În mai puțin de o oră, un tren pleacă din stația Penn către Montauk.
HELENA
18 ianuarie 2008 – 29 octombrie 2008
ZIUA 79
Să locuiești pe platforma petrolieră dezafectată a lui Slade este ca și cum ai fi plătit să stai într-o stațiune de cinci stele, care se întâmplă să servească și drept spațiu de lucru. Se trezește în fiecare dimineață la ultimul etaj al superstructurii, unde se află toate camerele echipajului. Apartamentul ei este unul de pe colț, spațios și cu ferestre de la podea până în tavan, făcute din sticlă rezistentă la ploaie. Aceasta pulverizează stropii de apă, astfel încât, chiar și pe vremea cea mai rea, priveliștea ei spre marea nesfârșită rămâne neobstrucționată. O dată pe săptămână, menajerele îi curăță apartamentul și îi duc rufele la spălat. Un bucătar Michelin pregătește majoritatea meselor, adesea utilizând pește proaspăt prins și fructe și legume recoltate din seră.
Marcus insistă ca ea să facă mișcare de cinci ori pe săptămână, ca să își mențină moralul ridicat și mintea ascuțită. La primul nivel se află o sală de sport, pe care o utilizează când e vremea urâtă, iar în rarele zile calme de iarnă, se duce să alerge pe pista care înconjoară platforma. Adoră acele alergări, pentru că are senzația că face ture în vârful lumii.
Laboratorul ei de cercetare are 900 de metri pătrați – întreg etajul al treilea al superstructurii Fawkes – și, în ultimele zece săptămâni, a progresat mai mult decât în toți cei cinci ani petrecuți la Stanford. Primește orice are nevoie. Nu sunt facturi de plătit, nu sunt relații de întreținut. Nimic altceva de făcut decât să își urmărească atent cercetarea.
Până în prezent, a identificat și a manipulat celulele nervoase implicate în codificarea amintirilor la șoareci – înregistrarea amintirilor de bază cu un microscop cu lumină (de exemplu, un șoc electric) și apoi utilizând un laser special pentru a reactiva în mod artificial amintirea fricii șoarecelui.
Munca ei pe platforma petrolieră este un joc desfășurat la un cu totul alt nivel.
Helena conduce grupul care se ocupă de problema principală, ce se întâmplă să fie și zona ei de specialitate – marcarea și catalogarea clusterelor de neuroni conectate la o anumită amintire, într-o manieră de natură să îi facă sensibili la lumină pentru o reactivare viitoare.
În principiu, nu este nimic diferit față de ceea ce făcea cu creierele de șoareci, dar este cu mult mai complex.
Tehnologia pe care o gestionează celelalte trei echipe este provocatoare, dar nu neapărat inovatoare – tehnologie de ultimă oră, desigur, dar cu personalul potrivit și carnetul de cecuri uriaș al lui Marcus, ar trebui să se poată recrea totul fără blocaje serioase.
Are douăzeci de oameni care lucrează sub conducerea ei, împărțiți în patru grupuri. Ea coordonează echipa de mapare. Echipa de imagini a primit sarcina de a construi un microscop cu lumină capabil să penetreze creierul uman cu 50 000 de microni și să filmeze impulsurile neuronale.
Echipa de reactivare construiește un laser care să poată să țintească cu precizie sute de milioane de neuroni din creier, pentru a reactiva o amintire. Și, în cele din urmă, echipa de infrastructură construiește scaunul pentru testele pe oameni.
A fost o zi bună. Poate chiar grozavă. S-a întâlnit cu Slade, Jee-woon și managerii de proiect, pentru a revizui progresul, și toată lumea este în avans cu programul. Este ora patru după-amiaza, într-o zi de iarnă de la final de ianuarie, cu căldură și albastru. Soarele se scufundă în ocean, descompunând norii și marea în nuanțe de gri și roz cum n-a mai văzut până acum, iar ea stă pe marginea platformei, cu fața spre vest și cu picioarele legănându-se deasupra apei.
La șaizeci de metri dedesubt, valurile se ridică și se lovesc de picioarele imense ale fortăreței din mare.
Nu-i vine să creadă că se află aici.
Nu-i vine să creadă că aceasta este viața ei.
ZIUA 225
Microscopul este aproape gata, iar laserul a avansat cât de mult se poate; cu toții așteaptă maparea, ca să înceapă să catalogheze problema. Helena este frustrată din cauza întârzierii. La cina cu Slade din apartamentul lui ca un palat, i-o spune franc – echipa eșuează pentru că obstacolul este o problemă de forță brută. De când au trecut de la creiere de șoareci la creiere de oameni, puterea de calcul cu care lucrează este insuficientă pentru a mapa ceva atât de complex cum este structura memoriei umane. Dacă nu va putea găsi o scurtătură, pur și simplu nu vor avea suficientă putere în procesor pentru a gestiona situația.
— Ai auzit vreodată de D-Wave? întreabă Slade în timp ce Helena soarbe dintr-un vin alb de Burgundia, cel mai bun vin pe care l-a băut vreodată.
— Îmi pare rău, nu.
— Este o companie din Columbia Britanică. Acum un an a lansat un prototip de procesor cuantic. Aplicația sa este extrem de specifică, dar ideală pentru genul de problemă de mapare a unui set de date enorm, cu care ne confruntăm.
— Cât costă?
— Nu e ieftin, dar am fost interesat de tehnologie, așa că vara trecută am comandat câteva pentru viitoarele proiecte.
El zâmbește și felul în care o studiază de la capătul opus al mesei îi lasă senzația neliniștitoare că știe prea multe despre ea ca să se simtă confortabil. Trecutul ei. Psihologia ei. Ce o face să reacționeze. Dar nu prea îl poate învinovăți dacă, de fapt, el a lăsat deoparte unele straturi. Investește ani și milioane în mintea ei. Prin fereastra din spatele lui Slade, ea vede un singur fir de lumină, la mulți kilometri distanță în largul mării, și este uimită, nu pentru prima oară, de cât de complet de singuri sunt aici, în larg.
ZIUA 270
Zilele din miezul verii sunt lungi și însorite și progresul s-a oprit, întrucât se așteaptă sosirea a două procesoare cuantice. Helenei îi este foarte dor de părinții ei, iar conversațiile lor – o dată pe săptămână – au devenit punctul culminant al existenței ei de aici. Distanța are un efect ciudat asupra conexiunii cu tatăl ei. Se simte mai apropiată de el decât s-a simțit în vreme de ani întregi, încă dinainte de liceu. Cele mai mici detalii despre viața lor din Colorado capătă brusc o semnificație. Absoarbe lucrurile mărunte și, cu cât sunt mai plictisitoare, cu atât e mai bine.
Excursiile lor din weekend de la poalele dealurilor. Relatările despre cât de mult zăbovește zăpada în zonele înalte. Un concert din Red Rocks la care au fost împreună. Rezultatele programărilor mamei ei la neurolog, în Denver. Filme pe care le-au văzut. Cărți citite. Bârfa din vecini.
Majoritatea noutăților vin de la tatăl ei.
Uneori, mama ei este lucidă – este ea, cea de odinioară – și vorbesc la fel ca întotdeauna.
Cel mai adesea însă, Dorothy are dificultăți în a purta o conversație coerentă.
Helena simte un dor irațional față de tot ce se leagă de Colorado. De priveliștea întinsă de pe veranda părinților ei spre câmpie, spre Flatirons și spre începutul munților Rocky. De culoarea verde, căci singura verdeață pe care o vede pe platformă este mica grădină din seră. Dar, cel mai mult, de mama ei. O doare că nu este cu ea în timpul a ceea ce trebuie să fie cea mai înspăimântătoare perioadă din viața ei.
Cea mai grea parte este că nu le poate împărtăși detalii despre progresele enorme pe care le-a făcut cu scaunul, toate fiind acoperite de un acord de confidențialitate foarte strict. Ea bănuiește că Slade ascultă fiecare conversație. Desigur, când l-a întrebat, a negat vehement asta, dar ea tot îl bănuiește.
Din cauza îngrijorărilor legate de confidențialitate, niciun vizitator nu are voie pe platformă și niciun membru al echipajului nu are permisiunea de a pleca pe țărm înainte de a-i expira contractul, cu excepția urgențelor medicale și de familie.
Serile de miercuri au devenit nopți de petrecere, într-o încercare de a dezvolta un fel de camaraderie la locul de muncă. Este o provocare pentru Helena, o introvertită convinsă, care a dus până acum viața unui om de știință solitar. Se joacă paintball, volei și baschet pe platformă. Fac grătar lângă piscină și beau butoiașe de bere livrate special. Dau muzica la maximum și se îmbată. Uneori, chiar dansează. Terenurile și zona de grătar sunt împrejmuite de panouri înalte de sticlă, care reduc bătaia aproape constantă a vântului. Dar, chiar și cu aceste bariere, adesea trebuie să strige ca să se facă auziți.
Pe vreme rea, se adună toți în aripa comună de lângă cantină, ca să joace jocuri de societate, iar uneori se joacă de-a v-ați ascunselea în suprastructură.
Fiind șefa tuturor de pe platformă, în afara lui Slade, ezită să se apropie de oamenii din echipa ei. Dar este într-un deșert de apă ce se întinde cât vede cu ochii, izolată la douăzeci de etaje deasupra oceanului. Evitarea prieteniilor și a intimității pare să o conducă pe calea unei izolări psihotice.
În timpul unui joc de-a v-ați ascunselea, într-o debara de așternuturi de la etaj, și-o trage cu Sergei – inginerul electrician genial și bărbatul frumos care o învinge mereu la raquetball.
Stau prea aproape în întuneric în timp ce căutătorii trec pe lângă ascunzătoarea lor, așa că, dintr-odată, ea îl sărută și îl trage spre ea, iar el îi dă jos pantalonii scurți și o lipește de perete.
