Am ajuns ca o săgeată în dreptul lui şi am prins lacătul, trăgându-l pe maestru într-un loc sigur. Mefistofel s-a strâmbat de durere, dar nu a strigat. Nu ştiam dacă ăsta era un semn bun sau nu. Poate că maestrul fusese rănit aşa de grav, încât acum era în şoc. Era una să lucrez cu cadavrele, însă a vindeca un trup viu nu era deloc un lucru la care să mă fi priceput.
— Eşti rănit?
Mi-am smuls mănuşile, cercetându-i repede pieptul cu mâinile.
Hainele lui erau sfâşiate, dar nu se vedea nici pic de sânge. Încă.
— Simţi vreo durere? Câte degete am ridicat?
Nu-mi puteam aminti ce altceva să-l mai întreb; morţii nu-mi dezvăluiau de obicei ce anume îi duruse decât după ce îi disecam şi căutam indicii. Mefistofel a clipit lent în spatele măştii lui obişnuite, părând să se gândească la ce întrebasem. Nu ştiam dacă se gândea la durere sau dacă era pe cale să leşine.
— Nu… prea ştiu. Poate spatele?
Mefistofel s-a ridicat cu greu în capul oaselor şi a tresărit de durere. Cu precizia unui medic, l-am sprijinit de perete şi i-am scos haina şi vesta. Am îngenuncheat lângă el şi i-am tras eşarfa cu o mişcare rapidă ce m-a surprins până şi pe mine. Degetele mele goale îi desfăceau deja nasturii gulerului când m-am oprit, dându-mi seama de poziţia în care ne aflam şi de ce făceam – dacă m-ar fi surprins cineva acolo, alături de un Mefistofel pe jumătate dezbrăcat, aş fi stârnit un mare scandal.
Mefistofel a clipit, privindu-mă.
— Nu e prima oară când scoţi eşarfa unui bărbat, nu-i aşa?
— Ar fi prima oară când aş folosi-o să strangulez pe cineva, însă.
— Ce violentă!
Mefistofel a închis ochii şi a gemut. Mi-am alungat grijile. Dacă venea cineva, nu ar fi văzut decât un bărbat rănit şi o persoană care încerca să îi ofere primul ajutor. Nimic mai mult. I-am deschis toţi nasturii cămăşii şi am desfăcut-o, cercetându-i repede abdomenul. Nu se vedea nicio rană pe pielea arămie şi netedă. M-am uitat de două ori la el, ca să mă asigur, ignorând indecenţa goliciunii lui. Mi-am scuturat capul. Era posibil ca Mefistofel să fi suferit răni interne care puteau fi mult mai periculoase decât carnea sfâşiată. Cel mai bine era să-i pipăi abdomenul cu degetele, căutând eventuale puncte dureroase, deşi nu ştiam dacă nu cumva aveam să-i fac rău.
— Nu ai nicio rană externă.
Mi-am ridicat privirea la el. Ne aflam foarte aproape acum. Prea aproape. Mefistofel şi-a fixat ochii asupra ochilor mei, fără să clipească.
— Poate ai vreo contuzie. Pari un pic…
Mefistofel a alunecat în faţă, aproape îngropându-şi capul la pieptul meu.
— Te rog!
Cuvântul răsuna, în sine, ca o rugăminte. Braţele lui mi-au înconjurat delicat talia.
— Te rog, iartă-mă!
— Nu am pentru ce să te iert, am zis, îmbrăţişându-l scurt, îngrijorată ca nu cumva să se fi lovit la cap. Haide să ne ridicăm, bine?
După o primă încercare nereuşită, am putut în final să-l ridic în picioare. L-am sprijinit de teamă să nu cadă la loc şi să se rănească şi mai tare la cap. Tocmai eram pe cale să-i ofer jacheta când Mefistofel s-a clătinat atât de tare, încât m-a împins la perete, încercând să-şi întrerupă căderea. În ritmul acesta, avea să dureze o veşnicie să-l duc la un medic adevărat.
Doctorul Arden refuza să iasă din cabina lui, iar eu nu eram deloc sigură că mai exista vreun doctor la bord.
— Te simţi bine? am întrebat. Dacă ne mişcăm prea repede, atunci ar fi mai bine să te aşezi.
Mâinile lui s-au ridicat uşor şi mi-au cuprins faţa, apoi Mefistofel şi-a sprijinit fruntea de a mea. Era clar că halucina.
— Aminteşte-ţi!
— Ce să-mi amintesc?
— Târgul nostru, domnişoară Wadsworth, a zis Mefistofel sprijinindu-şi toată greutatea corpului pe mine, iar eu m-am temut că suferise vreo rană la coloană, care îmi scăpase din vedere.
Înainte să-l pot ajuta să se ridice iar, mi-a ajuns la urechi sunetul unor pantofi care coborau câte două scări la rând. Primul meu gând a fost că cineva avea să mă ajute cu maestrul dezorientat din braţele mele, dar când l-am văzut pe Thomas apărând grăbit de după colţ şi oprindu-se şocat, am simţit cum inima îmi cade prin stomac.
Maestrul s-a ridicat relaxat, privindu-mă când pe mine, când pe Thomas. Înţelegeam acum de ce insistase să-mi amintesc de târgul făcut. El pusese la cale întreaga scenă. Mi-am strâns pumnii pe când Mefistofel şi-a îndreptat spatele şi a început să-şi încheie cămaşa, foarte sigur pe picioarele lui.
— Domnule Cresswell, te asigur că lucrurile nu sunt ceea ce par, a zis el, deloc convingător, pe când îşi îmbrăca jacheta sfâşiată. Am fost atacat, iar domnişoara Wadsworth m-a salvat. A fost grozav de curajoasă, pe când eu am fost grozav de ruşinat, a adăugat el, arătând haina ruptă.
Din ce puteam vedea, Thomas abia dacă respira, însă privirea lui tăioasă cerceta sala, reconstruind probabil scenariul, în felul lui uimitor. Cu multă tristeţe, mi-am dat seama că Thomas inspectase fiecare obiect din sală, evitând însă să se uite la mine. Unchiul şi căpitanul au apărut în pragul uşii o clipă mai târziu, alături de Cassie.
— Ce mama dracului se petrece aici? a întrebat căpitanul. Ai de ţinut un spectacol. Iar asta, a zis bărbatul, arătând-o pe Cassie, nu a vrut să-mi spună care era urgenţa. Doar că ai nevoie de noi imediat.
Mefistofel s-a îndepărtat de mine şi a făcut semn spre cuşcă.
— Domnişoara Wadsworth şi cu mine investigam misterul braţului retezat. Dar aveţi dreptate: spectacolul trebuie să meargă mai departe. Cel puţin, această crimă nu va fi atracţia principală în spectacolul de diseară.
Astfel, Mefistofel s-a înclinat prefăcut, făcându-i semn lui Cassie să îl urmeze, şi a dispărut pe scări, lăsându-mă să înfrunt singură haosul pe care îl dezlănţuise. Am inspirat adânc, întâlnind privirea furioasă a unchiului. Ar fi fost cu mult mai puţin intimidant să înfrunt leul din cuşcă, chiar şi după atac.
— Unchiule, pot să-ţi explic totul!
DOUĂZECI,
O DEDUCŢIE PERFECTĂ
Magazia animalelor
