Unchiul a oprit cu un gest din mână următoarea replică a lui Thomas.

— Încearcă să nu-i iriţi prea mult! O părticică din şarmul tău este uneori prea mult.

Mie nu îmi spusese nimeni să am grijă şi luam asta ca pe un semn bun. În minte mi se forma o idee care nu cred că i-ar fi încântat pe niciunul dintre ei. Însă era întotdeauna preferabil să cer iertare decât să cer permisiune. Speram doar că Thomas nu avea să fie prea supărat pentru că aveam să joc numărul pe cont propriu.

Dimineaţa a sosit mult mai repede decât trecuse noaptea şi m-am trezit când am auzit un ciocănit la uşă. Mi-am frecat faţa şi am descoperit o carte de joc lipită de obrazul meu. Pesemne că adormisem pe pachet. Liza şi-a dat ochii peste cap, dar nu a comentat nimic pe când m-a împins spre cufăr.

— Un moment! a strigat ea, câştigând astfel puţin timp ca să mă pregătesc.

Am blestemat în cel mai nepoliticos mod cu putinţă, alergând de colo, colo ca să îmbrac o rochie decentă, dar simplă pentru musafiră. Câteva minune mai târziu, verişoara mea a deschis uşa cu un gest teatral.

— Aş vrea să ţi-o prezint pe Anishaa, cunoscută şi ca Asul de Treflă, a zis Liza, politicos. Aceasta este verişoara mea, Audrey Rose.

Am făcut amândouă temenele şi ne-am aşezat pe scaune şi taburete în timp ce menajera a intrat cu un samovar şi o tavă cu dulciuri pentru micul dejun. Mi-am umplut ceaşca, tresărind când prima picătură de ceai mi-a ars limba. I-am aruncat o privire Lizei. Fiind o gazdă desăvârşită, fata se trezise dis-de-dimineaţă şi ceruse gustările. În asemenea momente îmi venea să o îmbrăţişez pentru atenţia ei la detalii.

Anishaa, zeiţa mâncătoare de flăcări, era aproape de nerecunoscut fără costumul ei inspirat de gheţuri. În locul perucii argintii cu cozi groase, împletite, părul tinerei erau lung până la bărbie şi era de un negru-albăstrui, atârnând într-un singur val neted, ca o cortină. Fără vopseaua alb-albăstruie, pielea Anishei avea o nuanţă între maro auriu şi cafeniu.

Tânăra a renunţat să încerce să-şi mai balanseze ceaşca în poală şi s-a aşezat cu picioarele încrucişate pe podea, acolo unde se afla deja Liza. Am privit-o cu ochii mari pe când sorbea din acelaşi ceai care-mi opărise limba şi am zâmbit amuzată.

— Când înghiţi foc în fiecare seară, ceaiul nu mai pare fierbinte, a zis ea, făcându-mi cu ochiul.

Liza a zâmbit delicat şi a sorbit din propria ceaşcă, auzindu-mi chicotul deloc elegant. Nevrând să fiu nepoliticoasă, m-am aşezat alături de ele pe covor.

— Îndrăznesc să spun că este adevărat.

Mi-am aşezat ceaşca şi farfurioara pe jos, privind aburul care se ridica în aer ca un şarpe.

— Cum ai început să mănânci flăcări? Nu-mi imaginez cum trebuie să fi fost când ai încercat prima dată. Eşti foarte curajoasă!

— Mulţi ar spune că sunt neghioabă, a spus ea, mijind ochii.

Mi-am luat cea mai inocentă şi nevinovată mină. Liza a pufnit exasperată, dar nu m-a certat pentru curiozitatea de care dădeam dovadă, aşa cum ar fi făcut mama ei. Verişoara mea cunoştea prea bine semnele unei strategii şi ştia că puneam ceva la cale. În loc să comenteze, Liza ne-a întins o tavă cu biscuiţi, sperând probabil ca dulciurile să îmi distragă atenţia de la stânjeneala pe care o simţeam în preajma necunoscuţilor.

Anishaa a înhăţat un biscuit, privind cu poftă bucăţelele de ciocolată înainte să-mi răspundă la întrebare.

— Câţiva magicieni şi fachiri m-au învăţat cum să înghit flăcări. Mi-au spus că numele meu – care s-ar traduce prin „aceea care nu cunoaşte întunericul” – înseamnă că m-am născut să mânuiesc focul.

Fata a pufnit.

— Flăcările, vezi Doamne, sunt în stăpânirea mea. Şi le pot înghiţi întregi.

Anishaa şi-a ridicat iar ceaşca, sorbind îndelung.

— Eram foarte tânără şi impresionabilă când m-au ademenit să-mi părăsesc casa, păcălită de promisiunea bogăţiilor. Sunt ruşinată că am picat în plasa cuvintelor lor mieroase. De îndată ce am fost de acord să plec, m-au părăsit, şi-au încasat banii şi au plecat în căutarea unei alte persoane pentru un alt carnaval.

— Lor ar trebui să le fie ruşine. Tu nu ai făcut nimic greşit.

Liza s-a întins spre Anishaa şi a cuprins mâna fetei, amintindu-mi cât de bine se pricepea să simtă nevoile oamenilor şi oferindu-şi ajutorul cu toată sinceritatea.

— Liza are dreptate, am adăugat. A fost un lucru groaznic din partea lor să te păcălească aşa ca să te alături unei trupe ambulante de circ.

Anishaa a ridicat un umăr şi a rupt biscuitul în bucăţele.

— Ei m-au adus aici şi viaţa mea este bună de când sunt cu „Carnavalul Clarului de Lună”. Am bani, mâncare, prieteni… Până la urmă, a ieşit bine.

— Mefistofel este cel care ţi-a făcut una ca asta? am întrebat, încercând din răsputeri să nu fac ceaşca să salte pe farfurie în mâinile care îmi tremurau. El te-a păcălit să-ţi părăseşti casa şi familia?

— El… a zis Anishaa, coborându-şi scurt privirea în poală înainte să continue. El angajează oameni în ţările pe care le vizitează, caută mereu talente noi. Invită în trupa de circ şi antrenează orice persoană care a trecut printr-o… perioadă dificilă. În cele din urmă, alegerea ne aparţine, dar face o ofertă pe care este greu să o refuzi.

— Aşadar, toţi membrii trupei sunt din altă ţară?

— Majoritatea. Jian este din China. Sebastián, din Spania. Andreas este din Bavaria, Cassie este franţuzoaică, deşi vorbeşte cu accent englezesc. Iar eu sunt din India.

— Ai spus că îi caută pe cei care trec prin momente dificile. Ce vrei să zici? am întrebat-o, deşi Liza s-a uitat la mine cu o privire ce voia să spună că sunt o idioată pentru că îmi bag nasul.

— Cu toţii avem motive să ne lăsăm în urma vieţile.

Anishaa a inspirat adânc.

— Ai vrea să ştii cum înghit flăcări? Asta vrea să afle toată lumea, deşi majoritatea preferă să păstreze magia sau iluzia intacte.

Am cercetat o clipă chipul fetei, ştiind că întrebările legate de trecutul ei şi de carnaval luaseră sfârşit. Nu prea ştiam ce să cred despre Mefistofel. Nu salva, neapărat, pe nimeni, dar nici nu aş fi putut spune că le făcuse rău acestor oameni sau că îi păcălise cumva. Deşi poate că membrii trupei lui nu vedeau lucrurile aşa; poate că resentimentele debutau cu o rană micuţă, care se infecta cu timpul. Poate că cineva dorea distrugerea circului ca răzbunare pentru că fusese răpit de acasă.

— Ei bine? a întrebat Anishaa. Ai vrea să ştii?

— Te rog, am spus, alungându-mi din minte gândurile privitoare la eventualele motive ale crimelor. Cum înghiţi flăcări fără a te arde?

Anishaa s-a ridicat, dând ocol podelei cu graţie, ca şi cum ar fi fost pe scenă. Mă întrebam dacă artiştii renunţau vreodată la spectacol sau dacă întreaga lor existenţă era închinată meseriei.

— Uită-te la fitilul ăsta! a zis Anishaa, scoţând o lumânare din sfeşnicul de pe noptiera mea.

Tânăra a aprins-o, apoi aproape că a întors-o cu capul în jos. Ceara începuse să se strângă, lunecând pe podea.

— Încotro se duce flacăra când ţin lumânarea astfel?

Am înţeles imediat.

— Se depărtează de capătul lumânării sau, am adăugat eu, dacă am fi la unul dintre spectacolele tale, flacăra s-ar depărta de gura ta.

— Vezi? a zâmbit cald Anishaa. Eşti un talent înnăscut!

Tânăra şi-a făcut mâna căuş în jurul flăcării, înăbuşind-o şi aşezând lumânarea la loc în suportul ei.

— Acelaşi principiu se aplică şi când „înghit foc”. Tot ce fac este să îmi ţin căldura departe de faţă, în timp ce expir uşor când îmi pun torţa în gură. Majoritatea fiinţelor vii au nevoie de oxigen ca să respire; este valabil şi pentru foc. Eşti de acord? Şi el moare… ca orice altceva.

Anishaa s-a aşezat la loc pe podea, acolo unde rămăsesem alături de Liza.