— Eu…

Mi-am muşcat buza. Nu se vedea nicio urmă pe carnea antebraţului, nicio rană care ar fi putut să fie căpătată în urma unei lupte. Mi-am ridicat privirea la Thomas, dar era concentrat asupra scrisului. M-am gândit că ambii bărbaţi aveau încredere în mine că voi găsi informaţii criminalistice de una singură. Mi-am tras umerii înapoi şi mi-am îndreptat spatele, lăsând încrederea să mă învăluie precum o mantie.

— Cred că rănile au fost făcute post-mortem. Se datorează cel mai probabil faptului că braţul a fost retezat.

Am arătat restul braţului.

— Nu există zgârieturi şi tăieturi care să indice că victima ar fi încercat să oprească un atac cu cuţitul.

Unchiul a întors braţul pe partea cealaltă, cercetându-i partea interioară. Carnea era mai palidă decât a majorităţii cadavrelor, căci pierduse mult sânge, dar nu la fel de palidă precum trupurile văzute recent la institut.

Era prezentă lividitatea cadaverică – mica pată vizibilă pe dosul braţului indica locul în care se adunase sângele, datorită gravităţii. Pata arăta unde zăcuse un trup după deces şi nu mai putea fi modificată după câteva ore, chiar dacă trupul era aşezat într-o altă poziţie. Cu excepţia cazului în care tot sângele era scurs din victimă… Atunci nu ar fi existat nicio pată.

— Lividitatea este prezentă, am adăugat, observând surpriza şi mândria din ochii unchiului meu.

Învăţasem multe la institut.

— Îmi imaginez că victima se afla deja pe spate, întinsă pe jos, când criminalul a început să o dezmembreze. Dovezile se potrivesc.

— Aşa s-ar părea.

Unchiul părea mulţumit, cercetând şi el pata. Furia de mai devreme păruse să-i treacă. Eram o familie foarte neobişnuită.

Thomas a strâmbat din nas.

— Chiar şi fără cantitatea mare de sânge arterial, locul în care victima a fost dezmembrată ar trebui să mustească. Nu cred că vreo persoană ar fi în stare să cureţe locul crimei fără a lăsa în urmă vreun indiciu.

— Bine zis!

Unchiul a ridicat un bisturiu şi a îndepărtat cu mare grijă carnea franjurată. Mi-am înghiţit nodul din gât. Indiferent de câte ori îl vedeam făcând asta, mie tot mi se părea o imagine oribilă. Era dezgustător să vezi carnea despicată ca pe o friptură delicioasă.

— Oasele au fost tăiate curat, a continuat unchiul. Oricine a retezat braţul acesta nu a folosit un fierăstrău sau o lamă cu zimţi.

Unchiul a pus bisturiul jos şi s-a îndreptat spre chiuvetă. Nici Thomas, nici eu nu am făcut vreo speculaţie pe când unchiul îşi spăla mâinile cu săpun carbolic. De îndată ce a terminat, unchiul s-a întors la noi. Avea faţă trasă şi bănuiam că de vină nu era ora târzie.

— Trebuie să ne concentrăm la toţi aceia care au acces la lame puternice şi netede. Oamenii de la bucătărie. Membrii echipajului.

Grea şi neclintită, groaza mi-a căzut ca un bolovan în stomac.

— Sau, cel mai probabil, bazându-mă pe talentul şi pe accesul lor la asemenea arme, unii artişti de circ specializaţi în săbii.

O vreme, nimeni nu a scos nicio vorbă. Existau puţine variante evidente, deşi oricare dintre artişti ar fi fost în stare să înjunghie o persoană.

— Crezi că Jian a făcut una ca asta? a zis Thomas, dezlipindu-şi privirea de la braţul retezat. Mă mir că nu a făcut din crimă un număr de circ. Putea jongla cu pepeni, ananas, braţe amputate. Mi se pare că este în stilul celorlalte crime teatrale.

— Cred că ar trebui să-l avem măcar în vedere, am zis, ignorând comentariul amuzat, dar forţat al lui Thomas. De asemenea, trebuie să aflăm cu multă siguranţă cine mai are acces la săbii după încheierea spectacolului. Oare Jian le încuie într-un cufăr pe timpul nopţii sau doarme cu ele?

Am ridicat din umeri.

— Dacă sunt încuiate, atunci am putea extinde cercetarea la aceia pricepuţi la desfăcutul încuietorilor.

I-am privit pe Thomas şi pe unchiului meu. În ochii lor, ca şi în ai mei, se putea citi îngrijorarea. Nu făceam decât să speculez, bineînţeles, dar, dacă acele săbii erau încuiate, atunci nu exista decât un tânăr pe navă care se autointitulase regele tuturor cătuşelor şi încuietorilor.

Am ignorat fiorul de teamă care îmi aluneca pe spate. Dacă Harry Houdini continua să se reinventeze purtând noi şi noi măşti invizibile în fiecare oraş, era posibil să fi purtat cea mai convingătoare deghizare a lui de până acum: cea a unui om nevinovat, incapabil să comită asemenea acte oribile. Poate Cassie şi soţul ei nu încercau să se răzbune. Poate că ucigaşul era o persoană evidentă, dar nu prea. Dacă Houdini avea o iubită secretă în America, despre care Liza habar nu avea, cine ar fi putut spune ce alte secrete mai ascundea?!

— Să mergem să cercetăm! a zis Thomas, închizându-şi carnetul. Vom începe cu Mefistofel şi cu Jian.

— Dacă dăm acum buzna în sala de antrenamente a artiştilor, cerându-le tuturor să ne răspundă la întrebări, nu vom face decât să ne lovim de un zid la fel de dens precum ceaţa londoneză, am zis.

— Ce metodă sugerezi, atunci? a întrebat unchiul.

El nu văzuse cât de mult crescusem studiind la institut. Mă simţeam mult mai încrezătoare când îmi expuneam ipotezele şi îmi făceam mai puţin griji legate de incorectitudinea presupunerilor mele sau de eventuala batjocură. Thomas îmi spusese odată că lui nu îi era teamă să i se arate că a greşit; îi era teamă doar să nu poată încerca.

— Va trebui să creăm propria noastră iluzie, am zis eu, intrând deja în rol. Vom încerca să-i trimitem pe piste greşite cu întrebările noastre. O să-i facem să devină suspicioşi cu privire la cu totul altceva. Dacă ei îşi câştigă pâinea folosind această formă de artă, nu văd niciun motiv să nu aplicăm aceeaşi metodă.

Un zâmbet diabolic s-a iţit pe buzele lui Thomas.

— Dacă ei sunt „Carnavalul Clarului de Lună”, atunci trebuie să ne inventăm şi noi un nume fantastic. Corsarii Adevărului. Fecioarele Trăsnite. Mă rog, a zis Thomas, auzind oftatul greu al unchiului, ultimul nu se aplică neapărat tuturor celor prezenţi. O să inventez şi alte nume.

— În timp ce voi vă ocupaţi cu această misiune monumentală, am zis, Liza a invitat-o pe Anishaa la ceai în dimineaţa asta. O să văd ce pot descoperi despre ea şi despre vreun eventual spadasin secret.

Am îndrăznit să îl privesc pe unchiul meu şi am zâmbit.

— Hai să discutăm ce am aflat între timp mâine, înainte de cină!

Thomas şi-a scos ceasul de buzunar, deschizându-l cu un gest teatral.

— Asta înseamnă că avem la dispoziţie treisprezece ore ca să dormim, să ne infiltrăm în rândurile lor, să creăm o diversiune, să găsim un nume pentru grupul nostru şi să ne dichisim pentru cină.

Thomas şi-a netezit buclele castanii atent aranjate.

— Slavă Domnului că nu am nevoie de mult timp să fac asta, a zis el, arătându-şi trupul cu mâna, să arate uluitor. Spre deosebire de Mefistofel.

— S-ar părea că voi doi aţi căpătat abilităţi noi la institut.

Unchiul a luat tava cu braţul retezat şi l-a pus în răcitorul pe care ni-l împrumutase căpitanul.

— Deşi nu sunt sigur că sarcasmul şi zeflemeaua ne vor ajuta cu ceva. Trebuie să aflăm cui îi aparţine mâna.

— Se numeşte şarm, profesore. Şi sunt ferm convins că ne va duce departe.

Thomas a inspirat adânc. În ochi îi dănţuia voioşia.

— Nimeni nu poate rezista unei glume picate la ţanc.

Unchiul s-a întors de la răcitor. Nu mai părea amuzat.

— Plecaţi amândoi! Mergeţi la culcare, apoi, de dimineaţă, fie îi fermecaţi, fie îi enervaţi suficient de mult pe artiştii de circ încât să vă dea informaţii.