Pe un scaun de lângă el se află un bărbat pe care Barry nu l-a mai văzut până acum. Are o barbă lungă și ochi albaștri, stridenți, care radiază inteligență și o intensitate inconfortabilă.

Barry deschide gura, dar este încă prea amețit pentru a forma cuvinte.

— Încă te mai simți amețit?

Barry încuviințează.

Bărbatul apasă un buton de pe căruciorul de lângă fotoliu. Barry privește un lichid transparent care curge prin perfuzie și intră în brațul lui. Camera se luminează. Brusc se simte mai vioi, ca și când tocmai a dat pe gât un shot de espresso, dar cu această conștientizare vine frica.

— E mai bine? îl întrebă bărbatul.

Barry încearcă să își miște capul, dar este imobilizat. Nu se poate întoarce nici măcar un milimetru, în nicio direcție.

— Sunt polițist, spune Barry.

— Știu. Știu chiar multe despre dumneata, detectiv Sutton, inclusiv faptul că ești un om foarte norocos.

— De ce spui asta?

— Datorită trecutului tău, m-am hotărât să nu te omor.

Ăsta e un lucru bun? Sau omul ăsta se joacă acum cu el?

— Cine ești? îl întreabă Barry.

— Nu contează. Urmează să-ți ofer cel mai mare dar din viața ta. Cel mai mare dar pe care o persoană poate spera să îl primească. Dacă nu te deranjează, spune el cu o politețe paradoxal de alarmantă, am câteva întrebări înainte să începem.

Cu fiecare minut care trece, Barry devine din ce în ce mai treaz, confuzia trecând pe măsură ce revine ultimul lucru pe care și-l amintește – mersul clătinat de pe coridorul de hotel și intrarea în camera 1414.

— Te-ai dus acasă la Joe și la Franny Behrman într-o misiune oficială? îl întreabă bărbatul.

— De unde știi că am fost acolo?

— Doar răspunde la întrebare.

— Nu. Doar îmi satisfăceam propria curiozitate.

— Colegii sau superiorii tăi știu despre excursia ta la Montauk?

— Nimeni nu știe.

— Ai discutat cu cineva despre interesul tău față de Ann Voss Peters și Joe Behrman?

Deși vorbise cu Gwen despre SAF cu o zi în urmă, se simte încrezător în presupunerea că nimeni nu ar fi avut cum să știe despre conversația lor. Așa că minte.

— Nu.

Barry are activat pe telefon programul de urmărire. Nu știe câtă vreme și-a pierdut cunoștința, dar, presupunând că este încă marți-dimineața, devreme, absența lui de la muncă nu va fi observată până după-amiaza târziu. În teorie, peste ore bune. Nu are întâlniri programate. Nu are planuri de ieșit la un pahar sau la cină. Ar putea să treacă multe zile până ca absența lui să apară pe radarul cuiva.

— Oamenii vor veni să mă caute, spune Barry.

— Nu te vor găsi niciodată.

Barry trage aer în piept încet, pentru a face față panicii în creștere. Trebuie să îl convingă pe acest om să îi dea drumul, cu nimic altceva în afară de cuvinte și logică.

— Nu știu cine ești. Nu știu despre ce este vorba aici. Dar, dacă îmi dai drumul acum, nu vei mai auzi de mine. Îți jur, spune Barry.

Bărbatul se ridică de pe scaun și traversează camera, îndreptându-se spre terminalul de computere. Stând în fața unui monitor imens, tastează ceva. După o clipă, Barry aude cum aparatul atașat la capul său începe să scoată un zumzet abia observabil, precum aripile unui țânțar.

— Ce este asta? întreabă Barry din nou, cu inima bătându-i și mai tare. Ce vrei de la mine?

— Vreau să îmi povestești despre ultima oară când ți-ai văzut fiica în viață.

Într-o criză de furie pură și orbitoare, Barry se opintește în chingile de piele, luptând din toate puterile să-și desprindă capul din ceea ce îl țintuiește locului. Pielea scârțâie. Capul nu i se mișcă. Pe chip i se adună broboane de sudoare care i se scurg în ochi, cu o arsură sărată pe care nu are cum să o șteargă.

— O să te omor, spune Barry.

Bărbatul se apleacă până la câțiva centimetri distanță, cu o flacără rece în ochi. Barry îi simte apa de colonie scumpă, mirosul ars de cafea din respirație.

— Nu încerc să te batjocoresc, spune bărbatul. Încerc să te ajut.

— Du-te dracului!

— Tu ai venit la hotelul meu.

— Da, și sunt sigur că i-ai spus lui Joe Behrman exact ce să-mi spună ca să mă ademenească aici.

— Hai să-ți spun ceva! Să facem această alegere cât de directă posibil! Răspunzi sincer când pun o întrebare sau mori acolo unde stai.

Captiv în fotoliul său, Barry nu are de ales decât să joace – să rămână în viață până când va vedea o oportunitate, o șansă, indiferent cât de mică, de a se elibera.

— Bine.

Bărbatul își saltă capul spre tavan și spune:

— Computer, inițiază sesiunea!

O voce automată, feminină, răspunde: „Sesiunea nouă începe acum!”

Bărbatul privește în ochii lui Barry.

— Acum, povestește-mi despre ultima oară când ți-ai văzut fiica în viață și nu omite niciun detaliu.

HELENA

29 martie 2009 – 20 iunie 2009

ZIUA 515