Zăpada atenuează zgomotul Manhattanului, transformându-l într-o șoaptă.

După cincisprezece minute de mers rapid, ajunge la intersecția dintre 8th Avenue și West 50th, unde o ia la est peste bulevarde. Acum îi este mai frig, fiindcă merge prin furtună, cu umbrela înclinată ca un scut în fața vântului și zăpezii.

Se oprește la Lexington ca să lase trei pluguri de zăpadă să treacă și se uită la o formă din neon de peste drum:

Restaurantul McLachlan’s

Mic dejun

Prânz

Cină

Deschis 7 zile

24 de ore

Barry traversează, apoi rămâne sub firmă, privind zăpada căzând peste lumina roșie a neonului. Se gândește că acesta trebuie să fie localul deschis toată noaptea menționat de Joe la telefon.

Merge de aproape patruzeci de minute și deja tremură, căci zăpada îi pătrunde acum prin pantofi. Dincolo de restaurant, vede un intrând în care un om fără adăpost stă așezat și mormăie singur, legănându-se în față și în spate, cu brațele în jurul picioarelor. Apoi un butic, un magazin de spirtoase, un magazin cu haine de lux pentru femei și o bancă – toate sunt închise noaptea.

Aproape de capătul cvartalului, se oprește la intrarea pe o alee întunecată, care dă într-un tunel ce duce sub o clădire neogotică, îndesată între doi zgârie-nori construiți din oțel și sticlă.

Își strânge umbrela și înaintează pe alee, spre calea slab luminată de sub nivelul străzii. După circa doisprezece metri, ajunge la o ușă de garaj construită din oțel ranforsat. Acolo observă un panou cu taste, iar deasupra lui, o cameră de supraveghere.

Ei bine, rahat! Se pare că acesta este capătul drumului în seara asta. Se va întoarce mâine, va pândi intrarea, va vedea dacă intră sau iese cineva…

Îi tresare inima când aude sunetul rotițelor începând să se miște. Se uită înapoi spre ușa de la garaj, care se ridică încet, în timp ce lumina de pe partea opusă se întinde peste pavaj, deja ajungând la vârfurile pantofilor uzi ai lui Barry.

Să plece?

Să stea?

S-ar putea ca acesta să nici nu fie locul potrivit.

Ușa este pe jumătate ridicată și continuă să urce, iar pe partea opusă nu se află nimeni.

Ezită, apoi traversează pragul și intră într-o parcare subterană modestă, ocupată de vreo zece vehicule.

Ecoul pașilor lui răsună între pereții de beton, iar în lumina becurilor halogen de deasupra vede un lift și, lângă el, o ușă care probabil dă spre scări.

Lumina de deasupra liftului se aprinde.

Sună un clopoțel.

Barry se ascunde în spatele unui Lincoln MKX și privește prin geamul fumuriu de la ușa pasagerului când se deschid ușile liftului. E gol.

Ce dracului este asta?

Nu ar trebui să se afle aici. Nimic din toate astea nu are vreo legătură cu cazurile la care lucrează el oficial și, din câte își poate da seama, nu a fost comisă nicio infracțiune. Tehnic, el este cel care încalcă legea.

Dă-o dracului!

Pereții dinăuntru sunt netezi, dintr-un metal simplu, iar liftul este aparent controlat dintr-o sursă externă.

Ușile se închid.

Liftul urcă.

Inima îi bate cu putere.

Barry înghite de două ori ca să își elimine presiunea din urechi și, după treizeci de secunde, cabina se oprește brusc.

Primul lucru pe care îl aude, când se deschid ușile, este Miles Davis – unul dintre cântecele lente perfecte de pe albumul Kind of Blue –, ale cărui acorduri plutesc ca un ecou singuratic prin ceea ce pare a fi holul unui hotel.

Iese din lift și pășește pe podeaua de marmură. Peste tot sunt obiecte întunecate, din lemn. Canapele de piele, scaune negre, lăcuite. O urmă de fum de trabuc se simte în aer.

Spațiul are ceva etern.

În față este un birou de recepție unde nu se află nimeni, iar pe fundal vede mai multe cutii poștale vechi, care ar fi putut fi folosite în altă epocă, și literele HM inscripționate pe cărămidă deasupra tuturor.

Apoi aude clinchetul fragil al cuburilor de gheață în pahare și voci care vin dinspre un bar așezat lângă mai multe ferestre. Doi bărbați, așezați pe scaune cu căptușeală de piele, poartă o conversație, în timp ce o barmaniță cu o vestă neagră lustruiește vesela.

Pe măsură ce Barry înaintează spre bar, mirosul de trabuc devine tot mai puternic, iar aerul, încețoșat de fum.

Barry se urcă pe unul dintre scaunele înalte și se sprijină de tejgheaua de mahon masiv a barului. Prin ferestrele din apropiere, vede clădirile și luminile orașului învelite în pâclă.

Vine barmanița. Este o femeie frumoasă – ochi negri și păr ușor încărunțit, prins în bețișoare chinezești. Pe ecusonul cu numele scrie Tonya.

— Ce doriți să beți? îl întreabă Tonya.

— Pot să iau un whisky?

— Căutați ceva anume?

— Alegerea dealerului.

Ea pleacă să îi toarne băutura, iar Barry privește spre bărbații aflați la o distanță de câteva scaune. Beau bourbon dintr-o sticlă pe jumătate goală, care stă între ei pe bar.

Cel aflat mai aproape de el pare să aibă puțin peste șaptezeci de ani; are părul cărunt și subțire și o emaciere care sugerează o boală terminală. Fumul se ridică dinspre trabucul din mâna lui, care miroase precum ploaia ce cade în deșert.

Celălalt bărbat este mai apropiat de vârsta lui Barry – un chip tern, proaspăt ras, ochi obosiți.

— De cât timp ești aici, Amor? întrebă bărbatul mai bătrân.

— Cam de o săptămână.

— Ți-au dat o dată?