— E cam devreme să fiţi aici. După cum vă daţi seama, nu mă aşteptam să mai găsesc pe cineva aici pentru ceva vreme. Sau, mai corect, noi nu aşteptam. Tocmai ce îi ofeream domnişoarei Wadsworth un tur.

— Sigur? a întrebat Jian, fără a se obosi să-şi ascundă amuzamentul din glas. Făceaţi turul recuzitei? Pun pariu că data viitoare veţi face turul toaletelor!

Obrajii îmi ardeau, dar nu am îndrăznit să îl contrazic. Jian şi-a coborât ochii negri asupra mea. Nu puteam decât să ghicesc ce eram eu pentru el. O altă fetişcană proastă, prinsă în plasa de iluzii a lui Mefistofel? Sau socotea că m-ar fi putut adăuga pe lista lui de victime?

Mi-am mutat privirea la Andreas, al cărui chip era aproape la fel de roşu pe cât fusese al Lizei, mai devreme. Nu îmi dădeam seama dacă bărbatul era jenat pentru mine sau din cauza incidentului pe care maestrul şi cu mine îl puseserăm la cale. Poate că era dezamăgit că ignorasem avertismentele cărţilor de tarot şi nu mă îndepărtasem de Magician.

— Este o chestiune de semantică.

Mefistofel mi-a cuprins mâna, scoţându-mă din cală ca într-un soi de paradă.

— Vă aştept pe amândoi în salon, până în ora unsprezece! Avem nevoie de ajutor pentru spectacolul de astăzi. Şi continuaţi să exersaţi ce v-am arătat pentru spectacolul final. Trebuie să îi ajutăm pe oamenii ăştia să uite de crime şi să-şi aducă aminte doar de „Carnavalul Clarului de Lună”.

Fără să mai spunem vreun cuvânt, i-am lăsat pe artişti să-şi strângă lucrurile. Pe când păşeam pe coridor, mă gândeam la cei doi tineri, încercând să decid care dintre ei putea fi criminalul pe care îl căutam. Andreas părea tăcut şi timid, dar, într-un grup de magicieni, poate că tocmai aceasta era iluzia lui.

— Ei bine? a zis Mefistofel, de îndată ce ne îndepărtaserăm suficient pe următorul coridor. Ai găsit ceva util sau a fost o mare pierdere de timp? Nu că sărutul nostru nu ar fi meritat deranjul. A fost plăcut. Nu eşti de acord?

— Depinde dacă ăsta este sau nu al tău.

Thomas a apărut de după colţ, ţinând în palmă un inel cu sigiliu: un cap de leu înconjurat de spini şi cu rubine sângerii în loc de ochi. Bijuteria era superbă, iar apariţia ei părea să-l fi şocat pe maestru, căci acesta a înlemnit deodată. Nu credeam că reacţia lui se datora apariţiei bruşte a prietenului meu.

— Este ciudat că spadasinul tău ţinea asta în cufărul lui. Este încă şi mai ciudat că ai trimis-o pe domnişoara Wadsworth direct la locul faptei şi că apoi ai urmărit-o până acolo.

Mefistofel arăta de parcă ar fi fost în stare să-l trântească pe Thomas la pământ ca să-şi recupereze inelul, dar a reuşit să stătea locului.

— Asta este emblema familiei tale, nu? Ori poate că este o altă identitate furată pe care ţi-ai asumat-o?

— Este al meu! a mârâit maestrul. Şi nu am furat nimic, domnule Cresswell.

Mi-am scos braţul de după al lui Mefistofel. Nu mă îndoiam de metodele lui Thomas; dacă el ştia sigur cui îi aparţinea inelul, atunci şi eu eram la fel de sigură.

— Ţi-ai pus inelul în cufărul acela ca să-l găsesc eu? Ce fel de joc este acesta?

— Poate că joc rolul omului rău, a zis Mefistofel în şoaptă, dar nu înseamnă că şi sunt aşa. Poate ar trebui să te întrebi următorul lucru: dacă nu sunt eu criminalul, atunci cine? Cine ar putea dori să arunce suspiciunile asupra mea? Cine ar avea de câştigat dacă trupa de circ ar fi bănuită de rele?

Mefistofel a clătinat din cap. Lumina îi sclipea pe mască.

— A judeca o persoană înainte de a o cunoaşte te face incapabil să vezi adevăratul rău. Nu eu sunt diavolul în povestea asta, indiferent de cât de mult ai încerca să mă portretizezi astfel. Inelul mi-a fost furat la începutul săptămânii. Nu am dorit să împărtăşesc această informaţie.

Mefistofel avea dreptate, indiferent de cât de tare mi-aş fi dorit să îl contrazic. Ne grăbiserăm să-l învinovăţim, să credem tot ce era mai rău, bazându-se doar pe emoţii, nu pe dovezi. Era prima regulă a unui om de ştiinţă bun şi a unui investigator decent, iar noi o încălcaserăm.

— Vă puteţi gândi la vreo persoană care ar vrea să se răzbune? a continuat maestrul. Eu am câteva nume. Dar nu sunt eu acela care îşi pierde timpul creând o poveste ca să explice faptele rele petrecute aici. V-aş sugera să vă întoarceţi privirile critice spre clasa de sus. Unde este doctorul Arden? A lipsit o mare parte de timp şi, totuşi, tot ce aţi făcut a fost să-i bateţi la uşă de câteva ori. Şi cum rămâne cu tatăl domnişoarei Crenshaw? Oare un om atât de puternic poate accepta, pur şi simplu, soarta fiicei lui? Oare un lord ar rămâne calm şi politicos, ştiind că fata lui dragă a ales un artist modest de circ în locul familiei ei şi că a plătit preţul suprem? Sau ar distruge ceea ce l-a distrus pe el?

— Deci ai avut o aventură secretă cu ea? am întrebat, tulburată de senzaţia inconfortabilă ce-mi strângea stomacul.

— Era o fată singură în căutarea unui prieten, iar eu mă săturasem să fiu singur, a zis. I-am ascultat temerile. Dar asta este tot ce s-a întâmplat între noi.

Mefistofel a privit inelul, dar nu a dat să-l ia înapoi. O altă surpriză. Fără a mai spune vreun cuvânt, Mefistofel a trecut pe lângă Thomas, lăsându-ne să ne regândim, în linişte, lista de suspecţi. Mefistofel vorbise cu pasiune. Vorbele lui dure fuseseră alese cu precizia unui trăgător care ştia să ochească şi să-şi lovească victima. Nu eram sigură dacă strategia lui fusese menită să ne distragă atenţia sau să ne dezarmeze.

Harry Houdini cu soţia lui, Bess.

DOUĂZECI ŞI OPT,

EVADAREA DIN CANISTRA DE LAPTE

Salonul-restaurant

RMS Etruria

6 ianuarie 1889

Candelabrele au strălucit puternic, apoi au început să se stingă, lăsându-ne să înţelegem, nu foarte subtil, că spectacolul era pe cale să înceapă. Conversaţiile din salon se opriseră, deşi în cameră nu era complet linişte. Bătăile inimii mele aproape că se triplaseră, deşi nu aş fi putut spune dacă era din cauza fricii. Criminalul nu îşi anunţase ultima victimă într-un mod grandios şi ştiam, în sinea mea, că era doar o chestiune de timp până ce oribilul carnaj avea să se dezlănţuie.

Am privit fugitiv la mulţimea vizibil mai mică de oameni, fapt ce confirma că nu eram singurul pasager care îşi făcea griji cu privire la ce avea să se întâmple. Locurile goale ieşeau în evidenţă ca nişte dinţi lipsă într-o grimasă forţată. Încă o noapte de teroare, iar publicul avea să dispară complet.

— Nu pot să cred că unchiul tău a insistat să tragem cu ochiul la spectacolul ăsta, a şoptit Thomas. Nu că m-aş plânge. Cina este mult mai plăcută decât o seară petrecută cu nasul lângă un braţ retezat. Sau ascultându-l pe Norwood cum se răsteşte la membrii echipajului.

Am oftat. Thomas era singurul care ar fi putut să risipească atmosfera neplăcută, comparând mâncarea cu o autopsie. Până acum nu menţionase activităţile mele matinale şi hotărâsem că era mai bine să renunţ, momentan, la subiect. De asemenea, eram recunoscătoare că unchiul avea să rateze prezenţa Lizei pe scenă. De îndată ce verişoara mea aflase că unchiul avea să lipsească de la cină, făcuse planuri pentru a-l ajuta pe Harry cu numărul lui. Îngrijorarea mi se împlântase între omoplaţi. Speram că Liza nu plănuia ea însăşi vreun spectacol în acea seară. Thomas şi-a dres glasul, iar eu m-am scuturat de gânduri.

— Da, păi, când ai de ales între porumbel cu ierburi şi carne putrezită, am zis, decizia nu este atât de dificilă.

— Nu îţi face griji!

Thomas mi-a zâmbit ca un copil obraznic.

— O să dedicăm suficient timp şi cărnii putrede, după spectacol. I-am promis unchiului tău că-l voi ajuta imediat după aceea. Eşti binevenită să ni te alături, dacă nu cumva ai alte planuri nechibzuite.

Tonul lui Thomas era relaxat, dar eu vedeam încă umbrele îndoielii lunecându-i pe chip. M-am silit să schiţez un zâmbet, deşi simţeam că mă înec. Trebuia să exersez pentru spectacol şi să mă întâlnesc cu maestrul pentru o altă lecţie. Speram doar să reuşesc să adun suficiente informaţii despre crime cât să merite efortul.

— Bineînţeles că vă voi ajuta în seara aceasta.

Unchiul părea să mă fi iertat că îi încălcasem regula şi era acum concentrat asupra misterului care învăluia acest vapor. El credea că ucigaşii revizitau locurile crimelor, deşi alţi colegi priveau teoria cu o oarecare rezervă. Din moment ce criminalul avea în vedere pasageri de la clasa întâi, unchiul meu ne îndemnase să frecventăm, în continuare, evenimentele mondene, să observăm tot ce ar fi părut bizar. Eram spioni, ucenici şi detectivi – o provocare pe care eram, amândoi, încântaţi să o acceptăm.

Doamna Harvey şi-a tăiat porumbelul fript fie ignorând cu bună ştiinţă conversaţia noastră neplăcută, fie pierdută în propriile gânduri. Am sorbit din paharul cu apă, îndreptându-mi privirea spre scenă, pe măsură ce luminile se stingeau. Un moment mai târziu, Mefistofel a apărut ridicându-se dintr-o trapă întunecată din mijlocul scenei, înconjurat de obişnuitul nor de fum. Inima mi-a tresărit entuziasmată, împotriva dorinţei mele.

Era pentru prima dată când îmi dădeam seama ce mult semăna maestrul cu pasărea Phoenix, cea care renaşte din propria-i cenuşă. Deşi încercasem să desluşesc iţele misterului care învăluia crimele, nu reuşisem totuşi să descopăr niciun indiciu cu privire la povestea reală a maestrului de ceremonii şi niciun detaliu legat de cine fusese el înainte de a-şi asuma personalitatea de pe scenă. Poate că Mefistofel îşi incendiase vechea viaţă şi renăscuse, luând chipul unui personaj intangibil.

— Bine aţi venit la cea de-a şasea seară a celui mai măreţ spectacol pe apă! a zis Mefistofel. În seara aceasta, veţi fi martorii celei mai excepţionale evadări puse la cale vreodată. Sau poate… poate veţi vedea curmată viaţa unui tânăr. Nu garantez că următorul nostru artist va supravieţui. Victoria îl va transforma într-o legendă, dar eşecul îl va îneca.

Liniştea ce a urmat replicii de început era copleşitoare. Nimeni nu voia să fie martor la moartea unui om, mai ales după ultimele câteva nopţi. Ştiam că era important ca viaţa să îşi continue cursul normal după moartea cuiva, dar gestul lui Mefistofel era crud, având în vedere împrejurările.

Mefistofel a bătut de două ori din palme, iar asistentele au adus pe scenă un obiect ascuns de o draperie de catifea. Obiectul părea greu, socotind după efortul pe care verişoara mea şi Isabella îl depuneau ca să îl împingă spre centrul scenei. Mă simţeam cuprinsă de fiori.

— Ceea ce vedeţi aici este un vas din fier galvanizat, umplut cu apă până la gură.

Mefistofel le-a făcut semn Isabellei şi Lizei. Fetele au smuls draperia, descoperind canistra mare pentru lapte.