ZIUA 500
Este una dintre primele zile temperate ale anului. Întreaga iarnă, platforma a fost lovită de furtună după furtună, testând chiar și limitele Helenei pentru mediile de lucru claustrofobe. Dar azi este cald și cerul este albastru, iar suprafața calmă a mării se întinde strălucind sub platformă.
Helena și Slade se plimbă pe pista de alergare.
— Ce părere ai despre progresele pe care le-am făcut? o întreabă el.
— E grozav! Timpul a trecut mult mai repede decât credeam. Ar trebui să publicăm ceva.
— Serios.
— Sunt gata să folosesc tot ce am aflat ca să schimbăm viețile oamenilor.
El se uită la ea. E mai suplu și mai solid decât atunci când s-au întâlnit prima oară, cu aproape un an și jumătate în urmă. Dar, de fapt, și ea s-a schimbat. Este în cea mai bună formă din viața ei, iar munca sa nu a fost niciodată mai incitantă.
Nimic din ceea ce credea despre implicarea lui Slade în acest proiect nu s-a potrivit cu așteptările ei. După venirea Helenei pe platformă, el plecase doar o singură dată, fiind extrem de implicat în fiecare pas al procesului. Atât el, cât și Jee-woon participaseră la fiecare ședință de echipă. Se consultaseră cu privire la fiecare decizie referitoare la materiale. Ea presupusese că un om atât de ocupat precum Slade doar ar fi venit ocazional, dar obsesia lui rivalizase cu a ei.
Acum, el îi spune:
— Vorbești despre publicat, dar mie mi se pare că am dat peste un zid. Se întorc spre colțul de nord-est al pistei și se îndreaptă spre vest. Experiența reactivării unei amintiri este o dezamăgire.
— Sunt șocată să te aud spunând asta. Toți cei care au trecut prin reactivare au raportat o experiență a amintirii mai vie și mai intensă decât orice și-au amintit pe cont propriu. Reactivarea amplifică toate semnele vitale, uneori până la momentul de stres intens. Le-ai văzut fișele medicale. Au trecut prin evocarea amintirilor. Nu ești de acord?
— Nu sunt de acord că este o experiență mai intensă decât atunci când îmi aduc aminte singur de ceva, dar nu este nici pe departe la fel de dinamic precum sperasem.
Ea simte cum un impuls de furie îi colorează chipul.
— Facem progrese într-un ritm orbitor, iar inovațiile științifice în ceea ce privește înțelegerea noastră asupra amintirilor și a engramelor chiar ar lumina lumea dacă ai fi de acord să mă lași să public. Vreau să încep să mapez amintirile subiecților cu Alzheimer în stadiul trei, iar când ajung în stadiul cinci sau șase, să reactivez amintirile pe care le-am salvat pentru ei. Dacă asta este calea către regenerarea sinapselor? Sau un leac? Sau, cel puțin, modalitatea de a păstra amintiri esențiale pentru o persoană al cărei creier cedează?
— Faci toate astea cu gândul la mama ta, Helena?
— Sigur că da! Anul viitor o să ajungă într-un punct în care nu vor mai rămâne amintiri de mapat. Ce crezi că fac aici? De ce crezi că mi-am devotat viața acestei cauze?
— Apreciez pasiunea ta și crede-mă că vreau și eu să distrug această boală. Dar, mai întâi, vreau următorul lucru: Platformă imersivă pentru proiectarea amintirilor de termen lung, explicite, episodice. Era exact titlul aplicației ei pentru un patent, veche de ani întregi, cea pe care nici nu o trimisese încă.
— De unde știi despre patentul meu?
În loc să îi răspundă, el îi mai pune o întrebare.
— Crezi că tot ce ai construit până acum este oarecum aproape de a fi imersiv?
— Am dat tot ce-am putut pentru acest proiect.
— Te rog, nu mai fi atât de defensivă! Tehnologia pe care ai construit-o este perfectă. Vreau doar să te ajut să o valorifici la potențialul maxim.
Trec de colțul dinspre nord-vest, îndreptându-se acum spre sud. Echipele de imagistică și mapare se înfruntă pe terenul de volei. Rajesh pictează o acuarelă în aer liber, lângă piscina acoperită. Sergei exersează loviturile libere pe terenul de baschet.
Slade se oprește din mers și se uită la Helena.
— Instruiește echipa de infrastructură să construiască un rezervor de deprivare a simțurilor. Va trebui să se coordoneze cu Sergei ca să găsească o modalitate de a impermeabiliza și a stabiliza laserul pe un subiect de test care plutește înăuntru.
— De ce?
— Pentru că va crea versiunea de heroină pură a reactivării amintirii, pe care o caut.
— Cum ai putea să știi…?
— După ce ai realizat asta, găsește o metodă de a opri inima unui subiect de test odată ce se află în rezervorul de deprivare.
Ea se uită la Slade de parcă și-ar fi pierdut mințile.
— Cu cât corpul uman este supus la un stres mai mare în timpul reactivării, cu atât mai intensă va fi experiența amintirii, spune el. Adânc, în creierul nostru, se află o glandă de mărimea unui bob de orez, numită glanda pineală, care joacă un rol important în crearea unei substanțe chimice numite dimetiltriptamină – sau DMT. Ai auzit de ea?
— Este unul dintre cele mai puternice psihedelice cunoscute.
— În doze minuscule, eliberată în creierele noastre noaptea, DMT este responsabilă pentru visele pe care le avem. Dar în momentul morții, glanda pineală eliberează un veritabil șuvoi de DMT. Ca o vânzare masivă înaintea falimentului. Este motivul pentru care oamenii văd lucruri atunci când mor, precum goana printr-un tunel spre o lumină sau întreaga viață trecându-le pe dinaintea ochilor. Pentru a avea o amintire imersivă, ca de vis, avem nevoie de vise mai mari. Sau, dacă vrei, de mult mai mult DMT.
— Nimeni nu știe prin ce trec mințile noastre conștiente atunci când murim. Nu poți fi sigur că asta va avea vreun efect asupra imersiunii de memorie. S-ar putea să ucidem oameni.
— Când ai devenit atât de pesimistă?
— Cine crezi că se va oferi voluntar să moară pentru acest proiect?
— O să îi aducem înapoi la viață. Întreabă-ți echipa! Plătesc bine, dat fiind riscul. Iar dacă nu ai destui subiecți înscriși pentru teste, voi căuta în altă parte.
— Te-ai oferi să intri voluntar în rezervorul de deprivare, știind că ți se va opri inima?
Slade zâmbi cu un aer întunecat.
