— Mulţumesc! am zis. Ne-ai fost de mare ajutor!

Thomas mi-a făcut semn să ies din cameră, apoi s-a oprit, bătând darabana în rama uşii în timp ce îl studia pe Houdini.

— De ce te-ai certat cu Liza?

Privirea lui Houdini a alunecat spre mine. Speram să nu îi spună lui Thomas că ar fi trebuit să mă întrebe pe mine. Avea să îmi fie greu să explic că fusesem martoră la cearta dintre ei pe când mă antrenam în secret. Mi-era deja groază de discuţia despre Zâna Verde, ce urma cu siguranţă. Momentul a trecut, iar Houdini a ridicat din umăr.

— O femeie apare moartă în bazinul meu cu apă, iar pe ea nu o interesează decât cine este femeia căreia îi scriu în America.

Houdini a pufnit dramatic.

— I-am spus că nu-i nimic – că n-am iubită nicăieri. Singura femeie pe care o iubesc şi căreia îi scriu în America este mama mea. Liza nu m-a crezut.

Thomas a rămas tăcut o vreme, privind de jur-împrejur. Doar Dumnezeu ştia ce părere îşi formase cercetând cabina şi pe tânărul artist.

— Nu, presupun că nu te-a crezut! Noapte bună!

Mă abţineam din răsputeri să nu îi pun lui Thomas vreo mie de întrebări pe când străbăteam coridoarele pustii şi urcam scările. Când am ajuns la etajul al doilea, m-am oprit. Eram ascunşi pe casa scării; speram că nimeni nu avea să ne audă.

— Ei bine? am zis. Îl crezi?

— Da! Dacă cred fiecare cuvânt care i-a ieşit pe gură, asta este cu totul altceva.

Thomas a inspirat adânc.

— Ştiu că nu vrei să vezi adevărul din spatele iluziilor lui Mefistofel, Wadsworth, dar, începând din acest moment, maestrul trebuie considerat periculos. Este secretos, iar cărţile lui de joc au fost găsite alături de aproape fiecare victimă.

— Ceea ce arată destul de convingător pe măsură ce se strâng dovezi, am răspuns. Trebuie să recunoşti şi tu, s-ar părea că cineva depune eforturi mari să-l facă pe Mefistofel să devină principalul suspect. Şi cum rămâne cu Anishaa? Nu ştim prea multe nici despre ea, dar pare să fie o variantă verosimilă.

— Fără îndoială, a spus Thomas, mai încet.

Prietenul meu şi-a coborât privirea, jucându-se cu un nasture de pe mânecă. Am simţit un gol în stomac.

— Trebuie să vorbim!

Nu puteam nega faptul că intuisem apropierea unei discuţii serioase, dar o parte din mine voia să dea bir cu fugiţii şi să se ascundă. Erau unele lucruri pe care preferam să le evit.

— Bine!

Thomas şi-a încrucişat braţele la piept şi m-a privit cu atenţie.

— Te-ai întâlnit noaptea cu Mefistofel?

Nu era tocmai o întrebare, deşi Thomas avusese politeţea de a o formula astfel. Mi-am înghiţit nodul din gât şi am dat din cap. Eram o laşă.

— Ai băut absint şi ai dansat… cu el?

Am închis ochii şi am tras o gură mare de aer.

— Da.

Când am văzut că Thomas nu îmi răspunde imediat, am reuşit în cele din urmă să trag cu ochiul la el. Mă aşteptam să citesc furia şi trădarea pe chipul lui, dar ce am văzut era cu mult mai rău. Înainte ca faţa lui să se împietrească, l-am surprins pentru o clipă pe băiatul care obişnuia să creadă că nu poate fi iubit. Acela căruia îi promisesem să nu îl rănesc niciodată; o promisiune pe care tocmai o încălcasem, rănindu-i inima lui gingaşă. Ochii lui Thomas erau lipsiţi de emoţie când mi-au întâlnit privirea.

— Am fost sincer când am spus că eşti liberă, a zis el, abia şoptit. Dacă există vreo şansă să fii… dacă tu crezi că inima ta…

Thomas a clipit repede, alungând lacrimile înainte să pot fi sigură că le zărisem. Şi-a dres glasul.

— Nu îţi voi impune niciodată pe cine să alegi sau ce cale să apuci. Dar vreau să îmi spui un lucru: simţi ceva pentru el?

— Eu…

Inima îmi bătea ca nebuna. Voiam să strig că era o întrebare ridicolă, dar, dintr-un motiv sau altul, cuvintele nu reuşeau să îmi iasă. Thomas putea surprinde o minciună la fel de uşor pe cât se vedea soarele la orizont. Iar eu nu intenţionam să îl mint. Adevărul era complicat şi dureros, dar Thomas merita să cunoască fiecare îndoială care mă chinuia. Mi-am ridicat mâinile, cu palmele în sus.

— Nu sunt sigură ce simt.

Thomas şi-a trecut palmele peste faţă. M-am întins spre el. Mă uram pentru conflictul din mine. I-am prins mâinile şi i le-am tras de la ochi, căutând o manieră de a-l mângâia, de a-i alunga temerile, dar orice aş fi spus urma să sune fals. Adevărul pe care refuzasem să îl înfrunt era simplu. Cumva – deşi nu aş fi numit ceea ce simţeam iubire, căci era mult prea devreme pentru aşa ceva –, dar cumva, îmi dădusem seama că inima mea era capabilă să fie interesată şi de altcineva. Aş fi putut nega, m-aş fi putut preface, dar începusem să ţin la Mefistofel. Sentimentul acesta era ca un boboc mic şi fragil. Dacă i s-ar fi acordat suficientă grijă şi atenţie, ar fi putut înflori minunat. Nu ştiam ce însemnau toate acestea pentru mine şi pentru Thomas. El merita pe cineva care să îl iubească din toată inima, fără pic de îndoială. Niciunul dintre noi nu mai curtase, oficial, pe altcineva. Ce ştiam noi despre noi înşine sau despre relaţii, darămite despre căsnicie?! Nu îl puteam linişti pe Thomas când propria mea conştiinţă era chinuită de îndoieli. Poate că reacţia mea era o simplă greşeală, bazată pe teamă, sau poate că era un semn că nu eram complet pregătită să îmi asum vreun angajament. Cel puţin nu până când nu îmi înfrângeam toate incertitudinile.

— Thomas, eu…

— Nu mai spune, te rog, nimic!

Thomas a ridicat o mână.

— Eu niciodată nu am…

Prietenul meu a clătinat din cap.

— În ciuda bravadei şi a abilităţii mele de a ghici ce se întâmplă în anumite situaţii, nu am reuşit niciodată să îmi dau seama ce ai văzut la mine.

— Thomas, nu trebuie să… Eu te iubesc, doar că…

— Dacă vrei să pleci, nu te voi opri. E posibil să nu fac sau să spun mereu cel mai potrivit lucru, dar ştiu sigur că te iubesc suficient cât să îţi redau libertatea.

Mă pregăteam să spun că nu voiam să fiu liberă, dar aş fi minţit. Toată viaţa tânjisem după libertate – libertatea de a alege fiecare detaliu al viitorului meu. De a lua decizii bune şi decizii groaznice. Decizii ce îmi puteau frânge inima şi o puteau reface de zece ori. Doar că nu ştiusem niciodată că o abundenţă de alegeri complica lucrurile atât de mult sau că năştea atâta durere. O lacrimă mi-a lunecat pe obraz.

— Te iubesc, Wadsworth! Indiferent pe cine sau ce alegi, te voi iubi întotdeauna!

Thomas s-a aplecat şi şi-a lipit buzele de obrazul meu.

— Iartă-mă, trebuie să încerc să desluşesc cărţile de joc!

Zicând asta, Thomas s-a întors şi a plecat cu pas grăbit pe coridor. Suflul rece al vântului ce m-a lovit în faţă când Thomas a deschis uşa m-a trezit în final din gânduri. Grăuntele de putere pe care îl mai aveam dispăruse cu totul, iar genunchii mi s-au înmuiat. Mi-am aşezat capul în mâini şi am început să plâng. Nu mă chinuiam să îmi ascund hohotele disperate. Viaţa mea era un dezastru. Liza era în pericol de moarte. Thomas avea inima frântă. Un criminal transformase nava într-un loc de joacă morbid. Iar sufletul meu era mai zbuciumat decât oceanul pe care îl traversam.

Mi-am mai acordat câteva clipe, lăsând lacrimile să-mi curgă nestingherite pe obraji şi să cadă pe podea. Simţeam că ceva se frânsese în pieptul meu, pentru totdeauna. Mi-am încleştat pumnii până când am simţit doar durerea. Apoi m-am ridicat, mi-am netezit corsajul şi am inspirat adânc, printre suspine. Liza dispăruse. Criminalul mă tachina. Indiferent de cât de mult mă durea, nu îmi permiteam să mă concentrez acum la Thomas şi la relaţia noastră.

Nevrând să mai pierd vreun moment copleşită de emoţii, am ieşit pe puntea clasei întâi şi am traversat aproape în fugă partea dinspre tribordul navei. Vântul urla, iar sunetul mă ducea cu gândul la un om care pierduse întreaga lume la un joc de cărţi. Mi-am strâns pălăria, întorcându-mi faţa din calea brizei. Iarna ne amintea că erau lucruri mai înfricoşătoare la bordul navei decât nişte bărbaţi cu planuri diabolice sau fete cu inimi frânte.

Am renunţat la pasul grăbit şi am alergat cât am putut de repede, concentrându-mă la tropăitul picioarelor mele, la bătaia inimii, la teama ce îmi şerpuia pe spate. Trebuia să mă grăbesc – să întorc nava cu susul în jos până îmi găseam verişoara…