TREIZECI ŞI DOI,

CINCI DE CUPĂ

Salonul de muzică

RMS Etruria

7 ianuarie 1889

— Veniţi! Nişte coniac o să vă prindă bine.

Căpitanul Norwood i-a întins un braţ judecătorului.

— Dacă mai aveţi nevoie şi de altceva…

Judecătorul Prescott rămăsese cu privirea pironită asupra soţiei lui. Nici nu-mi puteam închipui ce îi trecea prin minte.

— Cu tot respectul, căpitane, a spus unchiul meu, aş avea mai întâi câteva întrebări pentru judecătorul Prescott.

Faţa căpitanului s-a făcut stacojie.

— Nu acum, doctore! Nu vezi că este distrus?

Judecătorul nici măcar nu a răspuns, dacă şi-a auzit numele. Omul suferise, în mod clar, un şoc, însă unchiul avea dreptate. Trebuia să scoatem de la el informaţii care ne-ar fi fost de folos imediat. Timpul avea puterea bizară de a distorsiona faptele.

Cu toate acestea, unchiul meu a cedat.

— Bine! Îl vom căuta mai târziu.

De îndată ce căpitanul a ieşit din cameră alături de judecător, m-am întors spre trupul doamnei Prescott, încercând din răsputeri să las în urmă amintirile pe care le aveam despre ea. O întinseserăm pe un divan şi îi sprijiniserăm capul pe o pernă brodată, făcând să pară că se odihnea liniştită, chiar dacă pentru eternitate.

— Închide şi încuie uşa! a zis unchiul, îndreptându-şi atenţia spre Thomas, apoi uitându-se la Mefistofel de parcă era o specie nouă de mucegai de care trebuia să scăpăm. Ia-ţi ghicitorul şi spadasinul şi lasă-ne! Vom discuta mai multe mai târziu.

Ochii lui Jian au sclipit.

— Ce mai este de spus? Andreas a venit aici ca să ghicească viitorul doamnei Harvey în oglinda magică. Atunci a…

Jian a clătinat din cap.

— Las-o baltă! Mă găsiţi în cabina mea. Vino, Andreas!

Ghicitorul şi-a aruncat privirea spre oglindă, muşcându-şi buza.

— Nu o să se întâmple nimic cu…

— O să mă asigur că niciunul dintre lucrurile tale nu se va strica în vreun fel, am răspuns.

Ştiam cât de valoroasă era oglinda, şi nu doar pentru că avea darul de a arăta viitorul. Zicând acestea, Andreas şi Jian au plecat, urmaţi de maestrul de ceremonie, care ne-a salutat scurt din cap.

— O să o însoţesc pe doamna Harvey înapoi în cabina ei, s-a oferit Liza. Nu îţi face griji, a adăugat ea când l-a văzut pe Thomas gata să protesteze! O să stau cu ea până vă întoarceţi!

Am strâns mâinile verişoarei mele.

— Mulţumesc!

— Pentru nimic!

Pe când Liza o conducea pe biata doamnă Harvey afară, ofiţerul secund a intrat în cameră cu trusa medicală a unchiului meu, care a făcut semn spre divan.

— Las-o acolo! Ei bine, Audrey Rose, vino să cercetezi cadavrul! Spune-mi ce observi! Thomas, eşti gata?

Prietenul meu şi-a scos carnetul şi stiloul din buzunarul interior al jachetei şi a zis sumbru:

— Da, domnule profesor!

— Bun. Audrey Rose? Procedează aşa cum am exersat!

Mi-am înghiţit nodul din gât, silindu-mă să văd doar ceea ce era în faţa mea. Am dat ocol trupului, încercând să găsesc vreun indiciu înainte de a folosi metrul, aşa cum făcuse unchiul meu mai devreme.

— Victima măsoară o sută cincizeci şi şapte de centimetri. Are părul castaniu-roşcat, frumos întreţinut, deşi pe la tâmple se observă fire de păr alb.

Mi-am făcut curaj şi i-am deschis pleoapele.

— Ochii sunt căprui, am zis eu, încercând să-mi suprim şocul. În albul ochilor este prezentă hemoragia peteşială.

Auzind asta, unchiul meu a venit lângă mine şi a privit în ochii orbi ai femeii.

— Excelent, nepoată! Acum avem şi o posibilă cauză a morţii – asfixierea.

Am încuviinţat, văzându-i ultimele momente de viaţă. Nu existau semne de strangulare pe gâtul femeii, nici vreo zgârietură sau contuzie pe carnea ei; cu toate acestea, rujul era mânjit, ceea ce mă făcea să cred că lady Prescott fusese sufocată cu un obiect. O simplă privire de jur-împrejur era suficientă pentru a identifica mai multe potenţiale arme ale crimei. Perne, mătăsuri şi materiale – oricare dintre ele ar fi putut să fie obiectul care îi curmase viaţa. M-am aplecat şi am ridicat mâna femeii, observând că trupul ei era cald încă. Lady Prescott fusese ucisă foarte recent. Se părea că Andreas intrase în sală alături de doamna Harvey, dar nu aveam nicio idee când apăruse Jian. Trebuia să cercetez mai bine.

I-am arătat unchiului pernele şi materialele.

— Dacă acesta este locul crimei – ceea ce cred că este adevărat, din moment ce nu îmi închipui cum ar fi putut cineva să târască trupul aici fără a fi văzut –, atunci aş pune rămăşag că vom găsi o pată de ruj pe obiectul folosit pentru a o sufoca.

— Da. Ce altceva?

Am înconjurat trupul femeii, cercetând cu privirea fiecare detaliu.

— O parte din fustele ei a fost tăiată… Acolo. Vezi? Din material lipseşte o fâşie; ruptura este prea regulată ca să se fi produs în urma unei lupte. Cred că bucata de fustă a fost tăiată după ce femeia a murit.

Thomas s-a ridicat în picioare, ridicând marginea fustei ca să cerceteze mai bine lungimea de material care lipsea. Rochia era frumoasă – de culoare deschisă, ca zăpada proaspăt căzută, cu fir de argint. Contrastul dintre puritatea culorii şi moartea subită a victimei era de-a dreptul grotesc. Femeia părea gata pentru o nuntă, nu pentru înmormântare.

— Oricine este persoana care a comis această crimă pare să aibă o obsesie pentru materialele frumoase. Oricât de ciudat ar suna, a zis Thomas, îndreptându-şi spatele, cred că aceasta este măcar o parte din motivul crimei, deşi nu este mobilul principal.

Ne-am uitat unul la celălalt. Ideile noastre păreau să alerge în toate părţile. Exista o singură persoană la care ne gândiserăm automat, menţionând materialele fine: acelaşi tânăr maestru de ceremonii, pe care insistam să îl apăr. Mi-am coborât iar privirea spre fâşia de rochie care lipsea. Nu puteam nega că devenea din ce în ce mai greu să îl achit pe Mefistofel de o parte de vină. Deşi nu puteam nega nici faptul că ceva legat de motiv nu mă mulţumea pe deplin. Unchiul ne învăţase cât de important era să avem încredere în instincte, dar eu mă feream să fac asta. Cel puţin în ceea ce îl privea pe maestru.