Îl privește, tremurând.

— Ai auzit de Sindromul Amintirilor False?

— Da, de ce?

— Cred că îl am.

I se strânge stomacul.

— Ce te face să crezi asta?

— Acum o oră, m-am trezit cu o durere de cap teribilă și cu un set de amintiri dintr-o altă viață. Amintiri cenușii, letargice. Ochii i se umplu de lacrimi. Meghan a murit într-un accident de mașină când era la liceu. Noi am divorțat un an mai târziu. M-am măritat cu un bărbat pe nume Anthony. Era totul atât de real… Ca și când chiar am trăit asta. Ieri, tu și cu mine am luat prânzul la aceeași cafenea, pe râu, doar că Meghan nu era acolo. Era moartă de unsprezece ani. M-am trezit în seara asta, singură în pat, fără Anthony, dându-mi seama că, de fapt, tu și cu mine am luat prânzul cu ea ieri. Că este în viață. Mâinile Juliei tremură violent. Barry, ce este real? Care set de amintiri este cel adevărat? Izbucnește în plâns. Fiica noastră este în viață?

— Da.

— Dar îmi amintesc cum am mers la morgă cu tine! I-am văzut trupul frânt. Era moartă. Îmi amintesc că și când ar fi fost ieri. M-au luat cu forța de acolo. Țipam. Îți amintești, nu-i așa? S-a întâmplat? Îți amintești cum a murit?

Barry stă pe canapea în boxeri, dându-și seama că totul are un sens teribil. Ann Voss Peters a sărit de pe clădirea Poe cu trei nopți în urmă. El a luat prânzul cu Meghan și cu Julia ieri. Ceea ce înseamnă că asta este noaptea în care a fost trimis înapoi în amintirea ultimei dăți când a văzut-o pe fiica sa în viață. Recuperarea tuturor evenimentelor de până la acel moment trebuie să fi declanșat toate amintirile Juliei din acea cronologie fără viață în care Meghan murise.

— Barry, îmi pierd mințile?

Și atunci, își dă seama – dacă Julia are aceste amintiri, la fel are și Meghan.

Se uită la Julia.

— Trebuie să plecăm.

— De ce?

Se ridică.

— Chiar acum.

— Barry…

— Ascultă-mă – nu ți-ai pierdut mințile, nu ești nebună.

— Și tu îți amintești cum a murit?

— Da.

— Cum este posibil?

— Îți promit că îți voi explica totul, dar acum trebuie să mergem la Meghan.

— De ce?

— Pentru că și ea trece prin același lucru ca tine. Își amintește propria moarte.

•

Barry o ia pe autostrada West Side, îndreptându-se spre sud printr-o furtună de zăpadă. Iese din Washington Heights și o ia spre limitele nordice ale Manhattanului, drumul fiind gol la acea oră din noapte.

Julia ține telefonul la ureche, spunând:

— Meghan, te rog sună-mă când primești mesajul! Sunt îngrijorată. Tatăl tău și cu mine venim chiar acum la tine. Se uită spre Barry, spunând: Probabil că doarme. Este miezul nopții.

Barry traversează străzile goale din partea inferioară a Manhattanului, îndreptându-se spre NoHo. Cauciucurile alunecă pe pavajul umed.

Apoi oprește în fața blocului lui Meghan și se dă jos în ninsoare împreună cu Julia.

La intrare, apasă de cinci ori butonul interfonului de la apartamentul lui Meghan, dar nimeni nu răspunde.

Se întoarce spre Julia.

— Ai o cheie?

— Nu.

Apoi începe să sune la alte apartamente, până când, în sfârșit, cineva le deschide.

Blocul lui Meghan datează dinaintea războiului și arată oarecum nesigur, având doar scări. El și Julia urcă repede cele șase etaje pe o scară întunecată, apoi aleargă pe un hol slab luminat. Apartamentul J este în capăt – bicicleta lui Meghan stă sprijinită de geamul care dă spre ieșirea de incendiu.

Barry bate în ușă cu pumnul. Niciun răspuns. Face un pas înapoi și lovește ușa din plin cu piciorul drept. Simte un junghi de durere prin tot piciorul, dar ușa doar se zguduie.

O lovește din nou, de data asta mai tare.

Ușa se deschide și intră iute înăuntru, pășind în întuneric.

— Meghan!

Pipăie peretele și aprinde becul, care luminează o mică garsonieră. În dreapta este o zonă de dormit – goală. O chicinetă se află în stânga. Un hol scurt dă spre baie.

O ia într-acolo, dar Julia trece iute pe lângă el, strigând numele fiicei lor.

În capătul holului, cade în genunchi și spune:

— Draga mea, o, Dumnezeule, sunt aici!

Barry ajunge în capătul holului și inima îi stă în loc. Meghan zace pe linoleumul podelei, iar Julia este pe jos, lângă ea, mângâind-o pe cap.

Meghan are ochii deschiși și, preț de o secundă agonizantă, Barry crede că este moartă.

Apoi clipește.

Îi ia cu grijă brațul drept, verificându-i pulsul în artera radială. Este puternic, poate prea puternic, și destul de rapid. Se întreabă dacă ea își amintește trauma loviturii unei mașini de două tone care mergea cu nouăzeci de kilometri pe oră. Momentul în care conștiința ei s-a oprit. Ce o fi urmat după aceea? Cum o fi să îți amintești propria moarte? Cum și-ar aminti cineva o stare de neființă? Ca o negură?

Nimicnicie? La fel ca împărțirea cu zero, i se pare o imposibilitate.