Când se trezește, observă că deja s-a lăsat noaptea. Pe fereastră vede acum doar întuneric, puncte de lumină și propria lui reflexie în geam.
Montauk este ultima stație de pe linia aceea și se dă jos din tren puțin după ora 8 seara, într-o ploaie rece care cade dens în lumina felinarelor. Își strânge cordonul de la pardesiul de lână și își ridică gulerul, iar în aerul rece i se vede aburul respirației.
Merge pe lângă șine până la stația de tren, care este închisă noaptea, și se urcă în taxiul pe care l-a comandat dinainte să coboare.
Centrul din Montauk este închis în mare parte în acest anotimp. Mai fusese o dată aici, în urmă cu douăzeci de ani, cu Julia și Meghan, într-un weekend aglomerat de vară, când străzile și plajele erau pline de oameni în vacanță.
Pinewood Lane este un drum izolat, plin de nisip și de rădăcini de copac. După o jumătate de kilometru, farurile taxiului luminează o intrare cu poartă, unde pe unul dintre stâlpii de piatră este instalată o placă cu numeralul roman VI.
— Înaintează până la casetă, îi spune Barry șoferului.
Mașina avansează puțin, iar Barry coboară geamul de tot.
Apoi întinde mâna și apasă pe butonul soneriei. Știe că sunt acasă.
Sunase înainte să plece din New York, prefăcându-se că este de la FedEx și că încearcă să planifice o livrare târzie.
Răspunde o femeie:
— Reședința Behrman.
— Aici detectivul Sutton de la Departamentul de Poliție din New York. Doamnă, soțul dumneavoastră este acasă?
— Totul este în regulă?
— Da. Trebuie să vorbesc cu el.
Urmează o pauză și sunetul unei conversații purtate în șoaptă.
Apoi prin difuzor se aude vocea unui bărbat:
— Sunt Joe. Despre ce este vorba?
— Aș prefera să vă spun față în față. Și între patru ochi.
— Tocmai urma să ne așezăm la masă.
— Vă cer scuze pentru intruziune, dar abia am luat un tren din oraș ca să ajung aici.
Aleea privată are o singură bandă, care se unduiește printre peticele de iarbă și printre copaci, urmând un traseu ascendent spre reședința așezată deasupra unui mic golf. De la distanță, casa pare a fi construită în întregime din sticlă, iar interiorul strălucește ca o oază în noapte.
Barry îi plătește șoferului cu bani gheață, oferindu-i douăzeci de dolari în plus ca să îl aștepte. Apoi iese în ploaie și urcă treptele spre intrare. Ușa din față se deschise când ajunse în prag. Joe Behrman pare mai bătrân decât în fotografia de pe permisul său de conducere: părul îi e înspicat cu șuvițe argintii, iar fața sa arsă de soare e suficient de buhăită încât să-i atârne fălcile.
Franny a îmbătrânit mai grațios.
Preț de trei secunde lungi, Barry nu este sigur dacă îl vor invita în casă, dar într-un final Franny se dă înapoi, îi zâmbește forțat și îl invită să intre.
Conceptul de spațiu deschis presupune o combinație de proporții perfecte între design și confort. Își imaginează că perdeaua de la ferestre oferă ziua o vedere spectaculoasă spre mare și spre rezervația forestieră din împrejurimi. Mirosul unei mâncări ce se coace la cuptor pătrunde în casă și îi amintește lui Barry de mesele gătite de la zero, înlocuite de mâncarea reîncălzită la microunde sau adusă în pungi de plastic de diverși străini.
Franny îl strânge de mână pe soțul ei și spune:
— O să pun totul în sertarul de încălzire. Apoi se întoarce spre Barry și îl întreabă: Pot să vă iau haina?
Joe îl conduce într-un birou cu geamuri mari pe un perete, restul acestora fiind acoperiți de cărți. În timp ce stau unul în fața celuilalt, în vecinătatea unui șemineu cu gaz, Joe spune:
— Trebuie să vă zic că e puțin neliniștitor să primesc o vizită neanunțată din partea unui detectiv la ora cinei.
— Îmi pare rău că v-am speriat. Nu ați dat de probleme sau ceva de genul ăsta…
Joe zâmbește.
— Ați fi putut să începeți cu asta.
— O să trec direct la subiect. Cu cincisprezece ani în urmă, soția dumitale a urcat până la etajul patruzeci și unu al clădirii Poe, în Upper West Side, și…
— E mult mai bine acum. O persoană complet diferită. Pe chipul lui Joe se citește o urmă de enervare și de teamă și roșește puțin. De ce sunteți aici? De ce sunteți în casa mea, săpând în trecutul nostru, când ar trebui să mă bucur de o seară pașnică alături de soția mea?
— Cu trei zile în urmă, în timp ce mergeam cu mașina spre casă, am auzit un apel prin radio pentru un 1056A – o tentativă de sinucidere. Am răspuns și am găsit ulterior o femeie care stătea pe marginea acoperișului la etajul patruzeci și unu al clădirii Poe. Mi-a spus că suferă de SAF. Știți ce este asta?
— Chestia cu amintirile false.
— Mi-a descris apoi o viață întreagă care nu s-a întâmplat niciodată. Avea un soț și un fiu. Locuiau în Vermont și aveau împreună o afacere de amenajări peisagistice. Mi-a spus că numele soțului este Joe. Joe Behrman.
Joe încremenește.
— Se numea Ann Voss Peters. Credea că Franny chiar sărise din locul în care stătea ea. Mi-a spus că venise acolo și vorbise cu tine, dar că nu o cunoșteai. Motivul pentru care alesese marginea aceea era că sperase că vei veni să o salvezi, ca să te revanșezi pentru eșecul de a o salva pe Franny. Dar, evident, memoria lui Ann era afectată, pentru că tu ai salvat-o, de fapt, pe Franny. Am citit raportul poliției în după-amiaza asta.
— Ce s-a întâmplat cu Ann?
