inelul în curând sau ţopăie noaptea cu el pe deget, dorindu-şi să fie la fel de chipeş ca mine?

Am clipit, încurcată de schimbarea bruscă de subiect, dar nu am insistat.

— Mă voi asigura că îţi vei primi inelul înapoi.

— Ştiam eu că nu te plac degeaba.

Spunând asta, Mefistofel mi-a întins braţul.

— Vino! Este aproape timpul pentru micul dejun. Sunt sigur că domnului Cresswell i-ar plăcea să-şi petreacă timpul cu tine înainte de spectacolul din seara asta.

Am ezitat înainte de a-i accepta braţul.

— Aveam impresia că vrei să mă ţii cât mai departe cu putinţă de Thomas.

— Să nu crezi că am devenit deodată curajos, domnişoară Wadsworth. Sunt acelaşi ticălos pe care l-ai întâlnit acum câteva zile.

O undă de obrăznicie se întorsese în privirea lui.

— Doar că vreau să te fur de sub nasul lui.

Nu m-am mai obosit să răspund. Era mai bine să îl las pe Mefistofel să creadă că putea duce la capăt cea mai mare păcăleală. Ştiam că nu exista niciun bărbat suficient de fermecător cât să mă vrăjească din braţele lui Thomas Cresswell. Sau cel puţin acesta credeam că era adevărul. Dar, într-o lume în care iluziile abia se distingeau de realitate, îmi era deja din ce în ce mai greu să ştiu cu certitudine.

TREIZECI ŞI UNU,

METODĂ DE DISTRAGERE A ATENŢIEI

Prova

RMS Etruria

7 ianuarie 1889

Jian arunca pumnalele incrustate cu nestemate în aer, într-o succesiune rapidă, jonglând cu ele de parcă nu ar fi fost cu nimic mai periculoase decât nişte mere sau portocale. Părea mult prea devreme pentru a te juca aşa de nesăbuit cu o asemenea armă. Jian îmi urmărea reacţiile cu coada ochiului. Îşi ţinea gura strânsă. Artistul îşi exprimase destul de clar sentimentele cu privire la mine sau la prezenţa mea în trupa de circ, deşi singura mea greşeală de până acum fusese că existam. Din câte ştiam eu, oricum.

— Asta mă vei învăţa în această dimineaţă? am întrebat, sperând că vocea îmi suna la fel de relaxată pe cât arăta el. Sau voi juca un alt rol în spectacolul final? Nu mi-a spus nimeni ce trebuie să fac mai exact.

Andreas s-a uitat la mine, apoi la Jian, şi şi-a muşcat buza.

— De fapt, a zis el, ridicând o panglică lată şi privindu-mă laş, printre gene, momentan, tu va trebui să stai lipită de placa aceea, legată la ochi cu asta. Nu ştiu ce să-ţi spun despre spectacolul final. Mefistofel nu a zis nimănui ce număr vom face.

M-am uitat spre locul indicat de Andreas şi am clătinat din cap.

— Nu. Una este să învăţ cum să arunc un cuţit sau să mânuiesc o sabie, dar să stau legată la ochi, lipită de o placă din lemn, sub formă de ţintă, este cu totul altceva. Este nebunie pură.

Jian a ridicat o sprânceană.

— Ţi-e frică?

M-am întors brusc şi l-am fulgerat cu privirea. În mod clar, spadasinul era din nou sub influenţa zânei verzi sau înnebunise de-a dreptul.

— Bineînţeles că mi-e frică! Oricărui om cu un strop de raţiune i-ar fi teamă. Vrei să arunci cu pumnale spre mine. Ca să nu mai spun că nu mă placi deloc.

— Ţintesc foarte bine.

Mi-am îndreptat degetul spre propriul piept.

— Şi eu ar trebui să am, pur şi simplu, încredere că nu vei rata dinadins?

Andreas s-a mişcat lângă mine.

— Vrei să încerc eu primul?

— O să te legi la ochi din proprie iniţiativă şi o să-l laşi să arunce cuţite în direcţia ta?

Am clătinat din cap.

— Sunteţi cu toţii smintiţi. Absolut ţicniţi.

Însă oricât de nebunească părea ideea, îmi era greu să nu-mi amintesc cum fusese ucisă domnişoară Prescott. Cât de precis îşi găsise cuţitul ţinta şi îi tăiase coloana vertebrală, înţepându-i organele interne. Dacă Jian era pe atât de bun pe cât susţineau atât el, cât şi Andreas, atunci nu exista chip să stau acolo, oferindu-mă ca un miel de sacrificiu.

Am expirat. Logica îmi spunea că era o situaţie periculoasă şi ar fi fost mai bine să fug, dar trebuia să o fac. Dacă nu pentru mine, atunci pentru domnişoara Prescott. Nu mai aveam timp şi era necesar să strâng cât de multe informaţii puteam; dacă nu descopeream criminalul, el sau ea avea să dispară pe străzile aglomerate ale New Yorkului pentru totdeauna. O demonstraţie a abilităţilor lui Jian mi-ar fi fost de ajutor.

— Bine! Dar dacă ratezi, Mefistofel nu va fi foarte bucuros.

Chipul de piatră al lui Jian nu s-a clintit, dar aş fi jurat că în ochii lui exista o sclipire. Fără să mai spun altceva, m-am întors pe călcâie şi m-am îndreptat cu o ţinută demnă spre ţintă.

Andreas mi-a legat panglica la ochi, apoi s-a aplecat şi mi-a şoptit:

— Îmi pare rău că ţi-am furat broşa mai devreme… Este un truc la care încă lucrez. Jur că ţi-aş fi dat-o înapoi.

— Asigură-te că Jian nu ratează şi voi da totul uitării.

Andreas m-a bătut pe braţ şi m-a aşezat astfel încât stăteam din profil pe fundalul plăcii de lemn. Nici nu am încercat să respir prea adânc când Andreas s-a retras, iar Jian a strigat: