— Am întârziat puţin, dar când s-a făcut nouă fără un sfert, am hotărât să verific dacă nu se afla cumva în camera ei. Nu ştiam dacă nu cumva încă dormea. Când am ajuns la ea, am bătut la uşă, dar nu mi-a răspuns nimeni.

— Nu ai fost în cabina noastră? am întrebat.

Liza m-a privit cu înţeles, dar nu mi-a oferit nicio explicaţie.

Unchiul continua să meargă în urma noastră, tăcut, dar cu ochii în patru. Îmi era imposibil să îmi dau seama ce simţea, lucru care nu mă surprindea defel, căci el era bărbatul care ne învăţase pe mine şi pe Thomas să ne lăsăm emoţiile deoparte atât la locul crimelor, cât şi în timpul anchetelor.

— M-am dus să te iau din cameră, dar plecaseşi, aşa că am fugit la unchiul.

Liza şi-a aruncat privirea peste umăr fie ca să se asigure că unchiul Jonathan era cu noi, fie sperând că acesta nu auzise întrebarea mea de mai devreme.

— L-am găsit în drum spre căpitan şi am început să o căutăm pe doamna Harvey peste tot.

Încercam să nu las să se vadă propria-mi teamă. Ar fi trebuit să se întâmple ceva cu adevărat extraordinar pentru a o împiedica pe biata femeie să îl cunoască pe Harry Houdini.

— Probabil că stă de vorbă cu una dintre celelalte doamne. Ştii cât de aiurită poate fi.

Nu mai ştiam cine trăgea pe cine de-a lungul punţii de promenadă: Liza sau eu. Am dat colţul şi am intrat în goană în cabina doamnei Harvey. Uşa era întredeschisă, iar Thomas stătea în mijlocul camerei, cu pumnii încleştaţi şi braţele atârnând pe lângă trup.

— Ai…

Thomas a ridicat o mână.

— Un moment, vă rog! Aproape am…

Thomas s-a îndreptat brusc spre cufărul femeii şi a deschis capacul.

— Mantia şi mănuşile ei lipsesc. Nu este nimic nelalocul lui, ceea ce înseamnă că probabil a fost distrasă în drumul ei spre micul dejun.

— De unde ştii unde mergea? am întrebat.

Thomas nu fusese lângă noi când Liza îmi povestise ce se întâmplase.

— Uite acolo! Ceaşca de ceai de pe noptiera ei este rece ca gheaţa, a zis el, arătând-o. Sub farfurioară se află o bucată de hârtie cu data de azi pe ea, ceea ce înseamnă că a cerut să îi fie adus ceaiul în cameră când se trezea. Din moment ce nu se vede nici urmă de mâncare, am presupus că doamna Harvey a plecat să ia micul dejun cu verişoara ta. Are rolul de însoţitor, aşa că nici deducţia aceasta nu a fost dificilă. Acum, a zis el, răsucindu-se pe călcâie şi căutând iar cu privirea în jur, cine ar fi putut să o farmece atât de tare, încât să nu-şi anunţe întârzierea?

Simţeam uimirea Lizei crescând. Unchiul era şi el acolo, însă reacţia lui era mai temperată, căci îl mai văzuse pe Thomas la lucru de câteva ori. Liza se uita de parcă ar fi văzut o maimuţă de la circ vorbind în engleză. Sau un magician care chiar putea săvârşi miracole. Thomas era la fel de incredibil ca şi maestrul, dacă nu chiar şi mai şi. Mefistofel era priceput la crearea trucurilor, dar Thomas descoperea adevărul, punându-şi la lucru inteligenţa.

— Veniţi! a zis Thomas, ieşind brusc din cameră. Să îi facem o vizită lui Mefistofel. Wadsworth? Arată-ne calea!

Am trecut în grabă pe lângă pasagerii de la clasa a treia care ocupau puntea. Pulsul meu galopa ca un cal de curse pe măsură ce ne apropiam de atelier. La clasa a treia erau mai mulţi oameni ieşiţi la plimbare decât văzusem în drum spre cabina doamnei Harvey. Unii dintre ei păreau şocaţi, cu feţele la fel de palide precum gheaţa care acoperea balustradele navei. Trupul îmi vibra, avertizându-mă că se întâmplase ceva; un lucru care îi făcea pe oameni să şuşotească speriaţi şi să ne privească cu ochii îngrijoraţi. Ori poate imaginaţia îmi juca feste?

Am alunecat pe o pojghiţă de gheaţă, iar mâna lui Thomas a ţâşnit spre mine. I-am prins braţul, observând că unchiul o sprijinea pe Liza pe când păşeam din ce în ce mai repede. Fiecare pas mă umplea de mai multă groază.

Îndată ce am ajuns la atelier, i-am dat drumul lui Thomas şi am ciocănit la uşa lui Mefistofel mai frenetic decât îmi bătea inima. Am aşteptat o clipă, apoi am ciocănit iar, de data asta mai tare. Vibraţiile îmi reverberau în braţ şi în oase, dar nu m-am oprit din bătut. Trebuia să o găsim pe doamna Harvey. Nu îmi puteam imagina…

Thomas şi-a strâns delicat mâna peste a mea, oprindu-mă.

— Nu este aici, Audrey Rose. Este în regulă!

Am rămas cu privirea pironită asupra uşii şi mi-am încleştat maxilarul, oprind lacrimile care ameninţau să se pornească. Era absolut necesar ca doamna Harvey să fie în siguranţă. Am inspirat adânc, calmându-mă. Aerul rece îmi domolea spaima crescândă.

— În regulă! am zis. Hai să mergem în magazia trupei de circ! Mefistofel…

— Domnule doctor Wadsworth!

Ne-am îndreptat cu toţii ochii în direcţia din care auziserăm vocea maestrului. Expresia de chipul lui nu mă liniştea deloc – Mefistofel arăta mai agitat şi mai tulburat decât îl văzusem vreodată, chiar şi pe sub mască.

— Veniţi, vă rog, repede!

Mefistofel a alunecat, oprindu-se, apoi s-a întors pe dată în direcţia din care venise, fără să mai aştepte să vadă dacă îl urmam. Thomas aproape că înnebunise de grijă, dar îşi ţinea gândurile pentru el, conducându-mă pe scări, pe urmele lui Mefistofel, pe cât de iute îmi permitea fusta înfoiată. În loc să coborâm în pântecele navei, am urcat tot mai sus. Sunetul pantofilor noştri tropăind pe metal răsuna atât în sus, cât şi în jos.

Unchiul şi Liza veneau în urma noastră, în timp ce Thomas şi cu mine ne ţineam aproape de coada stacojie a fracului maestrului. Nu am fost deloc surprinsă când am descoperit că ne aflam iar pe puntea de la clasa întâi şi ne îndreptam direct spre camera de muzică. Mefistofel i se adresase unchiului meu, şi nu mie, ceea ce nu era deloc un lucru promiţător.

Fără niciun preambul, maestrul a deschis uşa. Din fericire, într-un colţ se afla chiar doamna Harvey, scăldată în lacrimi, agăţându-se de Andreas, care arăta, la rândul lui, mai palid decât o coală de hârtie. În spatele lor se afla Jian. Chipul lui era la fel de furtunos precum apa turbulentă. Dacă Jian ar fi fost un zeu, atunci ar fi întruchipat furia.

— Doamnă Harvey!

Thomas a dat fuga spre ea, căzând în genunchi şi cercetând-o din cap până în picioare. Liza i-a dat drumul unchiului şi a alergat şi ea alături de Thomas.

Propriile mele emoţii se calmaseră văzând-o pe doamna Harvey în viaţă, deşi era teribil de speriată. Femeia tremura din toate încheieturile, iar buzele ei se mişcau tăcute, fie spunând o rugăciune, fie încercând să se liniştească singură.

Am intrat imediat în rolul omului de ştiinţă, cercetând fiecare obiect din cameră, în timp ce Thomas avea grijă de însoţitoarea lui. Cărţile de tarot pe care le pictase Mefistofel, Cirque d’Eclipse, erau împrăştiate pe podea. Oglinda magică era sprijinită de acelaşi perete ca şi ultima dată când o văzusem, părând neatinsă.

— Acolo! i-a zis Mefistofel unchiului. În cufăr.

Unchiul şi-a împins ochelarii pe nas. Chipul lui era mai ferm decât scândurile lustruite pe care călcam. Mi-am făcut curaj; a vedea un cadavru oriunde altundeva în afară de laboratorul steril era întotdeauna o încercare grea. Eram doar oameni de ştiinţă, nu monştri. M-am strecurat spre locul în care se afla cufărul, singuratic, în spatele unui turn de pernuţe cu ciucuri, mătăsuri fine şi eşarfe care ieşeau din laturi, ca nişte intestine. Andreas a închis ochii strâns. Arăta de parcă şi-ar fi dorit să schimbe realitatea.

Unchiul a ajuns primul la cufăr, făcând o mică pauză înainte de a se apleca pentru a-l cerceta mai atent. Pulsul meu se înteţea cu fiecare pas pe care îl făceam; ştiam că înăuntru se afla un cadavru, dar a-l identifica mi se părea un fapt insuportabil. În cele din urmă, mi-am plecat privirea spre cufăr, iar stomacul mi s-a strâns de teamă.

— Lady Prescott.

Mi-am pus mâna peste gură, clătinând din cap. Mama care păruse aşa de devastată şi de rătăcită după ce îşi văzuse fiica ucisă la masa noastră, femeia care se uita mereu cu privirea pierdută la oceanul necuprins. O parte din mine voia să cadă în genunchi, să caute pulsul care încetase de mult să mai zvâcnească. Nici nu îmi puteam imagina momentul în care judecătorul avea să afle că vasul de croazieră nu îi răpise doar fiica, dar şi soţia. Invitaţia pe care o primise mi-a revenit în minte. Era clar că ucigaşul voise ca femeile din familia Prescott să se îmbarce pe navă, pentru a le ucide. Deşi faptul că o omorâse şi o ascunsese pe lady Prescott într-un cufăr contrazicea preferinţa lui pentru dramatism. Poate că era disperat să arunce vina pe altcineva. Poate că ascunzându-i trupul aici încercase să ne îndrepte atenţie spre Andreas – până la urmă, artistul era expert în cărţile de tarot.

În loc să mă pierd cu firea, am inspirat adânc.

— Trebuie să îi anunţăm soţul pe dată.

Abia îmi recunoşteam vocea – rece şi echilibrată, complet diferită de emoţiile mele tumultuoase.

Mefistofel s-a uitat o clipă la mine înainte de a da din cap.

M-am întors spre unchiul meu.

— Haide să o pregătim pentru identificare! Ia-o de braţe; eu o să o prind de picioare! O vom aşeza pe divanul din colţ.

Zece neghiobi amuzanţi.