RMS Etruria
7 ianuarie 1889
Vântul îmi muşca faţa, îmi înţepa ochii şi îi făcea să lăcrimeze pe când traversam în grabă puntea abandonată de la clasa a treia. La această oră, soarele se profila ca o dungă sângerie la orizont, colorând apa într-un stacojiu întunecat pe măsură ce se lungea de-a lungul valurilor. Mi-am alungat imaginile sângeroase din minte, mergând cât puteam de iute spre laboratorul improvizat.
O menajeră palidă îmi adusese un bilet de la unchiul meu: „Am nevoie de tine în laborator. Degrabă!”
Îmi aruncasem pe mine o rochie simplă din muselină şi îmi afundasem picioarele în primii pantofii pe care îi găsisem – nişte lucruşoare delicate din mătase, la care Thomas avea să ridice din sprâncene, aşa cum făcuse şi cu altă ocazie. Tachinările lui nu contau însă, ci rapiditatea.
Atmosfera părea încărcată, aşa că am tras aer în piept şi mi-am pus trupul în mişcare. Nu era nevoie să am talentele de deducţie ale lui Thomas ca să ghicesc că se găsise un alt cadavru. Unchiul nu ar fi trimis după mine atât de devreme dacă ar fi fost vorba despre braţul retezat. Făcusem deja o disecţie amănunţită şi, ca să fiu cinstită, nu mai avea ce altceva face cu el.
Se întâmplase ceva mai rău. Mult mai rău.
O altă suflare de aer arctic s-a rostogolit de-a lungul coridorului, făcându-mă să-mi ascund nasul în gulerul din blană. Furtuna care ne tot ameninţase era gata să-şi dezlănţuie atacul. Paşii mei se grăbeau pe punte şi simţeam sub picioare şipcile de lemn la fel de reci ca şi aerul iernatic care acoperise balustrada cu o pojghiţă de gheaţă. M-am oprit, simţind o strângere între umeri, şi mi-am aruncat privirea în urmă, de-a lungul coridorului pustiu. Sau care credeam că este pustiu. Era greu să-mi dau seama cine ar fi putut pândi, lipit la perete, în lumina stinsă a dimineţii, când soarele nu răsărise încă şi cerul era pe jumătate sângeriu şi pe jumătate întunecat.
Am mai rămas aşa o clipă, apoi m-am întors şi mi-am continuat drumul. Când am ajuns în capătul scărilor, m-am oprit iar şi am ascultat. Valurile loveau constant coca navei. Vântul vuia printre punţile ca nişte tuneluri. Aburul hâsâia mult deasupra din hornuri sau din furnale, aşa cum le numea Thomas. Nu se auzeau însă paşi. Eram singură cu imaginaţia mea bogată.
Fără să mă gândesc la ce fac, am atins bisturiul ascuns în cureaua de la coapsă. Indiferent cât de obosită sau de grăbită fusesem când venise vorba despre alegerea unei perechi potrivite de pantofi, măcar mă asigurasem că aveam asupra mea o metodă de autoapărare. Un singur lucru rămânea cert: o persoană de la bordul navei înşfăca victime ca pe nişte perle ascunse în scoici şi le înşira ca pe mărgele în moduri înspăimântătoare. Eu însă nu aveam să mă las răpusă fără să lupt.
Mulţumită că eram singură, am pornit în grabă pe scările slab luminate şi înguste. Broboane de sudoare începuseră deja să mi se formeze pe frunte pe măsură ce coboram mai adânc în burta mult prea caldă a navei. Acum se auzeau alte sunete. Mecanismele mari ale boilerului, umplut constant pentru a ne alimenta călătoria pe ocean. Un miros oribil îşi desfăcea parcă degetele, atrăgându-mă spre sursa lui pe când mă apropiam. Miasma dulceagă a cărnii putrezite, îngreunată de căldura boilerelor, umplea spaţiul. Mi-am amintit de măştile lui Mefistofel, dorindu-mi să fi avut la îndemână nişte ierburi aromatice. Orice ar fi fost preferabil mirosului pătrunzător de putrefacţie.
În cele din urmă am ajuns la capătul scărilor şi am traversat coridorul aproape în fugă, alunecând când am apărut în pragul laboratorului. Unchiul şi-a ridicat privirea gravă. Aşa cum bănuisem, pe masa de autopsie zăcea un cadavru învelit în giulgiu.
— Unchiule! am zis, în loc de salut.
Am inspirat adânc o dată, ca să mă liniştesc, şi am intrat în cameră. Thomas nu sosise încă, deşi îmi imaginam că avea să ni se alăture destul de curând. A durat câteva clipe, dar m-am obişnuit cu mirosul puternic al morţii la care abia dacă mă mai gândeam.
— Pregăteşte-te pentru autopsie! Vreau să examinez inima, stomacul, intestinele. Sau ce a mai rămas din ele.
Unchiul mi-a întins un şorţ.
— Vom începe curând!
— Da, domnule!
M-am îndreptat spre trusa medicală a unchiului şi am scos pe rând instrumentele necesare pentru o analiză completă, aşezându-le în şir pe o tavă: fierăstrăul pentru oase, forcepsul cu zimţi, cleştele pentru coaste, bisturiul, enterotomul, fierăstrăul cu arc, ca să fie, şi un ac Hagedorn, ca să coasem cadavrul la loc.
— Ciocanul cu cârlig este în buzunarul lateral, a zis unchiul, încheind-şi şorţul şi rulându-şi mânecile.
Am dat din cap, căutându-l, pe când unchiul meu îşi spăla mâinile şi braţele cu săpun carbolic. Amândoi eram fiinţe deprinse cu rutina, iar ritualurile noastre de dinaintea autopsiilor ne linişteau.
Mai mulţi paşi grăbiţi mi-au distras atenţia când Thomas a sărit, practic, în cameră. Nu se deranjase să-şi pună o jachetă, iar cămaşa lui albă era şifonată şi pe jumătate scoasă din pantaloni, ca şi cum ar fi adormit îmbrăcat. Nu îl văzusem într-un asemenea hal nici când investigaserăm catacombele secrete de sub Castelul Bran. După cum arăta, bănuiam că nu se culcase de multă vreme înainte de a fi trezit. Nu eram sigură că voiam să aflu ce anume îl preocupase.
Un muşchi i-a tresărit pe obraz, în timp ce ochii lui s-au ridicat de la cadavrul acoperit şi i-au întâlnit pe ai mei, în colţul opus al camerei. Ştiusem că era doar o chestiune de timp până descopeream o altă victimă, dar acest fapt nu făcea situaţia mai uşor de gestionat. Am înclinat uşor capul, sperând că Thomas vedea tristeţea de pe chipul meu. Calea pe care o aleseserăm ne arăta partea întunecată a vieţii; era dificil să nu te prăbuşeşti. Ziua în care moartea avea să devină uşor de acceptat avea să fie şi ziua când renunţam la bisturiu. Judecând după expresia lui Thomas, şi el simţea la fel.
— Vă cer scuze pentru întârziere, domnule profesor! a zis Thomas, scoţând un caiet şi un stilou şi aşezându-se lângă masa de autopsie. Domnişoară Wadsworth! a continuat el, înclinându-şi bărbia într-un salut formal. Ce am pierdut?
— Tocmai începeam, a răspuns unchiul, trecând lângă cadavru. Au găsit trupul în cală, în urmă cu aproximativ treizeci şi cinci de minute. Era îndesat într-o cutie din lemn.
Unchiul şi-a scos ochelarii şi şi-a cuprins cu degetele puntea nasului.
— Mirosul a atras atenţia unui membru al echipajului, iar acesta l-a alertat pe ofiţerul superior. Acesta este puţin diferit de celelalte. Pregătiţi-vă!
Mi-am înghiţit bila care mi se revărsa în gât. Unchiul făcuse diverse observaţii meticuloase de-a lungul mai multor ani decât aveam eu de viaţă, îmbogăţind teoriile şi descoperirile ştiinţifice ale altor medici, precum doctorul Rudolf Virchow{7}, care dezvoltase protocoalele standard pentru o autopsie. Ambii descoperiseră că mirosul de putred se instala la două sau trei zile după deces. Miasma puternică, precum aceea a cadavrului din cameră, era prezentă după a cincea zi. Asta însemna că era posibil ca domnişoara Crenshaw să nu fi fost prima victimă.
— Să începem!
Unchiul a tras giulgiul, descoperind trupul vânăt al unei femei goale puşcă, mai puţin în locurile pe care unchiul le acoperise cu pânză. Era ultimul semn de bunătate care i se arătase; ucigaşul ei nu fusese, cu siguranţă, o persoană blândă sau grijulie.
Am privit-o iute, analizând cadavrul, apoi am îngheţat pe loc. Pe gâtul ei se vedeau, limpede, urme de cuţit, iar trunchiul femeii fusese desfăcut. Mai precis, victima fusese spintecată. Am rămas fără respiraţie, văzând starea cadavrului. Unchiul avea dreptate – crima aceasta nu semăna cu celelalte. Deşi morţile lor fuseseră şocante, victimele de mai înainte avuseseră parte de o moarte rapidă. Trupurile lor suferiseră mai mult după deces. Această femeie fusese înjunghiată şi despicată când încă respira. Părea că fusese atacată de o cu totul altă persoană. Ceea ce nu era posibil.
Camera caldă mi s-a părut deodată prea fierbinte. Am inspirat de câteva ori, sperând să-mi calmez bătăile neregulate ale inimii. Jack Spintecătorul era mort. Era imposibil ca victima să fi murit de mâna lui, însă rănile similare erau absolut şocante. O parte din mine îşi dorea să arunce instrumentele pe masă şi să fugă departe de cadavru şi de crimele violente care păreau să nu se mai oprească. Dar pe nava aceasta aflată în mijlocul Oceanului Atlantic, nu aveam unde să evadez.
Moartea nu mă tulbura, însă amintirile legate de cazul Spintecătorului erau cu totul altceva. Thomas s-a aplecat spre mine.
— Este o ecuaţie, Wadsworth! Găseşte indiciile şi pune-le cap la cap!
Am încuviinţat cu o mişcare hotărâtă, lăsând emoţiile să se calmeze. Am aşezat tava cu instrumente la loc pe masă şi i-am dat unchiului metrul. Pe dinafară, eram la fel de stabilă ca nava, în timp ce pe dinăuntru eram răscolită de emoţii precum apele pe care pluteam. Nu eram sigură că aveam să scap vreodată de umbra Spintecătorului.
Unchiul a măsurat iute cadavrul de la picioare până în creştetul capului, apoi i-a dictat cifrele lui Thomas.
— Decedata măsoară aproximativ o sută şaizeci şi doi virgulă cinci centimetri. Are părul castaniu, până la umeri. Este caucaziană. Greutatea aproximativă este între cincizeci şi cincizeci şi trei de kilograme.
Am şters cuţitul pentru autopsie şi i l-am întins unchiului înainte să-l fi cerut, apoi am pregătit forcepsul zimţat.
— Nuanţa verzuie a pielii este prezentă în mijlocul abdomenului.
Unchiul meu a împuns uşor ochiul închis, verificând dacă era suficient de solid, şi am încercat să nu tresar când a deschis pleoapele. Dintr-un motiv sau altul, examinarea ochilor era partea care îmi plăcea cel mai puţin.
