— Mâine, chiar.

— Serios? Felicitări!

Ciocnesc paharele.

— Vreau să spun… mă gândesc la ce mă așteaptă. Dar fac o treabă foarte bună pregătindu-te pentru tot.

— Este adevărat, fără anestezie?

— Din păcate, da. Când ai ajuns aici?

— Ieri.

Amor trage din trabuc.

Tonya apare cu un whisky, pe care îl pune în fața lui Barry pe un șervețel inscripționat cu auriu cu Hotel Memory.

— Te-ai decis ce vei face când te vei întoarce? întreabă bărbatul mai tânăr.

Barry soarbe din scotch – sherry, caramel, fructe uscate și alcool.

— Am câteva idei, zice celălalt bărbat, ridicând mâna cu trabucul. Gata cu ăsta. Arată spre whisky. Mai puțin din ăsta. Am fost arhitect și era o clădire pe care mereu am regretat că nu am urmărit-o. Ar fi putut fi magnum opus a mea. Tu?

— Nu sunt sigur. Mă simt atât de vinovat…

— De ce?

— Nu este un gest egoist?

— Acestea sunt amintirile noastre, fiule! Nimeni nu are dreptul să le revendice.

Amor își termină whiskyul.

— Aș face bine să mă duc la culcare. Mâine e o zi mare.

— Da, și eu.

Se ridică de pe scaune și își dau mâna, urându-și noroc unul altuia.

Barry îi privește cum se îndepărtează de bar și se îndreaptă spre lifturi.

Când se întoarce din nou spre bar, barmanița e cu fața spre el.

— Tonya, ce este locul acesta? o întreabă el, dar are o senzație ciudată în gură, iar cuvintele îi ies lent și împleticit.

— Domnule, nu arătați prea bine.

Simte ceva ciudat în spatele ochilor.

O decuplare.

Se uită la băutura lui. Apoi la Tonya.

— Vince te va ajuta să găsești o cameră, îi spune ea.

Barry se dă jos de pe scaun, clătinându-se ușor pe picioare, și se întoarce spre privirea goală a bărbatului de la restaurant. Are în jurul gâtului un tatuaj complicat, cu mâinile unei femei care îl sugrumă de moarte.

Barry dă să apuce arma, dar e ca și cum s-ar mișca în reluare; mâinile lui Vince sunt deja în haina lui, desfăcând iute tocul de umăr care îi ține arma, ce îi alunecă pe la spatele jeanșilor. Apoi scoate și telefonul lui Barry, aruncându-i-l lui Tonya.

— Sunt de la NYPD, mormăie Barry.

— Și eu am fost.

— Ce este locul acesta?

— Urmează să afli.

Amețeala se intensifică.

Vince îl apucă pe Barry de braț și îl conduce departe de bar, spre rândul de ascensoare de dincolo de biroul de recepție. Cheamă liftul și îl târăște pe Barry înăuntru.

Apoi se clatină printr-un coridor de hotel, în timp ce lumea se topește în jurul lui.

Merge pe covorul roșu și moale, trecând pe lângă candelabrele vechi ce împrăștie o lumină difuză pe lambriurile dintre uși.

Pe o ușă este proiectat numărul 1414 de o lumină de pe peretele opus, care mișcă cifrele într-un model de opt în jurul vizorului.

Vince îi conduce înăuntru și îl îndeamnă pe Barry spre baldachinul închis, împingându-l pe pat, unde Barry se ghemuiește pe o parte în poziția fetală.

Își pierde încet cunoștința și se gândește: „Ai încurcat-o rău acum, așa-i?”

Ușa camerei se închide, trântindu-se.

Este singur și nu se poate mișca.

Luminile orașului cuprins de zăpadă se preling prin perdeaua de la peretele cu ferestre și ultimul lucru pe care îl vede înainte să-și piardă cunoștința sunt arcurile ornamentale ale clădirii Chrysler, strălucind precum bijuteriile în furtună.

•

Are gura uscată.

Brațul stâng îl doare.

Împrejurimile se cristalizează și devin mai clare.

Barry este întins într-un fotoliu de piele – negru, elegant, ultramodern –, de care este legat cu niște curele. Gleznele, încheieturile mâinilor; una peste talie, alta peste piept. În antebrațul stâng are o perfuzie – de aici și durerea –, iar lângă fotoliu este un cărucior de metal, din care iese tubul de plastic conectat la vena lui.

Peretele din față este acoperit de un terminal de computere și diverse echipamente medicale, inclusiv (spre îngrijorarea lui considerabilă) unul de resuscitare. Pitit într-un alcov din partea îndepărtată a camerei, vede un obiect neted, alb, cu tuburi și fire care intră în el, semănând cu un ou uriaș.