O mişcare, undeva spre provă, mi-a distras atenţia şi m-am oprit în faţa cabinei mele, trăgând cu urechea la orice sunet de luptă. Imaginile unor cadavre aruncate în oceanul flămând îşi făceau loc în mintea mea rătăcită. Am privit umbrele, aşteptându-mă ca întunericul să clipească alene, dând viaţă tuturor temerilor mele. Pânzele care plesneau în vânt mi-au atras privirea în sus şi m-am dat un pas înapoi. Cineva stătea în picioare pe balustrada îngheţată. Fracul lui se agita ca un bici în spate. Nu era nevoie decât de un pas greşit, iar omul ar fi alunecat în apele ucigaşe.

Lumina lunii a pătruns prin perdeaua de nori şi am reuşit să-l întrezăresc pe tânăr. Se holba peste margine, în apele oceanului, şi, înainte să ştiu prea bine ce făceam, m-am năpustit în direcţia lui.

Nu ştiam dacă voiam să îl salvez sau să îl fac să plătească pentru că îmi umpluse inima de îndoială. Am alergat, pur şi simplu, până l-am cuprins cu braţele şi am căzut amândoi pe punte, aerul vâjâind între noi pe când îl ţintuiam la pământ.

TREIZECI ŞI ŞAPTE,

DEMASCAT

Puntea de promenadă, clasa întâi

RMS Etruria

8 ianuarie 1889

Mefistofel s-a rostogolit departe de mine şi şi-a dus mâinile la abdomen, gemând.

— Cred că mi-ai rupt o coastă. Chiar era nevoie? Data viitoare când mă pui la pământ, asigură-te că se întâmplă în unul dintre dormitoarele noastre.

Am sărit în picioare, trăgându-l pe maestru cu mine. L-am prins de gulerul cămăşii până ce s-a înecat, încercând să-mi desprindă degetele. Nu îmi păsa dacă îl sugrumam.

— Ai înnebunit? Puteai să cazi peste bord!

— Nu!

Mefistofel a căzut în genunchi, şuierând, dar şi-a ţinut privirea aţintită asupra punţii. Refuza să se uite la mine.

— Sunt întreg la minte. Şi doar verificam ceva.

— Vrei să mă lămureşti şi pe mine?

— Nu. Nu prea.

Mefistofel a mijit ochii pe când se ridica.

— Ai plâns?

Am făcut un pas înapoi.

— Liza a…

Vocea mi s-a frânt şi aproape că mi-am pierdut iar cumpătul.

— Liza a… băut? A croşetat şosete pentru copii? L-a strangulat pe Houdini cu lanţurile sau, şi mai bine, cu cătuşele?

Mefistofel mi-a frecat braţele şi şi-a îmbunat glasul.

— Spune-mi. Liza a…

Mi-am şters lacrimile ce reuşiseră să evadeze.

— A fost răpită.

— Cum adică „răpită”? I-a făcut Houdini ceva?

Mefistofel şi-a aruncat privirea în lungul punţii şi şi-a strâns umerii de parcă s-ar fi pregătit de luptă. M-am cutremurat, deşi nu eram sigură că era din cauza aerului rece. Houdini se pricepea la cărţi. Ar fi putut să o răpească pe verişoara mea şi să o tortureze din cauza scandalului de mai devreme. Poate că se prefăcuse când îl vizitasem în cabina lui; nu mai aveam încredere în nimeni de pe vasul ăsta blestemat.

— Cineva mi-a trimis degetul ei.

Mefistofel s-a uitat la mine o clipă, apoi a eliberat un potop de înjurături, nu toate în aceeaşi limbă. Dacă nu m-aş simţit aşa de groaznic, aş fi fost impresionată. Maestrul şi-a apăsat mâinile pe ochi, apoi şi le-a lăsat moi pe lângă corp.

— Bine. Începe cu începutul. De unde ştii că este degetul Lizei?

— Ce importanţă are? am zis, aruncându-mi mâinile în sus, exasperată. Nu contează dacă este degetul ei sau nu. Problema este că cineva, o persoană care a ucis mai mulţi oameni la bordul navei, a răpit-o acum pe Liza.

Maestrul a venit la mine şi m-a cuprins în braţe. Eram aşa de surprinsă, că nici nu am protestat.

— Mai este ceva, nu? De ce mai eşti supărată?

Mi-am culcat capul pe pieptul lui, ascultând bubuitul rapid al inimii lui înainte să mă retrag.

— Nici nu ştiu cine eşti cu adevărat şi, totuşi, ai vrea să îmi dezvălui cele mai intime gânduri.

— Prea bine. Vrei să ştii cine sunt?

Mefistofel a oftat, a ridicat mâna şi, rapid, ca să nu apuce să se răzgândească, şi-a scos masca. Am rămas locului, cu gura căscată şi fără suflare. După atâta timp şi după insistenţele lui de a rămâne anonim, maestrul alesese să renunţe la toate eforturile depuse. Ochii lui negri erau tiviţi cu gene şi mai negre, iar sprâncenele lui erau generoase şi îndrăzneţe, ca el. O cascadă de păr negru i se revărsa, ondulat, pe frunte şi în jurul urechilor.

I-am cercetat chipul, sperând că aveam să îl recunosc. Aş fi putut jura că ne ştiam din altă viaţă. Însă maestrul era doar un tânăr obişnuit şi fermecător, cu gropiţă în obraz. Oare acesta era cu adevărat el sau ceea ce vedeam era doar o altă mască pe care o folosea spre avantajul lui? Cuvintele lui despre faptul că nu îşi permitea să aibă încredere în cineva mi-au revenit în minte, bântuindu-mă ca nişte spectre.

— Tu le-ai ucis pe fetele acelea, nu-i aşa?

— Nu este tocmai reacţia pe care speram să o ai, domnişoară Wadsworth.

Mefistofel s-a tras înapoi şi a clătinat din cap.

— Presupun că lucrurile sunt astfel mai interesante.

Maestrul şi-a trecut o mână prin părul negru, ciufulind buclele deja rebele.

— Dar nu. Dacă speri să obţii o mărturisire, mă tem că nu o vei găsi la mine. Nu am ucis pe nimeni şi nimic. Cu excepţia câtorva ţânţari, de care nu îmi pare rău, mai ales pentru că mi-au furat o cantitate însemnată de sânge şi mi-au lăsat doar o mâncărime drăcească.

— Sincer…

M-am oprit, observând cât de mult ne apropiaserăm iar şi privindu-i acum buza răsucită în sus şi ochii lui al căror dor mă luase pe nepregătite.

— Eu…

Mefistofel s-a aplecat şi şi-a lipit delicat gura de a mea. Atingerea lui m-a surprins, însă nu mi-a displăcut. Pentru un moment, nu m-am mai gândit la lucrurile oribile care se petrecuseră în ultima oră, ci m-am concentrat la buzele lui ce se desfăceau lent. Mefistofel m-a strâns mai aproape, prinzându-mi rochia cu mâinile, de parcă ar fi vrut să se convingă că nu eram o iluzie. Voiam să-mi trec mâinile prin buclele lui atât de adorabile, însă… chipul lui Thomas mi-a apărut în minte şi m-a readus în simţiri. M-am îndepărtat.