7 ianuarie 1889

Bufonii veneţieni de lângă scenă au ezitat. Paşii lor împleticiţi nu mai erau, de acum, parte din spectacol, ci creaţi de teama groasă precum smoala care pusese stăpânire pe întreaga încăpere. Acrobaţii s-au oprit, uitându-se cu gurile deschise la femeia moartă. Tăcerea lor era mai înspăimântătoare decât înainte, când săltaseră de pe un picior pe altul.

Dacă mai existase cumva vreun sâmbure de speranţă că ceea ce vedeam făcea parte cumva din spectacolul oribil, ideea a dispărut rapid. O clipă mai târziu, spectatorii au înţeles pe de-a întregul ce anume îi speriase pe artişti atât de tare, încât îşi întrerupseseră procesiunea sinistră.

Cuţitele au clănţănit pe farfurii, oamenii au răsuflat şocaţi şi, judecând după sunetul unui trup căzut pe podea, cel puţin un pasager leşinase. Nu îi puteam blama; imaginea doamnei Crenshaw, plutind în bazinul cu apă, privindu-ne cu ochii ei alburii şi părul lung plutind prin apă, părea desprinsă direct dintr-o poveste de groază. O poveste aproape prea groaznică pentru a fi spusă.

Ca nişte artişti de seamă care îşi asumau rolul în spectacol, unchiul meu şi Thomas au sărit de pe scaune şi au alergat spre bazinul cu apă. Eu mi-am aruncat şervetul pe masă şi m-am ridicat pe jumătate, gata să fug după ei. Nu voiam însă să le las singure pe Liza şi pe doamna Harvey. Chiar şi în ciuda vuietului constant de groază ce-mi răsuna în urechi, mă calma un fapt: nu credeam să mai existe vreun pericol iminent pentru altcineva. Cel puţin nu momentan.

— Trageţi cortina! le-a strigat unchiul meu membrilor şocaţi ai trupei de circ.

Cerinţa lui a fost ascultată aproape instantaneu, iar draperiile de culoarea cernelii s-au închis iute, ascunzând în spatele lor cadavrul scufundat în apă. Mă uitam la draperia din catifea în timp ce prin cap îmi treceau o mie de gânduri. Dacă Thomas şi unchiul nu ar fi acţionat aşa de repede, aproape că m-aş fi convins singură că inventasem o imagine atât de morbidă. Un alt cadavru expus teatral. Era aproape de neimaginat.

Cu o lună în urmă studiasem măruntaiele unei victime înecate. Nu puteam scăpa de imaginea buzelor albastre şi a burţii umflate oricât de mult aş fi încercat. Diferenţa era că omul acela murise în urma unui accident oribil, iar lady Crenshaw fusese ucisă. Căpitanul Norwood a apărut de undeva de lângă scenă şi a început să împartă ordine echipajului, ca un general care îşi comanda armata. În câteva secunde de la sosirea lui, pasagerii au fost scoşi afară. Indiferent cât de multe crime bizare ar fi văzut, pasagerii tot nu făceau misiunea de evacuare mai simplă. Haosul şi larma stăpâneau încăperea; oamenii erau trântiţi la pământ şi călcaţi în picioare de gloata speriată. Am clipit, fără să mă mişc, privind scena de parcă aş fi fost un spectru, cercetând iadul. Dacă exista un asemenea loc, cu siguranţă ar fi arătat exact aşa. Un mic incendiu a pornit undeva în spatele sălii – rezultatul lumânărilor căzute pe feţele de masă.

— Du-te!

Liza mi-a strâns mâinile în ale ei şi m-a privit cu ochii mari, dar hotărâţi.

— Unchiul are nevoie de tine acolo. Eu o să o conduc pe doamna Harvey în camera noastră. Din nou.

Am clipit, alungându-mi lacrimile care îmi înţepau ochii, iar Liza m-a tras într-o îmbrăţişare strânsă.

— Totul o să fie bine. Vom fi la New York până mâine-noapte. Trebuie să mai rezistăm doar o zi.

Am încuviinţat, incapabilă să fac mai mult de atât, şi m-am retras. De îndată ce le-am văzut pornind spre ieşire, mi-am adunat fustele şi am alergat cât am putut de repede pe scări, păşind în spatele draperiilor de catifea.

Mefistofel stătea în picioare, cu mâinile înfipte în şolduri.

— Vă spun, nu este posibil ca femeia să fi făcut asta de una singură, a zis el.

Tonul lui lăsa să se ghicească faptul că nu era prima oară când repeta fraza şi că încerca să-şi păstreze calmul în ciuda cadavrului plutitor din recuzita lui de spectacol. Mefistofel a arătat spre partea de sus a vasului.

— Vedeţi lacătele acelea? Cineva le-a aşezat la loc. Este nevoie de doi oameni de-ai mei ca să asambleze bazinul. I-ar fi fost imposibil ca, odată aflată în apă, să pună capacul şi să îl încuie. Şi chiar credeţi că şi-ar fi înfipt cinci inimi în trup şi apoi ar fi aşezat cartea de joc cu aceeaşi denumire pe sticla vasului?

— Ce semnifică Cinciul de Cupă? am întrebat.

Nu mă mai temeam de ce suspiciuni aş fi putut trezi în mintea unchiului şi a lui Thomas.

— Ştii cartomanţie, nu?

Mefistofel şi-a frecat fruntea.

— Gelozie. Semnifică duşmănia faţă de oamenii din jur.

— Are sens, având în vedere scrisoarea ei, a zis Thomas.

— Scrisoare?

M-am mutat lângă Thomas şi am observat o bucată de hârtie în mâna lui. Thomas şi-a aruncat privirea spre mine şi mi-a întins biletul în timp ce unchiul dădea târcoale bazinului cu apă, cercetându-l în detaliu. Am citit repede scrisoarea. Pulsul îmi galopa în vene pe când treceam cu ochii peste cuvintele scrijelite în grabă.

Am recitit scrisoarea, încruntându-mă.

— Despre ce fată vorbeşte?

— Aceasta este întrebarea momentului, Wadsworth.

Thomas a ridicat din umeri.

— Poate că se referă la ceva ce s-a petrecut înainte de îmbarcare. De fapt, a zis el, arătând al doilea rând al scrisorii, garantez că oricare ar fi întâmplarea despre care se vorbeşte aici, ea s-a petrecut înainte ca oricare dintre ei să se fi îmbarcat. Cred că acesta este mobilul crimelor.

Simţeam că gândurile mi se luminau ca scăldate de zori.

— Tot ce trebuie să facem este să aflăm la cine se referă scrisoarea şi apoi vom găsi criminalul.

Mefistofel a venit lângă mine şi a pufnit.

— Oh, asta e tot? Dar nu ar trebui să fie deloc dificil!

Thomas l-a privit într-un fel ce mă făcea deja să clatin din cap.

— Poate nu pentru cineva ca tine, a zis el. Totuşi, o persoană cu ceva mai multă logică şi inteligenţă este capabilă să facă legăturile. Să observe.

Thomas mi-a luat scrisoarea din mâini şi şi-a dres glasul.

— „Deşi era frumoasă pentru o prăpădită…” Bazat doar pe această propoziţie, o persoană cvasi-inteligentă ar putea deduce că „fata” în cauză avea o profesie aflată sub statutul social al doamnei Crenshaw, dar nu atât de josnică încât să nu interacţioneze cu ea. Ceea ce conduce la doar câteva posibilităţi.

— Eşti insuportabil! a mormăit Mefistofel.

Eu am zâmbit.

— Şi asta este doar încălzirea.

Thomas a ignorat comentariul şi a înşiruit meseriile pe degete.

— Vânzătoare de mâncare. Vânzătoare de fleacuri. Mătăsuri sau panglici. Având în vedere statutul lui lady Crenshaw, mă îndoiesc că făcea chiar ea aprovizionarea cu de-ale gurii. O asemenea îndeletnicire ar fi fost sub demnitatea ei şi ar fi rămas în sarcina servitorilor de la bucătărie. În plus, nu mi-o pot închipui cumpărând vreo podoabă care să nu fi fost achiziţionată dintr-un magazin „mai potrivit”. Exempli gratia, nu s-ar fi obosit să cumpere vreun lucru care nu costa considerabil şi cu care nu putea să se laude în faţa celorlalte doamne, la întâlnirea lor săptămânală. Flori, panglici sau mătăsuri – aici ar putea fi cheia. Aceste lucruri i-ar arăta avuţia şi abilitatea de a cheltui bani pe nimicuri.

Mefistofel a clătinat din cap.

— Eşti deştept, nu?

— Bineînţeles! a spus Thomas. Ar trebui să mă simt insultat? Despre ce vei comenta mai departe, despre petele aurii din ochii mei? Despre maxilarul meu prea ascuţit?

— Egoul tău exagerat?

Un zâmbet diabolic s-a lăţit pe faţa lui Thomas.