— Pare puţin cam exagerat. Şi dacă eu zic asta, atunci poţi fi sigură că ai mers cam departe. Dacă cei doi s-au certat din dragoste, de ce ar fi fost găsită cartea lângă trupul fiicei lor?

— Nu are legătură cu dragostea, am zis, cuprinsă deodată de certitudine. Ci cu răzbunarea.

Am întors cartea şi am trasat cu degetul semnul infinitului.

— Două drumuri. Două tipuri diferite de cărţi. Două destine. O buclă infinită pentru dreptate.

— Şi atunci, cine poate fi criminalul?

M-am gândit la Jian şi la temperamentul lui coleric – Andreas spusese că familia lui fusese ucisă. Nu reuşisem să smulg detaliile crimei de la niciunul dintre ei. Apoi mai erau şi Cassie şi Sebastián, şi oamenii cărora le datorau bani. Era posibil ca acei oameni să fi fost familiile Arden, Crenshaw şi Prescott? Găsiseră o cale de a stoarce bani de la artişti şi erau pe cale de a pierde tot? Anishaa şi Andreas nu puteau fi nici ei excluşi de pe lista suspecţilor – fiecare dintre ei avea un motiv de răzbunare şi cunoştea semnificaţia cărţilor. Deşi, din ce reuşisem să aflu, fiecare artist ştia, în mare parte, tarot. Chiar şi eu fusesem îndemnată să învăţ şi să exersez atât cu cărţile de tarot, cât şi cu cele de joc. Harry Houdini nu mi se părea a fi un criminal, dar acelaşi lucru l-aş fi spus şi despre criminalii pe care îi întâlnisem în trecut.

Apoi mai era şi maestrul de ceremonii, persoana care crease o trupă de circ ai cărei membri se ascundeau în spatele unor măşti, noapte de noapte. Tânărul care mă învăţase tot ce ar fi trebuit să ştiu despre prestidigitaţie şi despre puterea cuvintelor şi în care nu puteam avea niciodată încredere pe deplin.

Mi-am îndreptat privirea spre luna argintie care atârna pe cer ca o seceră gata să lovească; un semn rău ce prevestea grozăviile ce aveau să vină.

— Aceasta este ultima noapte, am zis, în sfârşit, îndreptându-mi ochii spre maestru.

Acum nu purta mască, dar situaţia aceasta, la fel ca şi calmul brusc al oceanului, nu avea să dureze prea mult. Imaginea degetului Lizei în cutia de catifea mi-a străfulgerat prin minte. Am strâns ochii, apoi i-am deschis. Norii se târau alene pe cer, aliniindu-se. Furtuna avea să înceapă până dimineaţă, dar speram să o recuperez pe verişoara mea până atunci.

— Un ultim spectacol.

Măcar dacă ar fi fost şi un singur suspect rămas înainte de marele final!

Harry Houdini.

TREZECI ŞI OPT,

MARELE FINAL

Cabina căpitanului

RMS Etruria

8 ianuarie 1889

Căpitanul Norwood s-a răsucit în scaunul lui, mult prea umflat, din piele, fixând cu încăpăţânare paharul pe jumătate plin cu un lichid chihlimbariu şi aflat pe biroul din mahon. Soarele abia răsărise, deşi, judecând după mustăţile omului, căpitanul nu închisese un ochi toată noaptea.

— Judecătorul Prescott nu l-a mai văzut pe doctorul Arden de câteva zile bune şi a spus că au avut o discuţie mai aprinsă, încercând să îl convingă să dezvăluie nişte… informaţii pe care le primiseră, aşa că i-am ordonat secundului să intre în cabina doctorului.

Norwood a sorbit din pahar, apoi s-a strâmbat.

— Nu am găsit niciun cadavru, dar camera era întoarsă cu susul în jos. Nu cred că povestea lui se termină cu bine. Mai ales având în vedere biletul acela.

Văzându-mi mirarea, unchiul a venit la mine şi mi-a întins o bucată de hârtie mototolită. Recunoşteam scrisul: biletul fusese redactat de aceeaşi mâna ca şi scrisoarea despre Liza. Inima mi-a luat-o la goană.

Am înghiţit nodul ce mi se pusese brusc în gât şi i-am dat, discret, biletul lui Thomas. Stomacul începuse să facă tumbe. Ştampila poştei data din ziua de 1 ianuarie, ziua în care porniserăm în voiaj. Dacă doctorul Arden i-ar fi adus scrisoarea căpitanului Norwoord, atunci poate că am fi reuşit să îi protejăm pe pasageri înainte să îşi piardă cineva viaţa.

Am oftat. „Dacă” şi „ce ar fi putut să fie” nu îşi mai aveau rostul. Deşi, dacă Prescott şi Arden se certaseră pe acest subiect în ziua de după asasinarea domnişoarei Prescott, atunci pesemne că fuseseră prea speriaţi ca să mai spună ceva, de teamă ca ucigaşul să nu dea curs ameninţărilor. Ceea ce se întâmplase oricum.

— Este foarte posibil, având în vederea ameninţarea prezentă în bilet, ca braţul retezat să aparţină doctorului.

Unchiul a păşit spre hublou şi a privit apa care se scurgea pe geam în şuvoaie groase şi repezi. Furtuna începuse chiar înainte de zori şi ce mai rămăsese din călătoria noastră nu avea să fie deloc plăcută.

— Braţul aparţine unui bărbat şi are o verighetă. Deşi fără un cadavru, toate acestea sunt doar speculaţii. Arden s-ar putea să fie, la fel de bine, reţinut în altă cabină. I-aţi contactat soţia?

Norwood a rotit băutura în pahar.

— Era văduv.

Thomas şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt. Stăteam cuminţi lângă perete. Lăsaserăm deoparte problemele de noaptea trecută, căci munca era mai importantă. Unchiul ne ceruse să fim prezenţi, dar fără a spune ceva, ci doar pentru a-l studia pe căpitan. Cu toţii erau suspecţi în acest moment.

O bătaie apăsată la uşă l-a făcut, în sfârşit, pe căpitan să îşi ridice privirea.

— Da?

Un bărbat deşirat, în uniformă, a intrat şi şi-a scos imediat chipiul, salutându-ne cu un gest din cap înainte de a i se adresa căpitanului.

— Am verificat toţi artiştii şi toate cuferele şi nu am găsit nimic suspect, domnule căpitan. Se pare că totul este pregătit pentru spectacol.

Thomas şi-a strâns buzele. Nu era nevoie să spună ceva ca să îmi dau seama ce gândea: echipajul nu avea cum să ştie cu siguranţă ce anume putea fi folosit ca armă. Artiştii aveau săbii, pumnale, frânghii şi cătuşe, şi o mulţime de alte obiecte bizare.

Unchiul s-a uitat la mine şi la Thomas, apoi şi-a întors privirea la căpitan, răsucindu-şi mustaţa în felul acela care îmi punea nervii la încercare.

— Respectuos vă cer să anulaţi spectacolul final. Nu există nicio şansă ca el să se termine cu bine.

Norwood a dat pe gât restul de băutură. Grindina lovea acum nava din toate părţile.

— Mă tem că situaţia nu poate deveni cu mult mai rea, domnule doctor Wadsworth.

Un fior mi-a traversat şira spinării. Ştiam că niciun fel de argument nu avea să schimbe decizia înfiorătoare a căpitanului. Aş fi vrut să fiu de acord cu el, dar ştiam că finalul era spectacolul pe care îl aşteptase criminalul: desăvârşirea răzbunării lui.

Scena din seara aceasta reflecta atmosfera generală de pe navă – draperiile de culoarea cernelii erau acoperite cu un voal negru, zdrenţuit, care făcea locul să pară un cavou mucegăit. Chiar şi trandafirii, pictaţi în negru, gata să se scuture, păreau să prevestească doar lucruri rele.

Pasagerii şedeau tăcuţi la mesele lor, ca nişte cadavre în morminte. Mâncarea era neatinsă, deşi arăta ca o operă de artă comestibilă: homarul avea cleştii îndreptaţi spre cer, iar fileul era feliat perfect.

Am împins mazărea pe farfurie, incapabilă să gust ceva. Noaptea aceasta avea să fie ultima la bordul navei blestemate şi toţi pasagerii păreau să stea ca pe ace, aşteptând spectacolul sau înmormântarea finală. Într-un fel, era un alt soi de moarte, una care avea să hotărască soarta „Carnavalului Clarului de Lună”. Mefistofel voia neapărat ca noaptea să fie memorabilă, deşi nu puteam scăpa de senzaţia că şi ucigaşul îşi dorea acelaşi lucru. Sosise momentul pe care îl aşteptase atâta – marea dezvăluire. Criminalul îşi plănuise răzbunarea cu multă grijă şi mă temeam că nimic nu avea să îl împiedice să îşi ducă gândurile la bun sfârşit. Mă rugam ca Liza să fie în siguranţă, să nu devină chiar ea vedeta spectacolului.

Am simţit privirea lui Thomas asupra mea; calcula şi mă analiza în detaliu. Nu încercase să îmi vorbească despre noaptea trecută. Mă simţeam deopotrivă uşurată şi îngrijorată.

— Te simţi bine, Wadsworth?

— Bineînţeles!