— De acum, pulsul tău trebuie să se fi înteţit.
Mefistofel s-a apropiat.
— Abia îţi simt respiraţia. Ţi-am câştigat atenţia, teama şi emoţiile. Am promis trei lucruri în spectacolul meu de început, domnişoară Wadsworth. Îţi aminteşti care erau?
Refuzam să îmi fie teamă. Maestrul spusese că spectacolul era plin de magie, pozne şi haos.
— Da!
Nu îi vedeam faţa dincolo de noua mască, dar îmi imaginam rânjetul diabolic pe care îl afişase de atâtea ori.
— Când scena finală se va umple cu o armată de doctori din vremea ciumei, cred că voi stârni un oarecare haos în salon. Nu eşti de acord?
Era o scenă gotică terifiantă.
— Poate că ar trebui să te răzgândeşti, mai ales că nişte tinere au fost ucise şi cel puţin un bărbat a fost dezmembrat, am zis rece. Cel puţin ştiu că nu voi purta aşa ceva, am zis, arătând spre un alt costum întins pe pat.
Era între culoarea lavandei şi cenuşiul unei raze de lună – un alt costum fantezist pentru tema „Carnavalului Clarului de Lună”. Nişte solzi argintii ca de peşte acopereau umerii ca o armură, iar unii negri şi întunecaţi precum cărbunele acopereau corsetul.
— Acela al cui este?
Mefistofel s-a întors în timp ce îşi scotea costumul acela îngrozitor şi şi-a pus vechea mască, apoi a arătat spre masa de lucru. Pe ea se afla cea mai complexă mască pe care o văzusem vreodată. Nu ştiu cum nu o remarcasem de prima oară, deşi camera era plină de obiecte. Masca era mai mult ca un coif roman. Avea chiar şi fălci cu colţi. Uitându-mă mai bine, am văzut că era ţeasta unui dragon.
— Anishaa mi-a cerut să-i redefinesc numărul, să inventez ceva memorabil.
Mefistofel a pipăit cu degetul materialele fine ale costumului.
— Vrea să fie cunoscută drept Regina Dragon, în loc de o simplă înghiţitoare de flăcări. Aşa că i-am făcut pe plac. Acum, cu ajutorul tonicului pe care îl creez, va reuşi să şi sufle foc, nu doar să-l înghită.
— Dar sună…
— Periculos? a întrebat el. Nu mai mult decât a urma un tânăr în odaia lui, singură, înconjurată de măşti şi de mecanisme. Spune-mi, a spus Mefistofel, închizând uşa, când ai început să crezi că aş avea ceva de-a face cu crimele?
DOUĂZECI ŞI ŞASE,
UN SPION ÎN HAINE LUXOASE
Cabina de lucru a lui Mefistofel
RMS Etruria
6 ianuarie 1889
Mâna îmi plana deasupra cuţitului ascuns în teaca lui, lipită de coapsă.
— Cine a spus că te-aş învinovăţi? am întrebat. Asta dacă nu cumva îmi ascunzi ceva. Vrei să-mi împărtăşeşti vreo veste?
Spre cinstea lui sau a mea, Mefistofel a părut surprins că nu mă ferisem din calea lui. Maestrul s-a sprijinit de uşă cu braţele încrucişate la piept.
— Problema mea este că te plimbi pe nava asta, prefăcându-te interesată de mine în faţa artiştilor mei, când, în realitate, eşti doar un spion îmbrăcat în haine luxoase în serviciul unchiului tău.
— Tu eşti cel care a dorit să-i facem să creadă că ar fi ceva între noi! Şi mă simt foarte jignită de cuvintele tale. Mi-am îndreptat umerii şi am continuat: Nu sunt spionul nimănui.
Dar eram o mincinoasă. Mefistofel însă nu mă acuzase de aşa ceva. Încă.
— Fac exact ceea ce mi-ai cerut când am încheiat târgul. Dacă eşti aşa de supărat, poate că este timpul să schimbăm clauzele.
— Nu-mi insulta inteligenţa! a zis el. Da, poate că mi-am dorit să fim văzuţi împreună pentru a-i forţa pe artişti să depună mai mult efort când te învaţă trucuri pentru spectacolul de încheiere, dar nu am menţionat nicicând că putem flirta sau că trebuie să te holbezi la mine când crezi că nu te văd. Sau ai vrea să mă faci să cred că între întâlnirea noastră de la miezul nopţii şi disecţia din zori te-ai pomenit visând la moliciunea părului meu, la unghiul maxilarului meu, la…
— …la aroganţa ce te caracterizează.
Mi-am dat ochii peste cap.
— Poate că, în ciuda raţiunii mele, a ajuns să-mi facă plăcere compania ta. Dacă eşti aşa de sigur pe tine, de ce îţi este atât de greu să accepţi?
— Deci privirile tale sunt reale?
Mefistofel s-a uitat cu atenţie la mine, fixându-mi buzele. O clipă mai târziu, maestrul a stins lumina şi s-a apropiat lent de mine. Inima mea, singura care nu juca această comedie, a ezitat simţindu-i apropierea.
Unchiul nu mai adusese în discuţie răzvrătirea mea de mai devreme, dar, dacă ar fi aflat că îi încălcasem din nou regulile… Însă nu am cedat. Mefistofel şi-a înclinat capul, cercetând fiecare respiraţie regulată şi fiecare clipire lentă, sperând să găsească o minciună ce se lăsa aşteptată. În mintea mea vedeam zâmbetul strâmb al lui Thomas şi îl proiectam asupra tânărului din faţa mea.
Întinzând o mână, Mefistofel mi-a împins, delicat, o şuviţă de păr după ureche.
— Chiar eşti sigură că asta ai vrea să cred, domnişoară Wadsworth? Că te afli aici, singură cu mine în această cabină, pentru că ai ales să fii aici… de bunăvoie… fără vreun alt motiv? Vrei, pur şi simplu, să-ţi petreci dimineaţa cu mine?
Am dat din cap. Nu aveam încredere că vocea avea să-mi rămână suficient de puternică atunci când nervii mei erau gata să cedeze. Apoi, am văzut foamea din privirea lui, dorul pe care nu îl putea acoperi cu nicio mască. Am ştiut că Mefistofel voia să mă sărute, deşi nu eram atât de îngâmfată încât să cred că nu s-ar fi uitat la fel la orice altă tânără. Maestrul de ceremonii era un oportunist, iar aceasta era ocazia perfectă. Degetele lui s-au întins iar spre mine, rămânând în aer, cerând permisiunea.
Ne aflam aşa de aproape, că îi putea mirosi apa de colonie – mirosul îmi amintea de substanţele aromatice folosite în măştile pentru ciumă, însă nu mă speria, ci mă îmbăta. Poate că Mefistofel era un vrăjitor adevărat pentru că aici, într-o cabină de sub lumea pe care o cunoşteam pe puntea superioară, nu puteam să nu pic în mrejele lui.
