— Crezi că tot ce ai construit până acum este oarecum aproape de a fi imersiv?

— Am dat tot ce-am putut pentru acest proiect.

— Te rog, nu mai fi atât de defensivă! Tehnologia pe care ai construit-o este perfectă. Vreau doar să te ajut să o valorifici la potențialul maxim.

Trec de colțul dinspre nord-vest, îndreptându-se acum spre sud. Echipele de imagistică și mapare se înfruntă pe terenul de volei. Rajesh pictează o acuarelă în aer liber, lângă piscina acoperită. Sergei exersează loviturile libere pe terenul de baschet.

Slade se oprește din mers și se uită la Helena.

— Instruiește echipa de infrastructură să construiască un rezervor de deprivare a simțurilor. Va trebui să se coordoneze cu Sergei ca să găsească o modalitate de a impermeabiliza și a stabiliza laserul pe un subiect de test care plutește înăuntru.

— De ce?

— Pentru că va crea versiunea de heroină pură a reactivării amintirii, pe care o caut.

— Cum ai putea să știi…?

— După ce ai realizat asta, găsește o metodă de a opri inima unui subiect de test odată ce se află în rezervorul de deprivare.

Ea se uită la Slade de parcă și-ar fi pierdut mințile.

— Cu cât corpul uman este supus la un stres mai mare în timpul reactivării, cu atât mai intensă va fi experiența amintirii, spune el. Adânc, în creierul nostru, se află o glandă de mărimea unui bob de orez, numită glanda pineală, care joacă un rol important în crearea unei substanțe chimice numite dimetiltriptamină – sau DMT. Ai auzit de ea?

— Este unul dintre cele mai puternice psihedelice cunoscute.

— În doze minuscule, eliberată în creierele noastre noaptea, DMT este responsabilă pentru visele pe care le avem. Dar în momentul morții, glanda pineală eliberează un veritabil șuvoi de DMT. Ca o vânzare masivă înaintea falimentului. Este motivul pentru care oamenii văd lucruri atunci când mor, precum goana printr-un tunel spre o lumină sau întreaga viață trecându-le pe dinaintea ochilor. Pentru a avea o amintire imersivă, ca de vis, avem nevoie de vise mai mari. Sau, dacă vrei, de mult mai mult DMT.

— Nimeni nu știe prin ce trec mințile noastre conștiente atunci când murim. Nu poți fi sigur că asta va avea vreun efect asupra imersiunii de memorie. S-ar putea să ucidem oameni.

— Când ai devenit atât de pesimistă?

— Cine crezi că se va oferi voluntar să moară pentru acest proiect?

— O să îi aducem înapoi la viață. Întreabă-ți echipa! Plătesc bine, dat fiind riscul. Iar dacă nu ai destui subiecți înscriși pentru teste, voi căuta în altă parte.

— Te-ai oferi să intri voluntar în rezervorul de deprivare, știind că ți se va opri inima?

Slade zâmbi cu un aer întunecat.

— Când procedura va fi perfecționată? Absolut. Atunci și numai atunci îți poți aduce mama pe platformă – și poți utiliza toate echipamentele mele și toate cunoștințele tale pentru a mapa și a salva amintirile ei.

— Marcus, te rog…

— Atunci și numai atunci.

— Nu mai are timp.

— Atunci, treci la treabă!

Ea îl privește plecând. Înainte, era undeva sub suprafața conștiinței de ignorat. Acum, o privește în față. Nu înțelege cum, dar Slade știe lucruri pe care nu ar trebui să le știe, pe care nu ar avea cum să le știe – de la detaliile complete ale viziunii ei pentru proiecția memoriei până la numele candidaturii pentru patent pe care ar fi depus-o într-o bună zi.

Procesoarele cuantice despre care cumva el a știut că ar putea rezolva problema mapării. Iar acum ideea aceasta nebunească de a opri inima, ca modalitate de a face experiența imersivă mai profundă. Chiar și mai alarmant este modul în care Slade oferă aceste mici indicii: este aproape ca și când ar vrea ca ea să fie conștientă că el știe lucruri pe care nu ar trebui să le știe. Ca și când ar vrea să fie îngrijorată în legătură cu amploarea puterii și cunoașterii lui. Ea se gândește că, dacă această fricțiune continuă, s-ar putea să vină o zi în care Slade să îi revoce accesul la platforma de memorie. Poate că îl va putea convinge pe Raj să îi construiască un cont de utilizator secundar, pentru orice eventualitate.

Pentru prima oară de când a pus piciorul pe această platformă, se întreabă dacă este în siguranță aici.

BARRY

5 – 6 noiembrie 2018

— Domnule? Mă scuzați, domnule!

Barry se trezește din somn și deschide ochii. E totul încețoșat pentru moment și nu știe unde se află, timp de cinci secunde dezorientate. Apoi simte mișcarea legănată a trenului.

Stâlpii de iluminat care trec prin dreptul ferestrelor de pe culoar. Chipul conductorului vârstnic.

— Pot să vă văd biletul? îl întreabă bătrânul într-o manieră politicoasă din alte timpuri. Barry caută prin haină, până când își găsește telefonul la fundul unui buzunar interior. Deschide aplicația MTA, apoi ridică biletul pentru ca bătrânul să scaneze codul de bare.

— Vă mulțumesc, domnule Sutton. Îmi pare rău că v-am trezit!

În timp ce conductorul trece la vagonul următor, Barry observă patru notificări de apeluri pierdute pe ecranul telefonului său – toate din zona având codul 934. Și un mesaj vocal.

Apasă pe redare și duce telefonul la ureche.

Bună, sunt Joe… Joe Behrman. Ăăă… mă puteți suna imediat ce primiți mesajul? Trebuie neapărat să vorbesc cu dumneavoastră.

Barry sună imediat și Joe răspunde înainte ca telefonul să sune a doua oară.

— Detectiv Sutton?

— Da.

— Unde sunteți?

— În tren spre New York.

— Trebuie să înțelegeți, nu am crezut că cineva va afla vreodată. Mi-au promis că nu se va mai întâmpla niciodată.

— Despre ce vorbiți?

— Îmi era frică. Joe plânge acum. Vă puteți întoarce?

— Joe… Sunt într-un tren. Dar poți vorbi cu mine chiar acum.

Pentru o clipă, bărbatul doar respiră greu în telefon. Barry crede că aude în fundal o femeie care plânge, dar nu este sigur.

— N-ar fi trebuit s-o fac, spune Joe. Știu asta acum. Am avut o viață atât de frumoasă, cu un fiu extraordinar, dar nu mă puteam privi în oglindă.

— De ce?