— Când procedura va fi perfecționată? Absolut. Atunci și numai atunci îți poți aduce mama pe platformă – și poți utiliza toate echipamentele mele și toate cunoștințele tale pentru a mapa și a salva amintirile ei.
— Marcus, te rog…
— Atunci și numai atunci.
— Nu mai are timp.
— Atunci, treci la treabă!
Ea îl privește plecând. Înainte, era undeva sub suprafața conștiinței de ignorat. Acum, o privește în față. Nu înțelege cum, dar Slade știe lucruri pe care nu ar trebui să le știe, pe care nu ar avea cum să le știe – de la detaliile complete ale viziunii ei pentru proiecția memoriei până la numele candidaturii pentru patent pe care ar fi depus-o într-o bună zi.
Procesoarele cuantice despre care cumva el a știut că ar putea rezolva problema mapării. Iar acum ideea aceasta nebunească de a opri inima, ca modalitate de a face experiența imersivă mai profundă. Chiar și mai alarmant este modul în care Slade oferă aceste mici indicii: este aproape ca și când ar vrea ca ea să fie conștientă că el știe lucruri pe care nu ar trebui să le știe. Ca și când ar vrea să fie îngrijorată în legătură cu amploarea puterii și cunoașterii lui. Ea se gândește că, dacă această fricțiune continuă, s-ar putea să vină o zi în care Slade să îi revoce accesul la platforma de memorie. Poate că îl va putea convinge pe Raj să îi construiască un cont de utilizator secundar, pentru orice eventualitate.
Pentru prima oară de când a pus piciorul pe această platformă, se întreabă dacă este în siguranță aici.
BARRY
5 – 6 noiembrie 2018
— Domnule? Mă scuzați, domnule!
Barry se trezește din somn și deschide ochii. E totul încețoșat pentru moment și nu știe unde se află, timp de cinci secunde dezorientate. Apoi simte mișcarea legănată a trenului.
Stâlpii de iluminat care trec prin dreptul ferestrelor de pe culoar. Chipul conductorului vârstnic.
— Pot să vă văd biletul? îl întreabă bătrânul într-o manieră politicoasă din alte timpuri. Barry caută prin haină, până când își găsește telefonul la fundul unui buzunar interior. Deschide aplicația MTA, apoi ridică biletul pentru ca bătrânul să scaneze codul de bare.
— Vă mulțumesc, domnule Sutton. Îmi pare rău că v-am trezit!
În timp ce conductorul trece la vagonul următor, Barry observă patru notificări de apeluri pierdute pe ecranul telefonului său – toate din zona având codul 934. Și un mesaj vocal.
Apasă pe redare și duce telefonul la ureche.
Bună, sunt Joe… Joe Behrman. Ăăă… mă puteți suna imediat ce primiți mesajul? Trebuie neapărat să vorbesc cu dumneavoastră.
Barry sună imediat și Joe răspunde înainte ca telefonul să sune a doua oară.
— Detectiv Sutton?
— Da.
— Unde sunteți?
— În tren spre New York.
— Trebuie să înțelegeți, nu am crezut că cineva va afla vreodată. Mi-au promis că nu se va mai întâmpla niciodată.
— Despre ce vorbiți?
— Îmi era frică. Joe plânge acum. Vă puteți întoarce?
— Joe… Sunt într-un tren. Dar poți vorbi cu mine chiar acum.
Pentru o clipă, bărbatul doar respiră greu în telefon. Barry crede că aude în fundal o femeie care plânge, dar nu este sigur.
— N-ar fi trebuit s-o fac, spune Joe. Știu asta acum. Am avut o viață atât de frumoasă, cu un fiu extraordinar, dar nu mă puteam privi în oglindă.
— De ce?
— Pentru că nu am fost acolo lângă ea și a sărit. N-am putut să-mi iert…
— Cine a sărit?
— Franny.
— Despre ce vorbești? Franny nu a sărit. Doar ce am văzut-o la tine acasă.
Barry îl aude pe Joe plângând, deși conexiunea e întreruptă câte puțin de electricitatea statică.
— Joe, ai cunoscut-o pe Ann Voss Peters?
— Da.
— Cum?
— Am fost însurat cu ea.
— Poftim?
