— …la aroganţa ce te caracterizează.

Mi-am dat ochii peste cap.

— Poate că, în ciuda raţiunii mele, a ajuns să-mi facă plăcere compania ta. Dacă eşti aşa de sigur pe tine, de ce îţi este atât de greu să accepţi?

— Deci privirile tale sunt reale?

Mefistofel s-a uitat cu atenţie la mine, fixându-mi buzele. O clipă mai târziu, maestrul a stins lumina şi s-a apropiat lent de mine. Inima mea, singura care nu juca această comedie, a ezitat simţindu-i apropierea.

Unchiul nu mai adusese în discuţie răzvrătirea mea de mai devreme, dar, dacă ar fi aflat că îi încălcasem din nou regulile… Însă nu am cedat. Mefistofel şi-a înclinat capul, cercetând fiecare respiraţie regulată şi fiecare clipire lentă, sperând să găsească o minciună ce se lăsa aşteptată. În mintea mea vedeam zâmbetul strâmb al lui Thomas şi îl proiectam asupra tânărului din faţa mea.

Întinzând o mână, Mefistofel mi-a împins, delicat, o şuviţă de păr după ureche.

— Chiar eşti sigură că asta ai vrea să cred, domnişoară Wadsworth? Că te afli aici, singură cu mine în această cabină, pentru că ai ales să fii aici… de bunăvoie… fără vreun alt motiv? Vrei, pur şi simplu, să-ţi petreci dimineaţa cu mine?

Am dat din cap. Nu aveam încredere că vocea avea să-mi rămână suficient de puternică atunci când nervii mei erau gata să cedeze. Apoi, am văzut foamea din privirea lui, dorul pe care nu îl putea acoperi cu nicio mască. Am ştiut că Mefistofel voia să mă sărute, deşi nu eram atât de îngâmfată încât să cred că nu s-ar fi uitat la fel la orice altă tânără. Maestrul de ceremonii era un oportunist, iar aceasta era ocazia perfectă. Degetele lui s-au întins iar spre mine, rămânând în aer, cerând permisiunea.

Ne aflam aşa de aproape, că îi putea mirosi apa de colonie – mirosul îmi amintea de substanţele aromatice folosite în măştile pentru ciumă, însă nu mă speria, ci mă îmbăta. Poate că Mefistofel era un vrăjitor adevărat pentru că aici, într-o cabină de sub lumea pe care o cunoşteam pe puntea superioară, nu puteam să nu pic în mrejele lui.

În beznă, era mai simplu să uit că maestrul nu era băiatul la care mă gândeam. Acela ale cărui buze îmi deveneau la fel de cunoscute ca şi ale mele. Inima mi-a luat-o la goană când Mefistofel s-a aplecat spre mine, apropiindu-şi faţa de a mea. Am observat atunci barba uşor crescută de pe obrajii lui, ca şi cum nu se bărbierise de dimineaţă.

La naiba, aproape că tânjeam să îi simt asprimea pe propria-mi piele, atât de similară şi totuşi atât de diferită de a lui Thomas! Ceva trebuie să se fi schimbat pe chipul meu, căci Mefistofel nu a mai întârziat. Şi-a strecurat mâinile în părul meu, trăgându-mă, uşor, mai aproape. Nu am opus rezistenţă. Mi-am ridicat bărbia, ştiind că pretinzând că era altcineva, că doream să-i simt buzele, să simt răceala metalului de pe masca lui sub degete, era cea mai periculoasă formă de amăgire. Gura lui a plutit deasupra gurii mele, împreunându-ne respiraţia, dar nu şi buzele. Nu încă…

— M-am gândit la asta toată săptămâna, a şoptit el. Eşti sigură…

Dar chiar atunci, uşa s-a deschis cu zgomot.

— Ai terminat cătuşele alea noi? Liza e cu fundu’ în sus, iar eu n-am nimic mai bun de făcut decât să…

Am sărit de lângă maestru, cu faţa în flăcări, pe când Houdini a închis gura, şocat. Artistul evadărilor părea pe punctul de a-şi pune în aplicare talentul. Harry a rămas în pragul uşii o clipă, îngheţat din cauza nehotărârii.

— Ăăă… scuze pentru întrerupere. Anishaa nu mi-a spus că…

Houdini a făcut semn spre noi doi, fără a ne întâlni privirile.

— O să mă întorc mai târziu după cătuşe.

Harry s-a strecurat afară înainte ca Mefistofel să-şi recapete cumpătul. Eu mi-am tras respiraţia, recunoscătoare pentru întrerupere, deşi nu fusesem tocmai surprinsă. Liza îmi spusese că Houdini îl vizita pe maestru în jurul acelei ore şi mă bazasem pe asta. Planul meu fusese pus la cale în drum spre cabină, dar speram că îmi jucasem rolul destul de convingător. Bârfa era moneda pe care mulţi nu întârziau să o schimbe.

De bine, de rău, artiştii aveau să şuşotească despre întâlnirea clandestină dintre mine şi maestrul lor. Poate că bănuiseră ceva şi înainte, dar acum aveau şi „dovada” sentimentelor noastre – un truc pentru a le ţine atenţia îndreptată în direcţia pe care mi-o doream.

M-am îndepărtat de Mefistofel, lăsându-ne suficient spaţiu ca să respirăm, pe când îmi netezeam rochia. Dacă Houdini ar fi întârziat fie şi o clipă, aş fi putut să cad în propria-mi capcană.

Mefistofel şi-a frecat ceafa, încurcat. Nu părea să ştie cum să procedeze mai departe.

— Trebuie să îţi cer scuze pentru îndrăzneala mea, domnişoară Wadsworth! N-am vrut să fiu aşa de obraznic…

— Te rog, să nu ne mai îngrijorăm despre ce ar fi putut să fie, am zis, fluturându-mi mâna prin aer într-o doară, deşi nu mă simţeam nici măcar pe jumătate la fel de îndrăzneaţă precum sunase replica mea.

Genunchii îmi tremurau şi inima îmi bubuia nebună. Îl iubeam pe Thomas, dar nu puteam nega atracţia exercitată de maestru. Oare era posibil să joci un rol atât de bine, încât să ţi-l asumi cu totul?

— În momentul acesta, trebuie să cercetez săbiile lui Jian. Ştiu că am glumit mai înainte, dar Jian îşi ţine armele încuiate? Se află ele în apropierea sabiei tale?

Maestrul nu părea prea dornic să se îndepărteze de la subiectul discuţiei despre sărutul care aproape fusese pecetluit, dar s-a înduplecat.

— Lângă magazia cu animale şi dedesubtul ei ne ţinem cuferele cu recuzita pentru spectacole. Sunt acolo corturi, frânghii; aproape tot ce folosim găseşti acolo, inclusiv cuferele cu săbiile lui Jian. Ale lui sunt pictate în lapislazuli şi încrustate cu bucăţele de mozaic. Nu le poţi rata.

Nu-mi scăpase că nu îmi confirmase locul Tăişului-Nopţii.

— Te-ar deranja dacă aş trage puţin cu ochiul acolo?

Mefistofel nu a răspuns pe dată, părând să calculeze ceva.

— Ce are a face cu femeile ucise?

— De fapt, are a face cu braţul retezat.

Aveam impresia că, dacă mă îndepărtam prea mult de adevăr, Mefistofel avea să-mi desluşească fiecare minciună.

— Am o bănuială că există o legătură între ele.

— Prea bine!

Maestrul s-a aşezat pe un taburet din faţa mesei de lucru improvizate, ridicând câteva sticluţe umplute cu un lichid străveziu şi pudră neagră şi aşezându-le în şir.

— Poţi să cercetezi orice are legătură cu trupa de circ. Deşi, te avertizez, nu toţi artiştii vor fi încântaţi de faptul că îţi bagi nasul în lucrurile lor. Cred că ar fi bine să mergi singură şi să nu te laşi surprinsă de cineva.

Mefistofel a zâmbit timid.

— M-aş oferi să te însoţesc, dar am nişte treabă de făcut înainte de spectacolul din această seară. O să vin şi eu dacă mă pot strecura afară o clipă.

Văzându-mă nedumerită, Mefistofel a arătat spre sticluţele cu dop.

— Focul dragonului. Deşi nu este pentru spectacolul de azi. O să mă ocup de asta îndată ce pleci.

— Este vorba despre noul număr al lui Houdini, pe care voiai să mi-l arăţi noaptea trecută?

Am încercat să nu las să se vadă uşurarea că rămâneam singură. Nu eram sigură că mai puteam beneficia de o întrerupere odată ce ar fi dat iar să mă sărute.

— Îmi poţi da un indiciu despre activitatea ta?

Rânjetul maestrului era larg şi sincer.

— Este ceva spectaculos.

Am pornit pe coridoarele labirintice din metal răsucit şi şuruburi mătuite, observând cât de pustii erau anumite părţi ale navei în comparaţie cu altele. Liniştea însă nu era deplină. Orice vibraţie sau mişcare slabă se putea auzi şi simţi întotdeauna sub degetele care-mi lunecau de-a lungul pereţilor sau sub călcâiele pantofilor din mătase. Corabia era însufleţită de o mişcare necontenită. Motoarele se îndopau cu suficientă energie ca să scuipe abur sau pentru a face pânzele auxiliare să-şi arunce braţele mari, îmblânzind vântul. Nava era un dragon din metal, zburând jos, deasupra mării. Mi-am îndepărtat aceste gânduri şi m-am concentrat la ce era în jur.