Când amintirea se termină, el zice:
— Ai promis că ne vei spune la ce ne uităm.
Helena zâmbește.
— Aveam șase ani. Tata m-a dus la pescuit la muscă, la un pârâu care îi plăcea foarte mult din Parcul Național Rocky Mountain.
— Poți să ne spui mai specific ce anume îți aminteai în timpul acestor cincisprezece secunde? întreabă Rajesh. Era toată după-amiaza? Anumite momente?
— Aș descrie totul drept frânturi care, puse laolaltă, compun răspunsul emoțional al amintirii.
— De exemplu…
— Sunetul apei bolborosind peste pietre în albia pârâului. Frunzele galbene de plop plutind în curent, arătând ca niște monede de aur. Mâinile aspre ale tatălui meu, care legau o momeală. Anticiparea prinderii unui pește. Noi stând pe iarbă, pe mal, privind apa. Cerul de un albastru strident și soarele ieșind printre copaci în cioburi de lumină. Un pește prins de tata, ce tremura în mâinile lui. Tata explicându-mi despre culoarea roșie de sub mandibulă, motivul pentru care peștelui i se mai spune și păstrăv cu gât tăiat. Mai târziu, în după-amiaza aceea, cârligul care mi-a străpuns degetul. Helena ridică degetul cu pricina și le arată cicatricea mică și albă. Nu ieșea din cauza ghimpelui, așa că tata a deschis briceagul și mi-a crestat pielea. Îmi aduc aminte că am plâns, în timp ce el îmi spunea să stau nemișcată, iar când a scos în cele din urmă cârligul, mi-a ținut degetul în apa înghețată până când mi-a amorțit. Am privit cum sângele din tăietură curgea în curent.
— Care este conexiunea emoțională cu această amintire? întreabă Rajesh. Motivul pentru care ai ales-o.
Helena privește în ochii lui mari și negri și spuse:
— Durerea cârligului de pescuit, dar, în principal, faptul că este amintirea mea preferată cu tatăl meu. Momentul în care a fost cel mai mult el însuși.
ZIUA 370
Helena se așază din nou pe scaun, spunându-i-se să își amintească evenimentul din nou și din nou, spre a fi separat în segmente, până când echipa lui Rajesh reușește să atribuie anumite șabloane sinaptice unor momente specifice.
ZIUA 420
Prima tentativă de reactivare are loc în al doilea Ajun de Crăciun petrecut de Helena pe platformă. O așază din nou pe scaun și îi potrivesc o cască plină cu mii de lasere, fiecare acționând o rază ce se poate împărți în mii de curenți individuali, unii înguști cât cincizeci de fotoni. Sergei a programat laserul cu coordonatele sinaptice ale unui singur segment din amintirea de la pescuit a Helenei. Când se sting luminile în sala principală de testare, Helena aude vocea lui Slade în boxa tetierei.
— Ești gata? o întreabă el.
— Da.
Au decis cu toții să nu îi spună Helenei când va acționa laserul sau ce segment al amintirii au ales, îngrijorarea fiind aceea că, dacă ea anticipează amintirea, sunt șanse să o evoce singură fără să vrea.
Helena închide ochii și începe exercițiul de limpezire a minții pe care îl exersează deja de o săptămână. Se vede intrând într-o cameră. În mijloc este o bancă, în genul celor întâlnite într-un muzeu de artă. Se așază și studiază peretele din fața ei, de la podea la tavan. Trece imperceptibil de la alb la negru, parcurgând toate nuanțele unui cenușiu care devine brusc din ce în ce mai intens. Începe de jos, fără să se grăbească, și scanează încet lungimea peretelui, observând culoarea unei secțiuni înainte să treacă mai departe la următoarea, fiecare regiune subsecventă fiind cu puțin mai întunecată decât cea de dinainte…
Înțepătura bruscă a unui cârlig cu ghimpe care îi străpunge degetul, strigătul de durere, o picătură roșie de sânge care se umflă în jurul cârligului și tatăl ei venind în grabă.
— Ai făcut-o? întreabă Helena, cu inima bătându-i nebunește în piept.
— Ai experimentat ceva? întrebă Slade.
— Da, chiar acum.
— Descrie!
— O amintire vie a cârligului care m-a înțepat în deget. Voi ați fost?
Cei din sala de control izbucnesc în urale.
Helena începe să plângă.
ZIUA 422
Încep să înregistreze și să catalogheze amintiri autobiografice ale tuturor celor de pe platformă, rezumându-se strict la amintiri singulare.
ZIUA 424
Lenore le permite să îi înregistreze amintirea din dimineața de 28 ianuarie 1986.
Avea opt ani și mergea la cabinetul dentistului. Asistenta adusese un televizor de acasă și îl instalase în sala de așteptare. Lenore stătea cu mama ei așteptându-și programarea și urmărea un reportaj despre lansarea spațială istorică, când nava se dezintegrase peste oceanul Atlantic.
Informația care se întipărise cel mai puternic în mintea ei era televizorul mic, așezat pe o masă cu roți. Imaginile video cu norii albi și învolburați, la câteva clipe după explozie. Mama ei, care spusese: „O, Dumnezeule mare!” Îngrijorarea puternică din ochii doctorului Hunter. Și unul dintre igieniști, care ieșea din spate ca să se uite la televizor, cu lacrimile scurgându-i-se pe față, pe sub masca chirurgicală pe care încă o purta.
ZIUA 448
Rajesh își aminti când își văzuse tatăl ultima oară, înainte să se mute în America. Merseseră într-un safari, doar ei doi, în valea Spiti, în munții Himalaya.
Își aduce aminte mirosul iacilor. Intensitatea ascuțită a soarelui de munte. Înțepăturile apei reci a râului. Amețeala care îl cuprinsese, din cauza aerului lipsit de oxigen de la 4 000 de metri. Totul maro și sterp, cu excepția lacurilor ca niște ochi albaștri și palizi și a templelor cu steagurile lor colorate de rugăciune. Înălțimile celor mai înalte piscuri, cu zăpada lor strălucitoare.
Dar mai ales noaptea în care tatăl lui Raj îi povestise tot ce credea el despre viață, despre Raj, despre mama lui Raj, într-un moment trecător de vulnerabilitate, în timp ce stăteau împreună lângă un foc de tabără ce urma să se stingă.
ZIUA 452
Sergei se așază pe scaun amintindu-și momentul în care o motocicletă se lovise de mașina lui, în spate. Sunetul brusc de metal pe metal. Momentul în care văzuse în oglinda retrovizoare cum motocicleta se rostogolise pe autostradă. Teama, groaza, gustul de rugină din gât și senzația că timpul încetinise.
Apoi, oprise mașina în mijlocul străzii aglomerate din Moscova și ieșise din ea, dând de mirosul de ulei și de benzină ce se scurgeau din motocicleta strivită. Motociclistul stătea în mijlocul drumului, cu pantalonii juliți până la piele, și își privea uluit mâinile, cu majoritatea degetelor scrijelite. Începuse să strige când îl văzuse pe Sergei și încercase să se ridice și să îl ia la bătaie, urlând apoi când piciorul său, răsucit sub el într-o poziție nefirească, refuzase să funcționeze.
