— Nu mă plictisesc niciodată de trucuri, a zis Mefistofel zâmbind. Aşa cum nici tu nu te saturi să diseci cadavre.
— Asta nu înseamnă că avem ceva în comun, am zis.
— Dacă spui tu, a replicat maestrul, ridicând din umăr. Dar nu sunt de acord.
— Apropo, am spus, încă iritată de şiretlicul său din cuşca leului, nu ştiu care a fost scopul demonstraţiei de mai devreme, dar unchiul meu mă va trimite înapoi la Londra dacă mă mai prinde cu tine. Dacă îmi mai pui în pericol viitorul în medicina legală, o să încalc târgul pe care l-am încheiat.
— Poate că am vrut doar să văd dacă îţi pasă de mine sau dacă totul este prefăcătorie. Începi să devii o artistă în toată puterea cuvântului, chiar dacă priveşti în jos când minţi.
Am deschis gura, apoi am închis-o. Mefistofel m-a privit complice.
— Dacă unchiul tău ar fi capabil să te trimită acasă doar pentru aşa ceva, atunci poate ţi-ar prinde bine să-ţi faci ucenicia cu altcineva. Ai putea lua în considerare studiul domeniului meu pentru o vreme.
Mefistofel mi-a amuţit răspunsul cu un gest rapid din mână.
— Deşi am putea pălăvrăgi la infinit despre dramele noastre personale, am veşti pentru tine. Verişoara ta se întâlneşte cu Houdini pe scenă, după miezul nopţii. Singuri. E destul de scandalos pentru o fată din lumea bună, fugită de acasă cu o trupă de inadaptaţi social.
Mi-am dat ochii peste cap.
— Călătoreşte cu voi de mai bine de o săptămână, iar acum eşti îngrijorat din cauza scandalului?
— Îmi amintesc că unchiul tău a ameninţat să o interneze într-un ospiciu dacă se mai întâlneşte singură cu Houdini. Vezi? Am stat aici şi am aşteptat răbdător să-ţi termini investigaţia pentru a-ţi putea da veştile imediat.
Aproape că am mârâit. În ritmul acesta, Liza şi cu mine aveam să ocupăm celule alăturate la ospiciu.
— Ce fac?
— Lucrează la noul număr al lui Houdini pentru spectacolul de mâine; Harry este foarte secretos, dar am văzut o mică parte din trucul lui. Numărul ăsta este cu adevărat dificil. Şi sfidează moartea, dacă reuşeşte să cronometreze totul cum se cuvine. S-ar putea însă ca acela care intră în canistra de lapte să-şi găsească sfârşitul.
Dacă exista cumva vreun moment potrivit pentru a înota înapoi spre Anglia, acesta era. Nu doar că Liza se întâlnea cu Houdini, dar plănuia să-l ajute cu următorul lui număr, după ce îi jurase unchiului că nu avea să o mai facă niciodată.
— Canistra de lapte? am întrebat în cele din urmă, ştiind că Mefistofel mă ademenea să merg mai departe. Nu sună foarte periculos. Cum rămâne cu numărul cu cătuşe? Mi se pare că ar trebui să se concentreze la a fi regele câte unui singur lucru odată.
— Doar nu te aşteptai ca Harry Houdini să doarmă liniştit, mulţumit să poarte o singură coroană, nu?
Mefistofel a mijit ochii lui întunecaţi ca şi cum l-aş fi lovit în moalele capului.
— De ce să fii, pur şi simplu, bun când poţi fi grozav? Dacă vrea să fie cunoscut drept „Marele Houdini”, atunci n-are de ales decât să facă un spectacol pe măsură. Oamenii nu-şi amintesc spectacolele mediocre. Ca să câştigi, într-adevăr, minţile şi amintirile privitorilor, ai nevoie de măreţie. Asta face poveştile să devină legende şi întemeiază împărăţii.
— A găsi noi căi de a scăpa ca prin urechile acului din situaţii primejdioase nu este un semn de măreţie. Este o primejdioasă dovadă de nesăbuinţă, am zis. Iar a implica şi pe altcineva într-o asemenea prostie indică neglijenţă şi ar trebui să constituie infracţiune. Dacă i se întâmplă ceva verişoarei mele, va fi în totalitate vina lui. Va descoperi că până şi regii cunosc decăderea.
— Ah! Trebuie să te contrazic într-o privinţă. Măreţia presupune perseverenţă, presupune a refuza să te opreşti doar pentru că ţi-ai atins un scop. Este o stare perpetuă de căutare şi îmbunătăţire a sinelui. Harry va deveni, într-o zi, Marele Houdini pentru că a muncit să obţină acel titlu, săvârşind un miracol după altul, nemulţumindu-se cu mediocritatea.
— S-ar părea că nu-i place să se mulţumească cu ceea ce obţinut până acum.
— Din mulţumire se naşte satisfacţia de sine. Verişoara ta a ales să-l urmeze pe Harry pentru că acesta nu se mulţumeşte să fie mediocru. Oare „Bunul Houdini” sau „Decentul Houdini” sună la fel de bine?
Mefistofel a clătinat din cap.
— Nu prea cred. Aşa cum un frac bun nu este la fel de fascinant ca unul grozav.
— De aceea ai renunţat la numele familiei tale? am întrebat, încercând să-l ademenesc. Nu erai mulţumit cu luxul şi confortul – era doar bune, nu grozave.
Mefistofel şi-a întors privirea spre bărbaţii şi femeile în haine alese care se plimbau încă printre corturile de carnaval de pe punte. Rămăseseră puţini oameni şi păreau să-şi fi pierdut strălucirea de mai devreme.
— De ce să trăieşti într-o colivie când poţi arăta lumii cum scapi din ea?
— Eu…
— Spune-mi că viaţa asta nu-ţi pare ispititoare.
Am deschis gura, dar nu am reuşit să rostesc vreun cuvânt. Mefistofel m-a privit iar ca şi cum ar fi ştiut ce gândeam, dar nu a insistat.
— Mergem să-i vedem pe Liza şi pe Harry?
Mefistofel a tras un ceas din buzunar şi a început să-l legene înainte şi înapoi, de parcă ar fi vrut, prin hipnoză, să-mi alunge interesul pe care îl aveam în legătură cu trecutul lui.
— În câteva minute, cortina se va lăsa pentru public, dar va începe spectacolul privat.
Mi-am aruncat privirea la mulţimea din ce în ce mai rară, sperând să văd un anume bărbat înalt, unul căruia aveam să-i mărturisesc totul de îndată ce puteam. Spre deosebire de magicianul din faţa mea însă, Thomas părea să fi dispărut de-a binelea în seara asta. Am renunţat să-l mai caut cu privirea. Aveam să-l văd în curând, în cuşca leului. O cometă a traversat cerul nopţii şi m-am rugat să nu fi fost un semn al efemerităţii dragostei sau a prieteniei.
O linişte bizară ne-a întâmpinat în salonul de mese acum că spectacolul „Carnavalului Clarului de Lună” se încheiase. Verişoara mea şi chipeşul ei artist păreau adânciţi într-o discuţie tainică pe scenă. Paşii mi-au ezitat privindu-i cum puneau cap la cap detaliile numărului de magie. Nu exista nicio îndoială că a conspira împotriva Lizei echivala cu actul perfid al unei trădătoare, iar eu eram maestra unui spectacol pe care îl creasem singură. Speram că verişoara mea avea să mă ierte într-o zi, după ce treceau toate. Deşi nu ştiam cât avea să treacă până aveam să mă iert eu însămi. Poate că afecţiunea lui Houdini era doar prefăcătorie, însă Liza părea fericită cu această minciună.
Mefistofel l-a fluierat pe Houdini, ridicând o mână în semn de salut. Cei doi tineri s-au privit o clipă, mult prea rapid ca să desluşesc ce-şi comunicaseră tacit. Poate că fusese o simplă avertizare din partea maestrului cu privire la necesitatea succesului următorului număr. Cu toate cadavrele care continuau să se adune şi descoperirea unui braţ retezat, afacerea lui Mefistofel părea să meargă ea singură pe sârmă. O singură mişcare greşită şi întreaga viaţă pe care Mefistofel şi-o clădise avea să dispară ca prin magie.
Liza a zâmbit şi a sărit de pe scenă, alergând la mine într-un fel care mă făcea să mă simt încă şi mai groaznic pentru că unelteam pe la spatele ei.
