— A-Adică.. M-am bâlbâit eu, care este mai bine lucrată?
— Hmm…
Mefistofel a început iar să se preumble încolo şi încoace, deşi zâmbetul ştrengar îi stăruia încă pe buze.
— Să fiu sincer? Aş zice că a lui. Tăişul-Nopţii este o sabie splendidă, dar armele lui Jian sunt opere de artă.
Acum eu mi-am întrerupt plimbarea. Nu mă aşteptasem la altceva în afară de lăudăroşenie din partea lui Mefistofel.
— Credeam că bărbaţii ca tine mint de plăcere.
— Ceea ce face să fie şi mai amuzant când încerci să alegi adevărul de minciuni.
Mefistofel a continuat să meargă, dar nu grăbit sau suspect. Părea chiar relaxat şi păşea încrezător. Nu eram nimic altceva decât un cuplu tânăr plimbându-se pe punte. Cu excepţia măştii ridicole pe care o purta maestrul, a bisturiului pe care îl ascundeam şi a fricii pe care nava o purta ca pe o mantie.
L-am surprins ridicându-şi de câteva ori faţa spre lumina soarelui, deşi astrul era ascuns în spatele unui strat gros de nori. Se apropia o furtună.
— Săbiile lui Jian au fost făcute de un fierar expert, din Imperiul Otoman, în timpul călătoriilor lui, a continuat el, deşi nu îi mai pusesem nicio întrebare. Metalul cântă când taie aerul. Trebuie să vii la unul dintre antrenamentele lui Jian – poţi să auzi săbiile cel mai bine când nu eşti înconjurat de mulţime.
— Doarme cu ele alături? Par să valoreze mult.
— De ce eşti brusc curioasă în legătură cu Jian?
Mefistofel s-a oprit în apropierea unei cabine, pe la jumătate punţii.
— Crezi că ţine cadavrele în coşul pentru săbii?
Întrebarea lui fusese relaxată, dar pe chipul lui Mefistofel se citea un soi de nelinişte care mi-a făcut pulsul să o ia razna.
— Nu am voie să fiu curioasă cu privire la o sabie căutătoare fără vreun motiv anume? am întrebat. Nu totul se învârte în jurul tău, nesuferitule!
— Da, dar…
— Ştii? Tocmai mi-a venit o idee grozavă! Ar trebui să redenumeşti numărul lui „Jian, Sultanul Săbiilor Căutătoare”. Pun pariu că oamenilor le-ar plăcea să asculte simfonia. Poate că poţi crea chiar un mecanism prin care să amplifici sunetul sabiei. Ai încercat să foloseşti mecanismul unei trompete pentru urechi pentru a face sunetul mai răsunător?
Mefistofel a ridicat sprâncenele. Era o imagine care mă impresiona întotdeauna din moment ce nu-şi scotea niciodată masca.
— Te interesează să faci profit din interesul tău ştiinţific?
Maestrul şi-a dus mâna a inimă.
— Oare te-am convins să intri în show business după doar câteva nopţi? Sunt chiar mai bun decât credeam! Şi eu care mă lăudam cu abilităţile mele înainte!
— Show business? am întrebat, uşurată să văd că îi distrăsesem atenţia. Aşa numeşti tu acum trupa de circ?
— Aşa se referă P. T. Barnum{5} la circ; sună bine, nu?
Am pufnit.
— Am auzit spunându-se despre el că ar fi nemilos şi un escroc. Nu cred că este înţelept să-i împrumuţi vreo idee.
— Este un oportunist, ca majoritatea oamenilor de afaceri, iar asta nu necesită respectabilitate.
Mefistofel a introdus o cheie în broască, apoi a împins uşa. În cabina din faţa mea nu se aflau nimic altceva decât instrumente şi decoruri.
Se simţea un uşor miros de metal în aer şi, de data asta, nu era vorba de sânge vărsat. Mefistofel a aprins lumina. Obiecte destul de obişnuite se amestecau cu tot felul de invenţii improbabile. Jobene cu părţi metalice pe dinăuntru, colivii cu porumbei mecanici acoperiţi cu pene adevărate care păreau atât de autentici, că a trebuit să îi ating ca să mă conving că erau doar nişte jucării. Am văzut cu coada ochiului un frac atârnat într-un cârlig. Partea lui interioară era făcută cu totul din metal şi mecanisme. Pene de corb se înălţau pe umerii fracului, netede şi lucioase ca petrolul.
Împrăştiate de-a lungul măsuţei de toaletă erau şuruburi, bolţuri şi măşti ca ale doctorilor din vremea ciumei. M-am cutremurat apropiindu-mă de una dintre măşti. Ciocul ei din piele era de un crem atât de bogat, că părea sculptat în os.
— Astea sunt…
— Terifiante? a continuat Mefistofel, ridicând o mască şi petrecându-şi degetul unei mâini înmănuşate de-a lungul ciocului mare.
Îmi închipuiam că Mefistofel era un gânditor, deşi nu îmi prea dădeam seama.
— Ştii că în timpuri medievale, când doctorii purtau asemenea măşti, aşezau plante parfumate în vârful ciocului? Petale de trandafir, boabe de ienupăr, balsam de lămâie şi mentă, îndepărtau mirosul de putrefacţie.
Mefistofel a aşezat masca jos.
— Erau folosite şi pentru autopsii, deşi, în acele zile, altor oameni, în afară de medici, le era interzis. O persoană aşa ca tine ar fi înfruntat acuzaţii grave.
— Ce legătură au cu spectacolul tău?
În chip de răspuns, Mefistofel s-a întors şi a scos o haină neagră, cu pelerină, de pe un cuier şi a îmbrăcat-o, apoi şi-a pus o pereche de ochelari din sticlă şi, în cele din urmă, masca. S-a întors, lent, cu faţa spre mine, rămânând pe loc, nemişcat şi înveşmântat cu totul în negru, cu excepţia măştii albe ca osul. S-a întins după o pălărioară, completându-şi înfăţişarea doctorului gentleman, venit în vizită la cei pe moarte. M-au trecut fiorii. Tăcerea lui Mefistofel era la fel de sinistră ca şi costumul, dacă nu cumva şi mai înfricoşătoare.
— Ei bine? am zis, încercând să îmi stăpânesc nervii. Ce plănuieşti să faci cu aceste costume?
Mefistofel a înaintat lent, dându-mi târcoale asemenea unui vultur în jurul unui cadavru proaspăt.
