6 ianuarie 1889
Thomas şi cu mine am intrat în cală cu mare atenţie – fără a scoate vreun cuvânt sau a respira prea apăsat, până ce am fost convinşi că eram singuri. Încăperea era mare, întunecată şi vopsită în oţeliu, ca o navă de război. Becurile lui Edison atârnau din loc în loc de tavan, bâzâind când Thomas le-a aprins.
Nu exista nicio îndoială că locul era absolut sinistru. În cuşti nu se plimba niciun animal, dar puteam jura că simţeam nişte ochi pironiţi asupra mea pe când mă strecuram încet pe micile coridoare create de cuferele aşezate unul peste altul, de diferite forme, mărimi şi culori. Nu exista niciun semn care să indice cui îi aparţinea fiecare cufăr, aşa că eram recunoscătoare pentru indicaţiile date de Mefistofel. Altfel, ne-am fi putut petrece restul călătoriei deschizând fiecare cutie în parte.
— Căutăm un cufăr de culoarea lazuritului, cu bucăţele de mozaic, am şoptit eu peste umăr. Sunt mai multe.
Thomas a rămas tăcut un moment. M-am întors, aşteptându-mă să-l găsesc distras de ceva anume, dar am rămas surprinsă văzând că rămăsese în urmă.
— Ce este?
Thomas s-a scuturat de gândurile ce îl opriseră.
— Uită-te în jur, Wadsworth! Sunt cufere peste cufere.
Îmi era teamă că lipsa somnului îl prostea pe Thomas.
— Da, aşa cum este normal să fie într-o cală.
— Vreau să zic că există numeroase locuri în care s-ar putea ascunde dovezi… şi cadavre.
Thomas şi-a trecut mâna peste cel mai apropiat cufăr, vopsit într-un lac negru aşa de lucios, că îmi puteam vedea reflexia în el.
— Iar aceasta este doar o încăpere. Gândeşte-te la câte alte săli sunt pe nava asta! Dacă ucigaşul a început să dezmembreze cadavrele, atunci el sau ea nici nu mai trebuie să le arunce peste bord. Le-ar putea ascunde cu grijă şi trimite mai departe, spre următoarea destinaţie, a spus Thomas, bătând cu palma în latura cufărului. Nici nu ar fi necesar să aşeze cadavrele în cutii mari, ca nişte sicrie. Dacă sunt făcute bucăţi, ar încăpea oriunde. Am putea fi într-un adevărat cimitir chiar acum. Căpitanul susţine că a cercetat cu mare atenţie punţile superioare şi totuşi nu am găsit trupul căruia îi aparţine braţul.
Fiori reci mi-au zgâriat spatele şi braţele. Un bec de deasupra capetelor noastre a licărit, atrăgând o molie rătăcită ce se zbătea la lumina lui. Nu cadavrele mă deranjau, ci omul care le făcuse să apară.
— Să ne grăbim! Nu avem mult timp la dispoziţie!
Am pornit în grabă de-a lungul unui culoar, apoi am traversat altul, cercetând cu ochii fiecare cufăr. La capătul unui pasaj mai larg, am observat o cutie mare, aşezată în picioare, acoperită cu o pânză neagră. Cufărul era mult mai mare decât un sicriu, poate chiar dublu – ceva ce trebuia investigat mai târziu.
— Ar fi bine să ne despărţim, am zis. Vom acoperi o arie mai mare şi într-un timp mai scurt.
Thomas a încuviinţat şi s-a îndreptat spre culoarul alăturat celui pe care mă aflam. Uram să mă aflu atât de mult în fundul sălii căci era aproape imposibil să aud dacă intra cineva. Oricine ar fi putut pândi pe culoarele strâmte, aşteptând să ne întindă o cursă. Tocmai ce începusem să merg de-a lungul următorului coridor, când l-am auzit pe Thomas strigându-mă.
— Cred că l-am găsit! a zis el. Vino şi uită-te!
Am alergat spre locul în care Thomas stătea aplecat deasupra unui cufăr lung. Cutia era încă şi mai frumoasă decât mi-o imaginasem. Albastrul era strălucitor pe fundalul plăcilor de mozaic care se reflectau ca nişte bucăţele de oglindă. M-am aplecat. De o parte şi de alta a cufărului erau încuietori. Am dat să-mi scot agrafa, dar m-am oprit văzându-l pe Thomas că deschide cufărul. Mi-a surprins privirea şi a zâmbit.
— Mefistofel şi Houdini nu sunt singurii care cunosc trucuri. Ar trebui să vezi ce ştiu să fac cu…
— Domnişoară Wadsworth, a spus Mefistofel, din capătul culoarului, făcându-mă să sar departe de Thomas. Văd că ţi-a fost atât de dor de mine, încât ai adus cu tine un înlocuitor.
Mefistofel s-a întors, încruntat, spre Thomas, apoi privirea i-a căzut asupra cufărului deschis de la picioarele noastre.
— În această sală este interzis accesul persoanelor străine. Nu voiam decât să mă asigur că domnişoara Wadsworth este în siguranţă aici.
— Aşa ai aflat ora la care se antrenează artiştii? m-a întrebat Thomas, pe un ton neutru. Ţi-ai petrecut dimineaţa cu el?
Vocea părea deodată să-mi fi dispărut. Mi-am umezit buzele, în timp ce pulsul o luase la sănătoasa.
— Da…
— Un bărbat ar trebui să respecte întotdeauna alegerea unei doamne, a spus Mefistofel, rânjind. Poţi să pleci, domnule Cresswell! O voi însoţi pe doamna noastră spre cabina ei în curând.
Thomas era întruchiparea stăpânirii de sine căci l-a ignorat pe maestru şi, în schimb, s-a uitat în ochii mei. Nu voiam să plece şi nici nu voiam să se simtă dat din nou la o parte din cauza maestrului de ceremonii. Dar dacă era să rezolvăm cazul, eram forţată să-mi ascult raţiunea, sperând că inima avea să suporte durerea. Prinsă între cei doi, am făcut ce era necesar pentru binele anchetei noastre.
Deşi mă durea, am făcut un pas spre Mefistofel. Speram că Thomas avea să deducă adevărul, dar o undă de durere i-a tulburat privirea. Thomas şi-a înclinat capul, într-un soi de încuviinţare. Inima mi se răsucea în piept.
— Prea bine! Vom termina discuţia mai târziu, Wadsworth!
Thomas l-a mai privit o clipă pe maestru, apoi a ieşit cu paşi mari, cu umerii lăsaţi şi pumnii strânşi. Am rămas acolo neclintită, întrebându-mă dacă nu cumva îmi schimbasem, fără să vreau, viitorul. Soarta era o creatură delicată.
— Ce păcat! a zis Mefistofel. O să-i frângi inima. Deşi va fi amuzant să văd cum îl taie lama indeciziei tale.
Am numărat până la cinci, sperând să-mi recapăt calmul.
— Chiar aşa? Vrei să ştii ce cred despre tine?
— Luminează-mă, te rog! a răspuns Mefistofel, dând din cap. Cred că va fi amuzant.
— Eşti arogant, necinstit şi prea plin de tine, am spus, enumerând pe degete fiecare defect. Să continui?
Mefistofel s-a încruntat. Părea sincer încurcat.
— Ai uitat cele mai importante atribute: sunt chipeş şi bine îmbrăcat. Când ai văzut ultima dată un frac aşa de frumos croit?
— Eşti ridicol!
