Am numărat în gând până la zece. Cheile puteau fi furate, încuietorile puteau fi sparte şi, cu o navă plină de artişti de circ capabili să preschimbe imposibilul în posibil, căpitanul nu era deloc realist. Houdini era cunoscut atât în Anglia, cât şi în America drept Regele Cătuşelor. El singur avea trei dintre abilităţile pe care le enumerasem: ştia să spargă lacăte, încăpea în locuri strâmte şi se pricepea să evadeze rapid.
Gândul ăsta mi-a îngheţat orice altă idee, dar şi inima. Aveam să-l caut pe Houdini şi să-l întreb unde fusese toată după-amiaza. Preferabil înainte ca unchiul să mi-o ia înainte şi să o înfurie pe Liza.
— Mmm…
Unchiul şi-a răsucit mustaţa, dar nu m-a privit. Nu puteam nega că mă durea atitudinea lui. În trecut, fusese supărat pe mine de nenumărate ori, dar niciodată nu mă mai ignorase în timpul investigării unei crime.
— De ce crezi că pe acolo a intrat criminalul nostru, Thomas?
Mi-am strâns buzele, enervată că mă ignora când eu ajunsesem prima la locul cu pricina. Thomas s-a întors spre mine. În privirea lui se citea doar seriozitate când a răspuns:
— Wadsworth? Tu ce crezi?
Nu am zis nimic preţ de un moment. Apreciam că Thomas îşi îndreptase atenţia spre mine, dar eram tulburată de faptul că avusesem nevoie de ajutorul lui. Lăsându-mi emoţiile la o parte de dragul misiunii, am arătat fragmentul de mătase.
— Bucata de mătase indică faptul că cineva a trecut pe acolo, am zis. În plus, puntea de promenadă a fost foarte aglomerată toată după-amiaza şi seara. Nu văd cum cineva ar fi putut strecura aici un cadavru sau bucăţi de cadavru fără să atragă atenţia celor care au ridicat corturilor, a artiştilor sau a pasagerilor care s-au plimbat toată noaptea. Asta dacă nu cumva criminalul a folosit altă cale de acces decât scara principală.
— Bun! a spus unchiul, arătând spre leul care începuse să se plimbe în cuşca lui. Vom afla mai multe îndată ce cuşca este goală.
Unchiul s-a întors la căpitan şi l-a fixat cu privirea lui gravă.
— Este nava ta, căpitane, dar îţi sugerez să pui pază pe fiecare punte în noaptea asta! Dacă restul cadavrului este încă în posesia criminalului, atunci acesta va dori cu disperare să scape de el. Nu aş fi surprins dacă ar încerca să-l arunce peste bord înainte de răsărit.
Căpitanul a început să îşi frece tâmplele cu suficientă forţă cât să-şi provoace singur o migrenă, dacă nu cumva suferea deja de una.
— Nu pot pune oameni să păzească puntea de promenadă de la clasa întâi. Ce părere îşi vor face pasagerii noştri? Asta nu este o închisoare, iar pasagerii mei nu sunt prizonieri. Nu vor fi terorizaţi din cauza crimei teatrale petrecute în seara asta şi intenţionez ca lucrurile să rămână aşa. Nu vreau să-i fac să sufere.
Aproape că mi-a venit să verific fizic dacă nu cumva îmi explodase capul din cauza unei afirmaţii atât de ridicole. Pipăindu-mi uşor părul, am descoperit că, doar printr-o minune, ţeasta mea era încă întreagă.
— Doar nu vorbiţi serios!
Thomas şi-a ridicat mâinile în aer a disperare.
— Ar fi cu mult mai bine să aveţi câţiva membri ai echipajului postaţi de-a lungul punţilor decât spectacolul unor rămăşiţe umane plutind pe apă oferit pasagerilor clasei întâi aflaţi în drum spre micul dejun sau ceai. „Oh, uite, domnişoară Eldridge, un tors uman sfârtecat. Îmi dai, te rog, frişca şi zahărul?”
— Nu fi absurd! a exclamat căpitanul, oripilat.
— Iertare! a replicat Thomas, fără pic de regret în voce. Nu fac decât să vă spun ce s-ar putea întâmpla.
Unchiul şi-a scos ochelarii, ştergând nişte pete imaginare.
— Îţi cer scuze, căpitane! Asistenţii mei şi cu mine nu vrem să fim nepoliticoşi, dar nu poţi pretinde că la bordul navei nu se întâmplă ceva sinistru. Trimite câţiva oameni de pază doar ca măsură de precauţie, ori asta nu va ultima dată când vom purta această conversaţie înainte de a ajunge la New York. Câte cadavre trebuie să mai descoperim ca să fie luate nişte măsuri de siguranţă?!
Căpitanul Norwood şi-a încleştat pumnii pe lângă corp.
— Dumneata, doctore, eşti unul dintre cei mai buni profesionişti în domeniu. Arată-mi ce poţi face împreună cu asistenţii dumitale! Voi trimite oameni de pază pe punţile de la clasele a doua şi a treia. Vreţi să-i aşezaţi sub microscop pe gentlemeni şi pe doamne? Atunci faceţi-o singuri! Nu am nici cea mai mică intenţie să-i jignesc, mai ales după ororile la care au fost supuşi săptămâna această. Au mai rămas doar două zile pe apă.
Căpitanul s-a întors să plece, apoi ne-a aruncat o privire urâcioasă peste umăr.
— După miezul nopţii – îndată ce se termină spectacolul – voi pune să fie scos leul. Atunci veţi putea investiga cât poftiţi. Până ce vă trimit vorbă, la miezul nopţii sau de dimineaţă, sunteţi liberi să faceţi ce vreţi, atât timp cât nu veţi menţiona acest incident nimănui. Vreau să am o seară liniştită, fără crime sau groază, iar dacă stârniţi vreun strop de panică, o să vă închid în celulă!
Căpitanul Norwoord ne-a împins înapoi la spectacol şi a pus un paznic în faţa scării, împiedicând astfel accesul în magazia cu animale. Aşadar, eram obligaţi să aşteptăm până ce se încheia spectacolul şi ferească sfântul să îndrăznim să stricăm cu ceva distracţia celor bogaţi şi puternici! Cel puţin, speram să trimită după noi după miezul nopţii; exista însă posibilitatea ca Norwood să se fi răzgândit şi să nu ne lase să coborâm la locul crimei până în zori.
— Noi doi vom aveam o discuţie serioasă, mi-a spus unchiul, privindu-mă la fel de rece precum vântul arctic ce bătea în jurul nostru. Până atunci, rămâi cu Thomas! Ne-am înţeles?
Mi-am înghiţit nodul din gât.
— Da, domnule!
Fără să mă mai bage în seamă, unchiul a plecat cu paşi mari spre cabina lui.
Thomas a rămas tăcut lângă mine, deşi simţeam că se lupta cu propriile emoţii. Mi-am frecat braţele, privind un membru al echipajului ridicând o valiză şi ducând-o pe braţe. El fusese norocosul căruia i se ceruse să transporte braţul retezat la răcitor. Am încercat să nu tresar pe când mă gândeam la toate modurile în care scena şi dovada fuseseră contaminate. Misiunea noastră tocmai devenise mai dificilă.
— Nu-mi pot explica de ce căpitanul Norwood se opune cu atâta vehemenţă ideii de a pune câţiva paznici la clasa întâi, am zis, pe când Thomas şi cu mine aşteptam la capătul punţii de promenadă.
Câţiva petrecăreţi erau încă atraşi de corturile de carnaval ce fuseseră ridicate pe punte şi râdeau, hălăduind de la un cort împestriţat şi umflat de vânt la altul, deşi vedeam şi câţiva oameni care aruncau priviri îngrijorate peste umăr şi nu păreau la fel de veseli precum tovarăşii lor. Atmosfera era tăcută, precum calmul de dinaintea furtunii.
— Doar nu crezi că acoperă pe cineva, nu? Oricum, este destul de bizar că nu e îngrijorat cu privire la posibilitatea unei alte crime.
Thomas stătea lângă mine, având grijă să nu-mi atingă braţul, pe când privea oceanul înecat în beznă. Încercam să mă conving că nu eram deloc afectată de atitudinea lui rigidă, dar ştiam că era o altă minciună pe care o puteam adăuga şirului tot mai mare. În cele din urmă, Thomas a ridicat din umeri.
— Trebuie să recunosc că mi-este greu, Audrey Rose.
Mi-am înghiţit imediat replica, ştiind imediat, după faptul că-mi folosise numele de botez, că discuţia nu mai era despre căpitan. Briza mi-a suflat picuri fini de apă pe faţă, înţepându-mi ochii aproape la fel de mult ca şi tristeţea din tonul lui Thomas.
— Îţi jur că lucrurile vor reveni la normal! Trebuie să ai încredere în mine, Thomas!
