Nu eram nici miloasă, nici bună.
Eram justiţia, iar lama mea era rece şi iute.
Am înşfăcat persoana care lua naştere înăuntrul meu şi am forţat-o să-mi împrumute cunoştinţele care ne-ar fi fost de ajutor. L-am prins pe Thomas şi l-am răsucit, transformându-l pe el în victimă şi pe mine în criminal.
— Îmi pare rău, Cresswell, dar o să te doară! am şoptit.
Înainte ca Thomas să poată protesta, l-am împuns de două ori în piept, cu mişcări rapide. Nu-mi părea rău, aşa cum îmi imaginasem – mai îngrijorătoare era bucuria bizară care mi se împrăştia ca bezna în tot trupul. Eram o studentă talentată, însă mă dovedeam a fi o criminală şi mai pricepută. Tot ce trebuia să fac era să mă predau acelui întuneric nedesluşit, să mă las dusă departe de valurile lui ademenitoare.
Aşa cum îmi imaginam, mâniile lui Thomas au ţâşnit spre rana imaginară. Mi-am ţinut aşa-zisul cuţit pregătit, privindu-l pe Thomas cum îşi apasă palmele pe piept, acolo unde îmi imaginam că se forma deja o vânătaie. În vreo treizeci de secunde, reuşisem să-l imobilizez. Dacă domnişoara Crenshaw fusese înjunghiată, treaba trebuie să fi fost uşoară mai departe. Nu-mi aminteam să fi găsit asupra ei urme de cuţit, dar autopsia nu fusese concludentă din cauza faptului că trupul fusese ars, ceea ce însemna că, în afară de dramatismul descoperirii, criminalul se mai folosise de incendiu şi pentru a ascunde adevărată cauză a morţii.
Fără să clipesc, am studiat fiecare detaliu, în timp ce Thomas se ridica în picioare cu destulă greutate. Nu-şi înălţase mâinile ca să-mi oprească atacul pentru că era prea ocupat să oprească hemoragia. Lipsa urmelor de autoapărare de pe trupul domnişoarei Crenshaw mărturiseau că şi ea făcuse acelaşi lucru.
Am ridicat pumnul, iar Thomas s-a răsucit, evitând următoarea lovitură. Dacă ar fi fost rănit cu adevărat, sângele ar fi stropit uşa sub forma unui arc. Exact aşa cum se şi vedea.
— Asta e… Am înţeles totul!
Aproape că am ţopăit pe loc de bucurie. Thomas şi-a frecat pieptul, uitându-se la arma mea improvizată. Mi-am desfăcut pumnul şi mi-am întins mâna blând, aşezându-i-o peste inimă, şi muşcându-mi buza când l-am văzut strâmbându-se de durere.
— Îmi pare foarte rău că te-am lovit! M-am lăsat un pic dusă de val. Te doare?
— Nu prea. Eşti liberă să-ţi pui mâinile pe mine oricând doreşti, a zis Thomas, făcându-mi cu ochiul, apoi tresărind. Deşi mi-aş dori ca atingerea să fie uşor mai blândă în viitor.
— Am reţinut!
L-am condus înapoi spre pat, unde Thomas s-a trântit moale.
— Deşi nu vindecă rana, cred că mi-am dat seama cum au ajuns acolo picăturile de sânge. Arcul în care sunt dispuse şi faptul că sângele este uşor mânjit arată că tânăra a suferit o rană la piept. Pesemne că s-a răsucit lent, poate că a căzut chiar, lipindu-se de perete un moment, după ce şi-a pus mâinile pe piept – de aici nu sunt sigură ce s-o mai fi întâmplat. Dar sângele ar fi sărit sub forma unui arc pe când se întorcea, apoi s-ar fi mânjit pe zid – de asta sunt sigură. Sunt exact mişcările pe care le-ai făcut şi tu. Nu greşim cu nimic dacă presupunem că domnişoara Crenshaw a fost înjunghiată.
Thomas s-a uitat la mine cu privirea aceea mândră care îmi făcea sângele să-mi clocotească în vine. Nu exista niciun sentiment mai minunat decât să fiu admirată pentru inteligenţa mea.
— Ceea ce înseamnă că oricine a comis crima a vrut să scape de ea. Fusese aleasă drept ţintă, dar de ce?
— Mă întreb dacă… uite!
Am ridicat o carte de joc care căzuse între noptieră şi pat.
— Şase de Romb.
Thomas a luat cartea şi a întors-o, cercetând cu atenţie fiecare centimetru, apoi mi-a dat-o, încruntându-se.
— Poate cărţile acestea sunt, literalmente, cărţi de vizită ale criminalului.
M-am uitat la modelul complicat de pe spatele obiectului – un corb cu aripi irizate deschise pe fundalul unei luni pline cu spini argintii pe margini. Am trasat cu degetul opturile duble din josul cărţii.
— Sau poate înseamnă că totul face parte dintr-un joc mult mai complex. Unul care este ultima formă de prestidigitaţie.
DOUĂZECI ŞI PATRU,
DISECŢIA UNUI BRAŢ
Laboratorul improvizat
RMS Etruria
5 ianuarie 1889
Unchiul se uita printr-o lupă, cu nasul la doar câţiva centimetri de braţul retezat. Ştiam că era încă furios pe mine pentru că fusesem prinsă singură cu maestrul despuiat, dar îmi ceruse ajutorul şi nimic altceva nu mai conta când era vorba de investigaţia medico-legală. Slavă Domnului pentru micile binecuvântări!
Thomas şi-a luat jurnalul pe care-l pusese jos cât îşi aşezase şorţul şi a reînceput să scrie. Nu puteam scăpa de senzaţia de greaţă care mă încerca atunci când mă gândeam la alte jurnale pe care le luase cu el în călătoria aceea – unele dintre ele conţineau notiţe luate în timpul cazului Spintecătorului. Nu eram pregătită să citesc despre crimele lui cu lux de amănunte, iar Thomas ţinea pentru el misterele pe care le descoperise. Cel puţin pentru moment. Aveam bănuiala că urma să vorbim în curând despre ele.
— Forcepsul zimţat, Audrey Rose!
Unchiul a întins mâna, aşteptând.
— Iute!
— Da, unchiule!
Am adunat instrumentele medicale necesare pentru disecţie – forcepsul zimţat, bisturiul, foarfecă, acul Hagedorn, aţa – şi le-am adus pe o tavă din argint.
— Poftim!
Am şters iute forcepsul cu acid carbolic, dându-i-l unchiului cu eficienţă. Unchiul a mormăit; nu era tocmai un „mulţumesc”, dar nici nu mă ignorase. L-am privit cum dădea la o parte bucăţele de piele acolo unde ar fi trebuit să se afle cotul, dacă braţul nu ar fi fost retezat sau muşcat la încheietură.
Carnea atârna în fâşii subţiri, zdrenţuite, ca o rochie veche lăsată să mucegăiască într-un cufăr uitat. Mi-am rotit umerii, lăsând atitudinea calmă şi rece a omului de ştiinţă să mă cuprindă. Nu aveam să mă las cuprinsă de greaţă sau de milă. Niciuna dintre aceste emoţii nu avea să o scape pe sărmana victimă de soarta care îi fusese rezervată. Hotărârea şi o inimă tare aveau să-i aducă însă dreptatea.
Unchiul mi-a făcut semn să mă apropii. Era încruntat. A dat la o parte o bucată de carne sfâşiată, lăsând să se vadă o dungă albă, cunoscută.
