— Un minut!
Thomas bătea ritmul secundelor în masă, iar sunetul mă făcea să fierb. Mi-am încleştat maxilarul până ce m-a durut. După un minut şi jumătate, Liza şi Isabella au ridicat, calme, capacul bulbucat. Houdini a ieşit brusc la suprafaţă, cu mâinile încă prinse în cătuşe, şi a inspirat cu nesaţ. Apa s-a revărsat pe scenă, iar sunetul ei nu fusese nici măcar pe aproape la fel de liniştitor ca al valurilor de afară.
Houdini a mai inspirat de câteva ori. Ochii îi luceau.
— De data aceasta, în loc de o simplă demonstraţie, asistentele mele vor fereca vasul cu un lacăt, făcându-mi evadarea aproape imposibilă. Fie mă voi elibera, fie…
Mefistofel a venit la Houdini şi l-a bătut pe umăr.
— Fie îţi vom arunca trupul în ocean.
Câţiva spectatori s-au ridicat şi au ieşit, tăcuţi, din salon. Lumina de pe coridor licărea de fiecare dată când se deschidea şi se închidea uşa, iar jocul acesta îmi accentua îngrijorarea. Houdini s-a scufundat în apă, iar Liza şi Isabella au aşezat capacul pe vas, prinzându-l cu lacăte în două părţi.
În timp ce făceau asta, maestrul a pornit cronometrul – întreaga operaţiune a durat aproape treizeci de secunde. Sigur că Houdini trebuie să fi fost deja obosit după demonstraţie. Era o nebunie că încerca trucul din nou, atât de curând; parcă îşi dorea să moară.
Inima mi se zbătea nebuneşte în piept, căutând o cale de scăpare. Trebuia să existe o explicaţie pentru numărul lui Houdini, dar nu reuşeam să o găsesc. De data asta, Liza şi Isabella au acoperit canistra cu o draperie din catifea albastră precum cerul nopţii, cu o mie de stele argintii ţesute pe ea.
Tic. Tic. Tic.
Pac. Pac. Pac.
Nu puteam decide ce era mai rău: răpăitul lui Thomas sau ticăitul neîncetat al cronometrului. Doamna Harvey şi-a răsucit şervetul în poală. Avea privirea pironită asupra draperiei înstelate.
Tic. Tic. Tic.
Pac. Pac. Pac.
M-am mişcat pe scaun; existau atât de multe lucruri cu mult mai urgente. Braţul retezat. Femeile ucise. Identitatea criminalului care se putea afla chiar în acel salon… Totuşi, pulsul meu zvâcnea sălbatic din cauza celor ce se întâmplau dincolo de draperie.
Tic. Tic. Tic.
— Un minut şi treizeci de secunde, a anunţat Mefistofel.
Habar nu aveam dacă îmi imaginasem tensiunea din glasul lui. Pasagerii mârâiau nemulţumiţi pe măsură ce treceau secundele. Ceea ce începuse ca o seară distractivă se transforma rapid într-un moment de panică teribilă. Câţiva oameni s-au ridicat de pe scaune cu pumnii strânşi pe lângă trup.
Tic. Tic. Tic.
— Două minute!
Piciorul lui Mefistofel bătea în podea mai repede decât ceasul. Braţele Lizei şi ale Isabellei începuseră să tremure, iar draperia se scutura.
— Două minute şi treizeci de secunde!
— Ajutaţi-l! a strigat un bărbat.
Apoi un altul:
— Daţi-i drumul!
— Pesemne că este ceva în neregulă! a ţipat alt pasager.
Mulţimea era din ce în ce mai agitată. Rugăminţile se înteţeau, însă maestrul continua să privească doar cronometrul ticăitor.
— Trei minute! aproape că a ţipat el.
Transpiraţia îi umezea linia părului. Fie Mefistofel era cel mai talentat actor din lume, fie se întâmpla ceva rău.
Mi-am oprit privirea asupra verişoarei mele. Ochii ei continuau să fugă când şi când la ceas. De acum, aproape toţi spectatorii erau în picioare, strigând, cerând să se facă ceva. Eram gata să sar pe scenă şi să deschid eu însămi nenorocita de canistră când Mefistofel a strigat:
— Verificaţi acum!
Draperia a căzut, iar în spatele ei a apărut Houdini, ud leoarcă şi fără cătuşe. Tânărul a făcut o plecăciune adâncă pe când mulţimea a izbucnit în aplauze frenetice şi fluierături.
— Nu îmi vine să cred! am zis şoptit. Cum naiba a reuşit să pună lacătele la loc pe canistră?
Thomas a deschis gura, dar doamna Harvey l-a redus la tăcere cu o privire.
— Să nu aud nicio vorbă, dragă! Sau îţi jur că îmi voi termina povestea despre sărmanul domn Harvey şi lenjeria lui.
Nu îl mai văzusem niciodată pe Thomas închizând gura aşa de repede. Voiam să zâmbesc, dar am găsit că îmi era imposibil când m-am uitat la Houdini.
În ochii lui era o sclipire care mi-a făcut părul să mi se ridice pe braţe. Crezusem sincer că Harry avea să fie următoare victimă şi aveam un sentiment tulburător că ştia asta.
DOUĂZECI ŞI NOUĂ,
O DESCOPERIRE ÎNSPĂIMÂNTĂTOARE
Puntea de promenadă, clasa a treia
RMS Etruria
7 ianuarie 1889
Vântul îmi muşca faţa, îmi înţepa ochii şi îi făcea să lăcrimeze pe când traversam în grabă puntea abandonată de la clasa a treia. La această oră, soarele se profila ca o dungă sângerie la orizont, colorând apa într-un stacojiu întunecat pe măsură ce se lungea de-a lungul valurilor. Mi-am alungat imaginile sângeroase din minte, mergând cât puteam de iute spre laboratorul improvizat.
O menajeră palidă îmi adusese un bilet de la unchiul meu: „Am nevoie de tine în laborator. Degrabă!”
Îmi aruncasem pe mine o rochie simplă din muselină şi îmi afundasem picioarele în primii pantofii pe care îi găsisem – nişte lucruşoare delicate din mătase, la care Thomas avea să ridice din sprâncene, aşa cum făcuse şi cu altă ocazie. Tachinările lui nu contau însă, ci rapiditatea.
Atmosfera părea încărcată, aşa că am tras aer în piept şi mi-am pus trupul în mişcare. Nu era nevoie să am talentele de deducţie ale lui Thomas ca să ghicesc că se găsise un alt cadavru. Unchiul nu ar fi trimis după mine atât de devreme dacă ar fi fost vorba despre braţul retezat. Făcusem deja o disecţie amănunţită şi, ca să fiu cinstită, nu mai avea ce altceva face cu el.
Se întâmplase ceva mai rău. Mult mai rău.
O altă suflare de aer arctic s-a rostogolit de-a lungul coridorului, făcându-mă să-mi ascund nasul în gulerul din blană. Furtuna care ne tot ameninţase era gata să-şi dezlănţuie atacul. Paşii mei se grăbeau pe punte şi simţeam sub picioare şipcile de lemn la fel de reci ca şi aerul iernatic care acoperise balustrada cu o pojghiţă de gheaţă. M-am oprit, simţind o strângere între umeri, şi mi-am aruncat privirea în urmă, de-a lungul coridorului pustiu. Sau care credeam că este pustiu. Era greu să-mi dau seama cine ar fi putut pândi, lipit la perete, în lumina stinsă a dimineţii, când soarele nu răsărise încă şi cerul era pe jumătate sângeriu şi pe jumătate întunecat.
Am mai rămas aşa o clipă, apoi m-am întors şi mi-am continuat drumul. Când am ajuns în capătul scărilor, m-am oprit iar şi am ascultat. Valurile loveau constant coca navei. Vântul vuia printre punţile ca nişte tuneluri. Aburul hâsâia mult deasupra din hornuri sau din furnale, aşa cum le numea Thomas. Nu se auzeau însă paşi. Eram singură cu imaginaţia mea bogată.
Fără să mă gândesc la ce fac, am atins bisturiul ascuns în cureaua de la coapsă. Indiferent cât de obosită sau de grăbită fusesem când venise vorba despre alegerea unei perechi potrivite de pantofi, măcar mă asigurasem că aveam asupra mea o metodă de autoapărare. Un singur lucru rămânea cert: o persoană de la bordul navei înşfăca victime ca pe nişte perle ascunse în scoici şi le înşira ca pe mărgele în moduri înspăimântătoare. Eu însă nu aveam să mă las răpusă fără să lupt.
