— Durerea cârligului de pescuit, dar, în principal, faptul că este amintirea mea preferată cu tatăl meu. Momentul în care a fost cel mai mult el însuși.

ZIUA 370

Helena se așază din nou pe scaun, spunându-i-se să își amintească evenimentul din nou și din nou, spre a fi separat în segmente, până când echipa lui Rajesh reușește să atribuie anumite șabloane sinaptice unor momente specifice.

ZIUA 420

Prima tentativă de reactivare are loc în al doilea Ajun de Crăciun petrecut de Helena pe platformă. O așază din nou pe scaun și îi potrivesc o cască plină cu mii de lasere, fiecare acționând o rază ce se poate împărți în mii de curenți individuali, unii înguști cât cincizeci de fotoni. Sergei a programat laserul cu coordonatele sinaptice ale unui singur segment din amintirea de la pescuit a Helenei. Când se sting luminile în sala principală de testare, Helena aude vocea lui Slade în boxa tetierei.

— Ești gata? o întreabă el.

— Da.

Au decis cu toții să nu îi spună Helenei când va acționa laserul sau ce segment al amintirii au ales, îngrijorarea fiind aceea că, dacă ea anticipează amintirea, sunt șanse să o evoce singură fără să vrea.

Helena închide ochii și începe exercițiul de limpezire a minții pe care îl exersează deja de o săptămână. Se vede intrând într-o cameră. În mijloc este o bancă, în genul celor întâlnite într-un muzeu de artă. Se așază și studiază peretele din fața ei, de la podea la tavan. Trece imperceptibil de la alb la negru, parcurgând toate nuanțele unui cenușiu care devine brusc din ce în ce mai intens. Începe de jos, fără să se grăbească, și scanează încet lungimea peretelui, observând culoarea unei secțiuni înainte să treacă mai departe la următoarea, fiecare regiune subsecventă fiind cu puțin mai întunecată decât cea de dinainte…

Înțepătura bruscă a unui cârlig cu ghimpe care îi străpunge degetul, strigătul de durere, o picătură roșie de sânge care se umflă în jurul cârligului și tatăl ei venind în grabă.

— Ai făcut-o? întreabă Helena, cu inima bătându-i nebunește în piept.

— Ai experimentat ceva? întrebă Slade.

— Da, chiar acum.

— Descrie!

— O amintire vie a cârligului care m-a înțepat în deget. Voi ați fost?

Cei din sala de control izbucnesc în urale.

Helena începe să plângă.

ZIUA 422

Încep să înregistreze și să catalogheze amintiri autobiografice ale tuturor celor de pe platformă, rezumându-se strict la amintiri singulare.

ZIUA 424

Lenore le permite să îi înregistreze amintirea din dimineața de 28 ianuarie 1986.

Avea opt ani și mergea la cabinetul dentistului. Asistenta adusese un televizor de acasă și îl instalase în sala de așteptare. Lenore stătea cu mama ei așteptându-și programarea și urmărea un reportaj despre lansarea spațială istorică, când nava se dezintegrase peste oceanul Atlantic.

Informația care se întipărise cel mai puternic în mintea ei era televizorul mic, așezat pe o masă cu roți. Imaginile video cu norii albi și învolburați, la câteva clipe după explozie. Mama ei, care spusese: „O, Dumnezeule mare!” Îngrijorarea puternică din ochii doctorului Hunter. Și unul dintre igieniști, care ieșea din spate ca să se uite la televizor, cu lacrimile scurgându-i-se pe față, pe sub masca chirurgicală pe care încă o purta.

ZIUA 448

Rajesh își aminti când își văzuse tatăl ultima oară, înainte să se mute în America. Merseseră într-un safari, doar ei doi, în valea Spiti, în munții Himalaya.

Își aduce aminte mirosul iacilor. Intensitatea ascuțită a soarelui de munte. Înțepăturile apei reci a râului. Amețeala care îl cuprinsese, din cauza aerului lipsit de oxigen de la 4 000 de metri. Totul maro și sterp, cu excepția lacurilor ca niște ochi albaștri și palizi și a templelor cu steagurile lor colorate de rugăciune. Înălțimile celor mai înalte piscuri, cu zăpada lor strălucitoare.

Dar mai ales noaptea în care tatăl lui Raj îi povestise tot ce credea el despre viață, despre Raj, despre mama lui Raj, într-un moment trecător de vulnerabilitate, în timp ce stăteau împreună lângă un foc de tabără ce urma să se stingă.

ZIUA 452

Sergei se așază pe scaun amintindu-și momentul în care o motocicletă se lovise de mașina lui, în spate. Sunetul brusc de metal pe metal. Momentul în care văzuse în oglinda retrovizoare cum motocicleta se rostogolise pe autostradă. Teama, groaza, gustul de rugină din gât și senzația că timpul încetinise.

Apoi, oprise mașina în mijlocul străzii aglomerate din Moscova și ieșise din ea, dând de mirosul de ulei și de benzină ce se scurgeau din motocicleta strivită. Motociclistul stătea în mijlocul drumului, cu pantalonii juliți până la piele, și își privea uluit mâinile, cu majoritatea degetelor scrijelite. Începuse să strige când îl văzuse pe Sergei și încercase să se ridice și să îl ia la bătaie, urlând apoi când piciorul său, răsucit sub el într-o poziție nefirească, refuzase să funcționeze.

ZIUA 500

Este una dintre primele zile temperate ale anului. Întreaga iarnă, platforma a fost lovită de furtună după furtună, testând chiar și limitele Helenei pentru mediile de lucru claustrofobe. Dar azi este cald și cerul este albastru, iar suprafața calmă a mării se întinde strălucind sub platformă.

Helena și Slade se plimbă pe pista de alergare.

— Ce părere ai despre progresele pe care le-am făcut? o întreabă el.

— E grozav! Timpul a trecut mult mai repede decât credeam. Ar trebui să publicăm ceva.

— Serios.

— Sunt gata să folosesc tot ce am aflat ca să schimbăm viețile oamenilor.

El se uită la ea. E mai suplu și mai solid decât atunci când s-au întâlnit prima oară, cu aproape un an și jumătate în urmă. Dar, de fapt, și ea s-a schimbat. Este în cea mai bună formă din viața ei, iar munca sa nu a fost niciodată mai incitantă.

Nimic din ceea ce credea despre implicarea lui Slade în acest proiect nu s-a potrivit cu așteptările ei. După venirea Helenei pe platformă, el plecase doar o singură dată, fiind extrem de implicat în fiecare pas al procesului. Atât el, cât și Jee-woon participaseră la fiecare ședință de echipă. Se consultaseră cu privire la fiecare decizie referitoare la materiale. Ea presupusese că un om atât de ocupat precum Slade doar ar fi venit ocazional, dar obsesia lui rivalizase cu a ei.

Acum, el îi spune:

— Vorbești despre publicat, dar mie mi se pare că am dat peste un zid. Se întorc spre colțul de nord-est al pistei și se îndreaptă spre vest. Experiența reactivării unei amintiri este o dezamăgire.

— Sunt șocată să te aud spunând asta. Toți cei care au trecut prin reactivare au raportat o experiență a amintirii mai vie și mai intensă decât orice și-au amintit pe cont propriu. Reactivarea amplifică toate semnele vitale, uneori până la momentul de stres intens. Le-ai văzut fișele medicale. Au trecut prin evocarea amintirilor. Nu ești de acord?

— Nu sunt de acord că este o experiență mai intensă decât atunci când îmi aduc aminte singur de ceva, dar nu este nici pe departe la fel de dinamic precum sperasem.

Ea simte cum un impuls de furie îi colorează chipul.

— Facem progrese într-un ritm orbitor, iar inovațiile științifice în ceea ce privește înțelegerea noastră asupra amintirilor și a engramelor chiar ar lumina lumea dacă ai fi de acord să mă lași să public. Vreau să încep să mapez amintirile subiecților cu Alzheimer în stadiul trei, iar când ajung în stadiul cinci sau șase, să reactivez amintirile pe care le-am salvat pentru ei. Dacă asta este calea către regenerarea sinapselor? Sau un leac? Sau, cel puțin, modalitatea de a păstra amintiri esențiale pentru o persoană al cărei creier cedează?

— Faci toate astea cu gândul la mama ta, Helena?

— Sigur că da! Anul viitor o să ajungă într-un punct în care nu vor mai rămâne amintiri de mapat. Ce crezi că fac aici? De ce crezi că mi-am devotat viața acestei cauze?

— Apreciez pasiunea ta și crede-mă că vreau și eu să distrug această boală. Dar, mai întâi, vreau următorul lucru: Platformă imersivă pentru proiectarea amintirilor de termen lung, explicite, episodice. Era exact titlul aplicației ei pentru un patent, veche de ani întregi, cea pe care nici nu o trimisese încă.

— De unde știi despre patentul meu?

În loc să îi răspundă, el îi mai pune o întrebare.