Mefistofel avea dreptate, indiferent de cât de tare mi-aş fi dorit să îl contrazic. Ne grăbiserăm să-l învinovăţim, să credem tot ce era mai rău, bazându-se doar pe emoţii, nu pe dovezi. Era prima regulă a unui om de ştiinţă bun şi a unui investigator decent, iar noi o încălcaserăm.
— Vă puteţi gândi la vreo persoană care ar vrea să se răzbune? a continuat maestrul. Eu am câteva nume. Dar nu sunt eu acela care îşi pierde timpul creând o poveste ca să explice faptele rele petrecute aici. V-aş sugera să vă întoarceţi privirile critice spre clasa de sus. Unde este doctorul Arden? A lipsit o mare parte de timp şi, totuşi, tot ce aţi făcut a fost să-i bateţi la uşă de câteva ori. Şi cum rămâne cu tatăl domnişoarei Crenshaw? Oare un om atât de puternic poate accepta, pur şi simplu, soarta fiicei lui? Oare un lord ar rămâne calm şi politicos, ştiind că fata lui dragă a ales un artist modest de circ în locul familiei ei şi că a plătit preţul suprem? Sau ar distruge ceea ce l-a distrus pe el?
— Deci ai avut o aventură secretă cu ea? am întrebat, tulburată de senzaţia inconfortabilă ce-mi strângea stomacul.
— Era o fată singură în căutarea unui prieten, iar eu mă săturasem să fiu singur, a zis. I-am ascultat temerile. Dar asta este tot ce s-a întâmplat între noi.
Mefistofel a privit inelul, dar nu a dat să-l ia înapoi. O altă surpriză. Fără a mai spune vreun cuvânt, Mefistofel a trecut pe lângă Thomas, lăsându-ne să ne regândim, în linişte, lista de suspecţi. Mefistofel vorbise cu pasiune. Vorbele lui dure fuseseră alese cu precizia unui trăgător care ştia să ochească şi să-şi lovească victima. Nu eram sigură dacă strategia lui fusese menită să ne distragă atenţia sau să ne dezarmeze.
Harry Houdini cu soţia lui, Bess.
DOUĂZECI ŞI OPT,
EVADAREA DIN CANISTRA DE LAPTE
Salonul-restaurant
RMS Etruria
6 ianuarie 1889
Candelabrele au strălucit puternic, apoi au început să se stingă, lăsându-ne să înţelegem, nu foarte subtil, că spectacolul era pe cale să înceapă. Conversaţiile din salon se opriseră, deşi în cameră nu era complet linişte. Bătăile inimii mele aproape că se triplaseră, deşi nu aş fi putut spune dacă era din cauza fricii. Criminalul nu îşi anunţase ultima victimă într-un mod grandios şi ştiam, în sinea mea, că era doar o chestiune de timp până ce oribilul carnaj avea să se dezlănţuie.
Am privit fugitiv la mulţimea vizibil mai mică de oameni, fapt ce confirma că nu eram singurul pasager care îşi făcea griji cu privire la ce avea să se întâmple. Locurile goale ieşeau în evidenţă ca nişte dinţi lipsă într-o grimasă forţată. Încă o noapte de teroare, iar publicul avea să dispară complet.
— Nu pot să cred că unchiul tău a insistat să tragem cu ochiul la spectacolul ăsta, a şoptit Thomas. Nu că m-aş plânge. Cina este mult mai plăcută decât o seară petrecută cu nasul lângă un braţ retezat. Sau ascultându-l pe Norwood cum se răsteşte la membrii echipajului.
Am oftat. Thomas era singurul care ar fi putut să risipească atmosfera neplăcută, comparând mâncarea cu o autopsie. Până acum nu menţionase activităţile mele matinale şi hotărâsem că era mai bine să renunţ, momentan, la subiect. De asemenea, eram recunoscătoare că unchiul avea să rateze prezenţa Lizei pe scenă. De îndată ce verişoara mea aflase că unchiul avea să lipsească de la cină, făcuse planuri pentru a-l ajuta pe Harry cu numărul lui. Îngrijorarea mi se împlântase între omoplaţi. Speram că Liza nu plănuia ea însăşi vreun spectacol în acea seară. Thomas şi-a dres glasul, iar eu m-am scuturat de gânduri.
— Da, păi, când ai de ales între porumbel cu ierburi şi carne putrezită, am zis, decizia nu este atât de dificilă.
— Nu îţi face griji!
Thomas mi-a zâmbit ca un copil obraznic.
— O să dedicăm suficient timp şi cărnii putrede, după spectacol. I-am promis unchiului tău că-l voi ajuta imediat după aceea. Eşti binevenită să ni te alături, dacă nu cumva ai alte planuri nechibzuite.
Tonul lui Thomas era relaxat, dar eu vedeam încă umbrele îndoielii lunecându-i pe chip. M-am silit să schiţez un zâmbet, deşi simţeam că mă înec. Trebuia să exersez pentru spectacol şi să mă întâlnesc cu maestrul pentru o altă lecţie. Speram doar să reuşesc să adun suficiente informaţii despre crime cât să merite efortul.
— Bineînţeles că vă voi ajuta în seara aceasta.
Unchiul părea să mă fi iertat că îi încălcasem regula şi era acum concentrat asupra misterului care învăluia acest vapor. El credea că ucigaşii revizitau locurile crimelor, deşi alţi colegi priveau teoria cu o oarecare rezervă. Din moment ce criminalul avea în vedere pasageri de la clasa întâi, unchiul meu ne îndemnase să frecventăm, în continuare, evenimentele mondene, să observăm tot ce ar fi părut bizar. Eram spioni, ucenici şi detectivi – o provocare pe care eram, amândoi, încântaţi să o acceptăm.
Doamna Harvey şi-a tăiat porumbelul fript fie ignorând cu bună ştiinţă conversaţia noastră neplăcută, fie pierdută în propriile gânduri. Am sorbit din paharul cu apă, îndreptându-mi privirea spre scenă, pe măsură ce luminile se stingeau. Un moment mai târziu, Mefistofel a apărut ridicându-se dintr-o trapă întunecată din mijlocul scenei, înconjurat de obişnuitul nor de fum. Inima mi-a tresărit entuziasmată, împotriva dorinţei mele.
Era pentru prima dată când îmi dădeam seama ce mult semăna maestrul cu pasărea Phoenix, cea care renaşte din propria-i cenuşă. Deşi încercasem să desluşesc iţele misterului care învăluia crimele, nu reuşisem totuşi să descopăr niciun indiciu cu privire la povestea reală a maestrului de ceremonii şi niciun detaliu legat de cine fusese el înainte de a-şi asuma personalitatea de pe scenă. Poate că Mefistofel îşi incendiase vechea viaţă şi renăscuse, luând chipul unui personaj intangibil.
— Bine aţi venit la cea de-a şasea seară a celui mai măreţ spectacol pe apă! a zis Mefistofel. În seara aceasta, veţi fi martorii celei mai excepţionale evadări puse la cale vreodată. Sau poate… poate veţi vedea curmată viaţa unui tânăr. Nu garantez că următorul nostru artist va supravieţui. Victoria îl va transforma într-o legendă, dar eşecul îl va îneca.
Liniştea ce a urmat replicii de început era copleşitoare. Nimeni nu voia să fie martor la moartea unui om, mai ales după ultimele câteva nopţi. Ştiam că era important ca viaţa să îşi continue cursul normal după moartea cuiva, dar gestul lui Mefistofel era crud, având în vedere împrejurările.
Mefistofel a bătut de două ori din palme, iar asistentele au adus pe scenă un obiect ascuns de o draperie de catifea. Obiectul părea greu, socotind după efortul pe care verişoara mea şi Isabella îl depuneau ca să îl împingă spre centrul scenei. Mă simţeam cuprinsă de fiori.
— Ceea ce vedeţi aici este un vas din fier galvanizat, umplut cu apă până la gură.
Mefistofel le-a făcut semn Isabellei şi Lizei. Fetele au smuls draperia, descoperind canistra mare pentru lapte.
— Nu doar că Houdini se va scufunda în canistră, însă o vom închide cu lacăte, asigurându-ne că nici măcar el nu va fi capabil să evadeze.
Oamenii au început să şuşotească, iar încăperea a părut să respire la unison. Era suficient de periculos să intri într-un vas plin cu apă, însă a încuia un om înăuntru era cu totul nebunesc. Mefistofel a lăsat tensiunea să fiarbă lent, bucurându-se de tulburarea crescândă a spectatorilor. Puteam să jur că ochii îi sclipeau de satisfacţie.
— Este în regulă, a zis el pe un ton mângâietor. Îi voi acorda lui Houdini onoarea de a anunţa restul.
Mefistofel şi-a aruncat mâinile într-o parte şi în cealaltă, urându-i bun venit favoritului său.
— Iată-l pe incredibilul, imposibilul, înnebunitor de înspăimântătorul artist al evadărilor al secolului al XIX-lea! Doamnelor şi domnilor, vi-l prezint pe Marele Houdini!
Mulţimea era, în bună parte, tăcută când Mefistofel apăruse pe scenă, însă când Houdini a intrat în salon, liniştea a părut o creatură vie, ca bezna, densitatea şi pulsul sângelui unui om vibrând în zgomotul de afară. Auzisem oamenii spunând că în tăcere puteai auzi şi căderea unui ac, dar prezenţa lui Houdini crea un efect cu mult mai puternic. Aş fi putut să jur că îmi auzeam fiecare bătaie a inimii, fiecare moleculă de oxigen pe care o inhalam, iar totul răsuna atât de tare, încât sigur că putea fi auzit tocmai din Londra.
Mefistofel avea dreptate din nou: destinul lui Harry Houdini era să devină o legendă, măcar şi pentru prezenţa lui copleşitoare. Houdini era un om de statură modestă şi cu o forţă extraordinară. Cel puţin aşa îmi părea în seara asta, după ce văzusem moartea prefăcută în spectacol.
— Un pic cam prea dramatic pentru gusturile mele! a şoptit Thomas, aplecându-se spre mine. Câte adjective se pot folosi într-o propoziţie? Cred că Mefistofel are nevoie de un dicţionar de sinonime. Poate că o să-i dăruiesc unul!
— Şşt! l-a certat doamna Harvey, cu privirea îndreptată spre tânărul cu păr brunet, înveşmântat într-un halat pluşat.
Fără niciun preambul, Houdini şi-a scos halatul, iar obrajii mi s-au aprins, în timp ce femeile şi bărbaţii din salon au rămas fără aer. Nu mai văzusem niciodată un bărbat în lenjeria intimă, iar Houdini era, practic, dezbrăcat.
