— Pentru că nu am fost acolo lângă ea și a sărit. N-am putut să-mi iert…

— Cine a sărit?

— Franny.

— Despre ce vorbești? Franny nu a sărit. Doar ce am văzut-o la tine acasă.

Barry îl aude pe Joe plângând, deși conexiunea e întreruptă câte puțin de electricitatea statică.

— Joe, ai cunoscut-o pe Ann Voss Peters?

— Da.

— Cum?

— Am fost însurat cu ea.

— Poftim?

— Este vina mea că a sărit. Am văzut un anunț în ziar. Scria: „Vrei să o iei de la capăt?” Era un număr de telefon și am sunat. Ann ți-a spus că are Sindromul Amintirilor False?

— Corect. Și acum am și eu. Se pare că s-ar putea să-l ai și tu. Se spune că circulă în cercurile sociale.

Joe râde, dar sunetul acela este plin de regret și de dezamăgire.

— SAF nu este ceea ce cred oamenii că este.

— Știi ce este SAF?

— Desigur.

— Spune-mi!

La capătul firului se face liniște și, pentru o clipă, Barry crede că a pierdut semnalul.

— Joe, ești acolo? Te-am pierdut?

— Sunt aici.

— Ce este SAF?

— Sunt oameni ca mine, care au făcut ce am făcut și eu. Iar situația doar se va înrăutăți.

— De ce?

— Eu… Urmează o pauză lungă. Nu pot să explic. Este o nebunie. Trebuie să mergi să vezi cu ochii tăi.

— Cum pot face asta?

— După ce am sunat la numărul acela, mi-au luat interviu prin telefon, apoi m-au dus la un hotel în Manhattan.

— Sunt multe hoteluri în Manhattan, Joe.

— Nu ca acesta. Nu poți să te duci acolo, pur și simplu. Ei te invită pe tine. Singurul punct de acces este printr-un garaj subteran.

— Știi adresa?

— Este pe East 50th, între Lexington și 3rd. Pe același cvartal se află un restaurant deschis nonstop.

— Joe…

— Sunt oameni puternici. Franny a avut o cădere psihică atunci când și-a amintit, iar ei știau. Au apărut. M-au amenințat.

— Cine sunt ei?

Niciun răspuns.

— Joe? Joe?

Închide.

Barry încercă să îl sune din nou, dar dă de căsuța vocală.

Privește pe fereastră – nimic de văzut în afară de întuneric, întrerupt de luminile unei case sau ale unei gări pe lângă care trec în grabă.

Își întoarce atenția spre acele amintiri alternative care îi veniseră în minte la restaurant. Sunt încă acolo. Nu s-au întâmplat niciodată, dar par la fel de reale precum restul amintirilor sale, și nu poate rezolva paradoxul din minte.

Se uită în jur în vagon – este singurul pasager.

Unicul sunet este bătaia ritmată a trecerii trenului pe șine.

Atinge scaunul, apoi își trece degetele peste țesătură.

Deschide portofelul și se uită la permisul de conducere emis de statul New York, apoi la insigna NYPD.

Trage adânc aer în piept și își spune: Ești Barry Sutton. Te afli într-un tren care merge de la Montauk la New York. Trecutul tău este trecutul tău. Nu se poate modifica. Ceea ce este real este momentul prezent. Trenul. Răceala geamului. Ploaia care se scurge de partea cealaltă. Și tu. Există o explicație logică pentru amintirile tale false, pentru ce s-a întâmplat cu Joe și cu Ann Voss Peters. Pentru tot. Este doar un puzzle care trebuie rezolvat. Și tu ești foarte bun la rezolvat puzzle-uri.

Toate acestea sunt prostii.

Dar niciodată în viața lui nu i-a mai fost atât de frică.

•

Când coboară în stația Penn, este trecut de miezul nopții. Zăpada cade dintr-un cer roz, iar pe stradă s-au depus deja aproape trei centimetri.

Își ridică gulerul, desface umbrela și se îndreaptă la nord de 34th.

Străzile și trotuarele sunt goale.